„Cuțit fără copac” – de Ildiko Șerban (ed Neuma, 2020) *
Motivul umbrei a constituit de-a lungul
vremii, subiectul preocupării multor scriitori pentru a crea momente emoționale
în ceea ce este tulburător în artă și care să transmită idei și stări de
spirit. La Shakespeare motivul umbrei era interpretat ca întruchipare a
sufletului despărțit, ca o umbră, de trup, iar eseistul japonez Jun'ichirö
Tonizachi, în „Elogiu umbrei”, prevestea dispariția unei lumi a tradițiilor,
spre deosebire de Andersen al cărui basm (numit „Umbra”) transmitea câte ceva
din parabola celui care și-a pierdut-o. Revelator, în esență, mi se pare și
îndemnul liric al lui J.L.Borges care, scriind
„Elogiul Umbrei”, transmitea cititorului ideea că emoţia poetică „şi nu
informaţia sau raţionamentul” la o tipăritură versificată este ceea ce îl
aşteaptă pe cititor după consumarea acesteia. În volumul de poezie, intitulat oximoronic Cuțit
fără copac de Ildiko Șerban (editura Neuma 2020), în linia
expresionismului inventiv al creației lirice, poeta din Arad imprimă realităţii
un fel de viziune dinăuntru sinelui devenit oglindă a gândirii poetice și vine
în întâmpinarea cititorului cu o poezie feminină a cărei combustie e o cugetare
într-un joc spiritual-manierist printr-o translație de la real la imaginar. Dar
îi dă poeziei un ton liniștitor, de „mătase a tăcerii” (cum nota Rilke în
poezia sa); parcă îşi desenează visele (gândurile) în forme ale cuvântului
veghind asupra sinelui și merge pe o cale intuitivă în „partitura căutării” și construcția
tabloului ideatic:
„Ai fi putut țipa ca un vultur/în neștiut/când pe coama unui
nor/
plângea
buciumul/căutându-mă/ți-aș fi cusut ie de rouă/și ițari
de lumină/dacă te auzeam/dar în umbra tăcerii/nicicând/nu
sunt” (Umbra țipătului).
Poeta poate fi decriptată, ca având o
mare fascinație pentru o anumită geometrie a cuvântului, unde și defragmentarea
unei simple imagini stop-cadru devine o transformare de tip introspectiv. Dar
când citeşti aceste crochiuri aforistice, gen haiku, „e ca
şi cum ai pipăi abisul” – cum ar fi spus Cioran –, îl rosteşti în gând, taci şi
asculţi: e ca şi cum furtuna ar încremeni într-un pahar. Autoarea folosește, în
poezie, imaginea proiectată a umbrelor în a reda aparențele determinate de
percepție și imaginație şi subminează ideea până în cele mai neumblate hăţişuri,
dar rămâne tot timpul în comuniune cu tine însuţi şi cu gândurile tale. Poemul final
„Umbra nu e poezie” e ca o fugă obsesivă într-un coșmar, iar salvarea din acest
coșmar al unui eu dominat de prea multe umbre devenite o povară pentru frumusețea
din fiecare locuitor al planetei, este tot poezia:
„din senin
am devenit liberă în orbire/și am început să logodesc
umbre de cuvinte/cu niște copaci/într-un
templu ciudat se aude/
se logodește se
logodește/cu inelul acesta se logodește/o umbră
ce nu e poezie/cu niște arbori/invers
crescuți/în noi” (Umbra nu e poezie).
Autoarea acestor poeme în imagini concentrate este
deopotrivă şi pictor şi muzician, având ca protagoniști la această punere în
scenă întunericul și lumina, și înzidirea lor în moarte și viață. Suntem,
așadar, pe tărâmul alunecător al disputei dintre umbră și sufletul nostru:
„Urcarea
asta pe creste de umbre/sfârtecă gândul/aerul e gol/și e tare
frig spre în sus/rămas
fără amprente/mă învelesc în pielea unui tril/
țâșnit din
nicăieriul/umbrelor/ce urcă fără mine/creasta” (Umbre pe creastă).
În această „furtună de umbre” se simte plăcerea ei de a
medita („doar ochiul ce scapără/aprinde în celălalt/furtună/cu umbre”), de a
surprinde liric sinele nostru întunecat, cunoscut în psihologie și sub numele
de sinele din umbră, mereu aflat în dispută cu latura umbrită a conștiinței
noastre. „În căutare de zid”, nimeni nu trăieşte în afara poeziei, pentru că
altfel realitatea e doar un paravan între ceea ce distingi, de ceea ce necesită
închipuit, înțelegând „că totul e un război/ce mă așteaptă și pe mine”. Dar
plonjarea ei pe teritoriul poeziei meditative, în timp, îşi are drept
coordonate tridimensionale: iubirea prezentă, viaţa provocatoare cu trăirile ei
şi moartea, ca „alunecare” pe „malul celălalt” unde, „puteai urla în vâltoarea
apei/oricum nu auzea nimeni/dacă ai ajuns acolo”. Ne aflăm în situaţia poetului sfâşiat
de singurătate şi tristeţe, împovărat de gânduri filosofice, prilejuind de aici
încolo un dialog despre rostul vieţii şi, moarte - ca ultim tărâm al vieţii:
„Când taie/cuțitul cu două tăișuri/râde și spune/negrul
nu-i greu de
spintecat/privești brațul ridicat/îți aduni
sfios frunzele/asculți
râsul acela/și când pipăi al doilea
tăiș/știi că nu mai poți
fi copac/nici zi nu mai poți fi/
așa că în întuneric/de bună voie/aluneci”
(Cuțit fără copac).
Uneori,
limitând nuanțele unui expresionism la vedere (și ne amintim de tabloul „Țipătul”, de
Edvard Munch), poeta monologhează în înserarea focului sacru al gândului, devenind
o tensiune suficientă sieși. De această dată,
axa dominantă a poetei este cea a poeţilor nocturni care se furişează la
infinit printre nuanţe şi a poeţilor de investigare a fiinţei cu identităţi
multiple şi obsesive, definitiv ancoraţi în lumea deşertăciunilor, „în care din
oglinzi/curge cerul”:
„Numai țipătul acela prelung al privirii/cutreieră
somnul/
o amprentă zimțuită/ce
scrie povestea/zvâcnește în stern/
ne ninge cu lumina
frântă/din comete/și printre ele/
penumbre se logodesc/cu
țipătul” (Dincolo de logodne).
Încheiem prin a puncta ideea că poezia sa „nu e despre cuvinte/alăturate inteligent”, ci
este plină de chei memorialist-autobiografice (mai mult sau mai puţin marcate),
ori purtătoarea unor simboluri nedesferecate în „ultimul spectacol” văzut
„dincolo de fereastră… prin pânza de păianjen”, într-un joc „de-a v-ați
ascunselea” cu viața și te îndemn, cititorule, în a-i găsi toate cheile de la
sipetul cu poezie veritabilă.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu