Cronică la cartea de poezie (Carmen Tania Grigore)

 

Poemul care te-a chemat înapoi *

     În sinceritatea ei confesivă și imaginativă, risipind fericit și unele trăiri sentimentale („în care nu mai încap/ amintiri”) – pentru deșertăciunile de tot felul –, „înainte de a deveni flacără” pe scara unor rațiuni tăgăduite ale neliniștii sale, poemele aparent ascunse în texte cât mai concise o avantajează pe Carmen Tania Grigore, pentru că sinceritatea este, aici, o calitate a poeziei „din respirația celui rămas singur”. Astfel, poezia ei din „taina în care locuiesc”, Editura Neuma, 2021, e și leac pentru suflet, dar și liturghie vindecătoare „pentru a da claritate trăirii”, atât pentru cei care stârnesc imaginația în adâncimi și iluzii, cât și pentru cei care pândesc lumea la toate colțurile. În singurătatea sa cu vecinătatea cerului, omul va medita mult la iluzia veșniciei sale, cât și la viața asta trecătoare dar, cum poezia va rămâne și după noi, vom încerca împreună cu cititorul nostru, drumeț și el pe calea întortocheată a sufletului, a ne teleporta în spațiul ideatic al poetei pentru a-i descifra taina unui suflet [care] se rostește și palpită „în labirintul în care a fost anagramat/ numele tău” și care o întinerește provocator, așa cum spune în poemul deschizător al volumului „cu dragoste”. Dintr-o mare reflexie asupra sa însăși (și în fața zidului de apărare al sufletului), în volumul de versuri amintit, poeta începe să-și desfășoare, în cântec de taină, viața care trece „prin mine/ ca o ploaie de vară”, „ca să vedem în ce amintire/ne vom găsi adăpost,/ vino mai aproape de mine!/ Vom scrie la două mâini/ despre anotimpuri inocente, nimeni nu va bănui/ câte nopți am scurtat” („cât se poate de intim”). Virtutea acestor poeme este felul neașteptat de a emite reflexii „care încă nu irumpe fuziunea cuvintelor”- spune Horia Gârbea (în textul semnal de pe coperta a IV-a). Poate numai atunci, sub apanajul unui discurs liric de ușoară revoltă, trăind până la contopire o sfâșietoare poveste de dragoste, începi să știi ce e viața și să-i înțelegi destinul celui care scrie să întrețină demnitatea iubirii și stă „la pândă/ cu mâna sprijinită/ pe vârfuri de lance/ atentă la detalii”. („fluturii tăcerii”)

     Constanta volumului de poezie este dată de dorința de căutare a unor asumate rezerve de veșnicie ale unei vieți evaporate, „în spațiul/ disputat de mistere”, acolo unde „nici un anotimp nu ne-a dezvăluit/ în favoarea cui/ toată această schimbare”. („ceremonie de mister”) Vorbim de acele mistere care nasc gânduri și teama de gânduri: mai apoi frustrări, neîmpliniri sentimentale, armonii pierdute „radiografiind etape și stări” (după Ionel Bota), pentru o răzvrătire cu sinele, menită să dea contur și grație singurătății, ori să exprime drama separării de tristețe și a pierderii ce cadențează amintiri. Numai că lumea cu care poeta comunică vizionar nu și-a epuizat toate gândurile, are mereu de oferit acea șansă pentru o precizie misterioasă, un fel de freamăt al sufletului ceva mai tulburător decât dorul care „desenează un zbor... în toate direcțiile”: „poemul de la miezul nopții/o singură dată/ te va chema înapoi/dacă vei înțelege/cât de necesară este atingerea/ochii tăi vor afla/taina în care locuiesc/fără teama de insomnie”. („taina în care locuiesc”)

   În acest labirint, în care arde și viața ei, el îi stârnește și îndoielile, dar și pătimirile ce ni le trezește uneori viața, diferența însă „o face doar timpul”: „nicăieri nu este mai ieri/decât în ochii/în care nu mai încap/amintiri”; și „umbre uitate în urmă/își revendică/trăiri din existența mea,/dintr-un timp/ursit la naștere” („reflexiv”). În poemele prin care întrezărim câteva tușe alb-negru, ale unui autoportret cât de cât fugar, cititorul are tendința de a detecta „de la o trădare la alta”, subiecte lirice evocate sub acest scut al nostalgiei după o realitate ce nu mai poate fi inventată: „plouă; pe o vreme ca asta/am toleranță zero la/ticăitul ceasului de perete;/îmi place să aud cum ploaia/revarsă tristețe între timpuri/pe care noi oricum/nu le mai umplem/cu dragoste de mult” („un dram de continuitate”). Pe de altă parte, descifrând limbajul cuvintelor în care se zidește voit, tabloul este confruntat cu misterul și capacitatea acestuia de a întrupa un tărâm al Frumuseții și Izbăvirii în „jungla unor sentimente/atipice” încrâncenatei singurătăți: „când te privesc în ochi/ca prin farmec/ziua devine/un joc înfocat/în care se-ntâmplă/să mă dezbraci/de toate incertitudinile”. („cu mult mai sofisticat”)

   Esențialul din aceste flickflashuri secvențiale nu-i doar să-ți amintești toate evenimentele dragi, ori chiar dureroase și al căror martor ai fost în incertitudinea acelor zile când doar mimăm existența, ci să dai speranței câte ceva din optimismul celor care sub acoperişul unde suntem sortiţi a ne măsura destinul, aşteaptă minunea mare a unui simplu cuvânt de încredere „în chiar taina în care/ne-am sinistrat gândurile” la tăcere: „învelește-mă în frunze/ca pe un simulacru de abandon/pe care nu oricine/și-l poate permite;/deasupra noastră se clatină soarele/din ce în ce mai lent/mai apatic/mai uituc,/nici nu știi când frigul/asmute întunericul/asupra buzelor/și ele nu vor mai găsi/starea de vrajă/prin care am putea întineri” („îndemn autumnal”). Toate astea, seamănă un pic cu „stranietatea” senzaţiei, pe care Dorian Gray (al lui Oscar Wilde) o avea, ori de câte ori îşi privea tabloul, asupra căruia dăduse „glas” dorinţei năstruşnice, ca el să rămână tânăr şi portretul să îmbătrânească. Înţelegea însă bine, că portretul deţinea şi taina vieţii lui şi, acum (privindu-l), îşi dezvăluia povestea. Povestea tainei în care locuiește poeta, poate fi localizată la graniţa dintre eseul filozofic şi imnul orfic, dar plonjarea sa poematică, în acest spațiu/timp al Poeziei, îşi are aria câmpului ideatic în „o samă” de esențe ale gândirii conturate în acel cadru estetic lăsat spre decantare. De aceea o găsim mereu „înfășurată/într-o poveste de dragoste” și o simțim cu sufletul agățat de cuvintele magice ale îndemnului care impune nenumăratele transmigrații la existență și speranța că numai iubirea sinceră și curată va salva totul: „m-am întors și/întâmplător/am aflat despre/înscenarea unei iubiri/vertiginoase/în care ar fi trebuit/să-mi pierd capul” („înscenare”).

   Fiindcă e o bucurie, nu să pătrunzi pe întinderea poeziei acestei poete sincere, ci în adâncimea conștiinței și a celor care nu și-au privit încă, în a timpului oglindă, deșertăciunea și măreția de ceară a gloriei efemere.

 * Cronică apăruă în revista EXPRES CULTURAL (Iași) nr. 3 martie/2021