„La cumpăna furnicilor” – de Ildiko Șerban
(Editura Partoș, 2020) *
Notasem undeva cum că, în „Poessie”,
Tommaso Campanela – prin 1921 – făcea următoarea afirmaţie, scriindu-i, se
pare, lui Galilei: „Eu învăţ mai mult din anatomia unei furnici sau a unui fir
de iarbă”. „Pentru că furnica are un simț estetic” (spunea și poeta Ildiko
Șerban), spre deosebire de noi oamenii care ne vom „plânge în palme/cenușa”,
când vom „întregi furnicarul de stele/dintr-un alt fel de mușuroi”, îmi sugera
poeta din Arad în poemul „Mușuroaie”
din volumul de poezie La cumpăna furnicilor (Editura Partoș, 2020). Iar furnicilor le dau un
anume presentiment al morții, din disperarea de a salva, în fața atacatorilor,
mușuroiul:
„Oricât
ai învârti o furnică/ea chiar nu o să amețească/
rotirea și
falsele indicii/nu o vor opri să meargă/acasă/
își va scutura
antenele/când goliatul din tine/va întregi
furnicarul de
stele/dintr-un alt fel de mușuroi. (Mușuroaie).
Și
asta pentru că toată ordinea lucrurilor este răsturnată și „pe cumpăna
furnicilor/ele au universul lor”, unde, fiecare insectă sau om, ar fi vrut să
desfacă lucrurile făcute de Creator. În virtutea unei corespondențe cu un
sentiment trăit, poeta din Arad, își surprinde cititorul prin construcția unor
poeme reprezentate simbolic de acele trăiri fragmentare pe scena lumii, în
tablouri aparent suprarealiste. „Ea realizează o pictogramă interesantă, ca și
cum ar încerca, într-un limbaj poetic propriu, sacadat, să traducă impresii,
amintiri, duioșii...”, scrie în postfață Raluca Faraon. Fragilitatea acestei
lumi închipuite de poetă, într-o construcție a poemului configurată prin
limpezime și transparență sentimentală, degajă delicatețe și suavitate, ambele
surprinse ca într-un joc liric, într-o idealitate fulgurantă și secvențe de
suprarealism pur. În compoziţia sa vizionaristă, lirismul e doar o rezultantă a
unor „semne şi semnale”, un fel de karmă a regăsirilor în labirintul creaţiei.
Astfel, discursul său poetic cu speculaţii aforistice (gen poezia haiku), îl
introduce pe cititor în scenariul regizat de nonconformista poetă „într-o altă
fantă de înțelegere”, „fiecare zidește o imagine/în ochii celuilalt”:
„oamenii merită să fie
scriși în cuvinte/nu numai sculptați în pietre/
spuneam/și tu
ai zis/asta e poezie/Era spre seară și parcă ploua cu
flori de
tei./Am pornit spre sunete/căutam o vocală nenăscută/
ca dar pentru oamenii care meritau cuvintele” (Oloidul).
Volumul ei de poezie este o carte constituită
din „firimituri” de viață sub forma unor secvențe cinematografice gen flick flash-uri, iar căutările ei
poetice își vor privirea focalizată pe reflecția unui transfer de
substanțialitate a participării cuvintelor în construcția poemului. Versul la
care recurge poeta e scurt, concis, iar sugestia secvenței proiectate e
constituită din stări sufletești nedefinite, dar făcute să atragă atenţia, ca
firul întins al undiței:
„Îmi gonesc caii
iluziilor/prin liniștea nefirească/a zilei./
Dau bice/și
chiui./Oamenii râd./Mi-e liniște.” (Iluzii).
Autoarea „ficţiunilor” sale suprarealiste,
refuză din instinct inerția în gândire și putem spune că, de cele mai multe
ori, le transferă din dilatarea excesivă a imaginaţiei sale: timpul? („el nici nu există/amintirile
spun o poveste/în care ai respirat cândva”); spațiul „aleargă”; tăcerile
sunt „zdrobite în timpane”; o vioară
„țipă de frig”; ploaia? („și-n ploaia
asta ciudată/doar zăpada geme/lipită de tâmpla ta”); vântul? („pictează urma/rândunicii”); privirea? („e pusă deja în sipet”) etc. În acest „spectacol” al
vieții, poeta își anunţă intrarea, de una singură, în jocul poetic: „Ehei! Cum rotesc eu luna/ca pe un
ochi/căutându-te”(„Paralelipiped”),
pentru ca, în izbucniri de metafore poetice, dragostea să biruie:
„Ai văzut vreodată
adâncimea luminii?/Dar gânduri pictând
tăcerea?/Rădăcini de nisip/Iertând verdele?/Am
tăcut./Nu,
nu mai văzusem
așa minunății,/ eu nu eram poet în clipa/
în care ochii
tăi/au răsărit peste lume/eram doar uimită/cum
nu exista nimeni
în tot universul/care să-și închipuie/
iubirea
mea/pentru tine” (Ochii ei).
Văd
în această implicare interstițială a tablourilor suprarealiste, în oglinda
textului, o alegere estetică proprie în lumina tot mai clară a viziunii sale
despre poezie:
„Ochii!
Vreau ochii!/Ei nu mint./în oglinda aceea/agățate în
vița de vie a copilăriei/visurile aleargă cu
eșarfe de borangic/
prin grădina bunicii/Sub
tălpile cât frunza de potbal/iarba
încă
frăgezește./Da, ochii/Scânteia ultimă din ei/foc pentru
lampioane/ce
înalță răvașe.” (În sfârșit).
Poeta alătură dragostei („o poveste de
dragoste/pe care vrei să o spui/cuvintelor”), o altă fereastră prin care să
privim aceste treceri ale noastre prin viață, nu ca pe un basm de tinichea, ci
ca pe ceva al nostru, din clipa când ne vom pierde pe Calea Lactee, în dans de
„salsa”, înainte de acels ultim salt „pe care nimeni/nu îl cunoaște”. Iar pe
această poartă fără zăvor, ce nu are taine alese, nici eliberări sofisticate
ale gândului, ne vom îndrepta „spre propria bancă” (vezi poemul „Banca”), și vom privi, și noi,
noaptea care „își scrie poemul” (vezi
poemul „Și totuși”).
Te îndemn, cititorule, să-i deschizi larg
porţile unei cetăţi a Poeziei – meritate.
Tudor Cicu
* Cronică apărută în revista ARCA (de Arad) nr. 1/2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu