Răni vechi,
melancolii noi *
Privită
cioranian, fraza filozofului de la Rășinari: „Doamne m-am prăbuşit în inima mea!”, ne duce cu gândul că
poetul își dibuiește soarta, visând mereu alte ieșiri din acest labirint al
prăbușirilor noastre. Problema e dacă cititorul îl va zări optimist la ieșirea
din labirint, pentru a nu trage un lanț de spaime după noi. „Melancolii” de Mariana Udriștoiu
(apărută la ed. MJM Craiova, 2020), este cartea de poezie a unei poete
nostalgice, care clădește în templul iubirii și sub „mantaua anilor uitați” (retrospectiva
clipelor și anilor de demult) astfel de „fugare visări”, ce nu pot fi decât
melancolice: „ascunsă-i rana veche... și cheia-i rătăcită”, dar prin poezie, fascinat de frumusețea iubirii dintotdeauna, melncolia
e chiar cheia cu care răsucește prin înțelesurile gândirii și noi îi întrezărim
poetei un timbru meditativ: „În Crângul înverzit, mai vino cu chitara,/La umbră
de castani, curând coboară seara” (Retrospectivă).
Melancolia poetei, nu este altceva decât presupusul subiect al unei
experienţe deja trăite în alt timp şi în alt spaţiu labirintic: („un labirint e
omul om/Dintotdeauna, de oriunde” – cum spune poeta). Am putea spune că poezia
ei este și un exercițiu de pansare a unor răni ale trecutului cu efect
terapeutic, azi. Dacă și-ar face, voit,
autoportretul (folosind cuvintele, așa cum pictorul întinde pe pânză culorile),
am descoperi că „iubirea – această stea vrăjită” e pentru autoare cel mai bun
dar cu care ne „cârpim” durerile; dar amprenta generală a cărții sale de poezie
e a „singurătății”, în care se privește străină și rece prin geamul dimineții,
dintr-o fereastră a gândurilor. Dar fiecare face ce știe mai bine, decât
să te închizi în turnul tău, visând. Încercăm odată cu cititorii ei s-o
descifrăm din „fotografia” acestui tablou liric pe Mariana Udriștoiu, cea care
ne privește dintr-o fotografie... („cu un surâs șceptic și gol”, spunând
tranșant: „cunosc melancolia/pentru că mă-ntâlnesc cu ea/în orice anotimp” (Cunoaștere?!). Poezia ei rescrie ceva din nostalgia unei iubiri din care
durerea, dar și iubirea, smulg așchii... rispite ca pulberea stelelor pe pământ
pentru a povesti celor care o citesc, despre durerile unor „clipe capacană”. Se
simte o „revoltă” („în sufletele noastre se răzvrătesc nori negri”) – să
fie doar o „premoniție!? -, dar cum viața pe pământ a luat o întorsătură
neașteptată, ca urmare a pandemiei din aceste vremuri, pare doar o revoltă a
retragerii discrete în turnul de fildeș ce are s-o dezgolească până la durere
de amintirile trecutului: „Azi casa dintre plopi închisă e sub
pleoape,/Pământul s-a surpat sub unduiri de ape,/Sub pașii grei, uitarea s-a
așternut curând,/Doar umbrele-amiezii tresar, din când în când” (Melancolii).
La prima „bătaie” în poarta
cuvintelor, având credința că poezia e un liman al iubirii, ea se adresează
inimii, din anotimpul numit iubire (vezi: Candoare;
Neliniști; Scut; Ideal; Stea aprinsă; etc), apoi clipelor cîndva fericite
(vezi poemul „Pereche”), fiindcă: „De
la un timp m-ascund în amintiri duioase”... și unor portrete de chipuri dragi
(vezi: Dorul dor; Dorință; O singură
clipă; Consecvență; Casa copilăriei; Mamei). De aceea extazul pur al timpului ne dezvăluie misterele care trebuiesc
căutate și în poezie, și sunt semnale că aceste contraste (dragostea pentru
flori, predilecția către pastel, revolta împotriva acestei maladii
contemporane) pot fi şi rememorate: „Și gândul rău ne doare, și carnea rău ne
doare,/În ghiara deznădejdii, însăși speranța moare,/Dureri și spaime-ascunse
în omenire zac...” (Revoltă). Cum și
uneori, în tonul de exhortație al păstrării pe muchie de echilibru al ritmului
și unor rime forțate, pierde și cadența, și ritmul, și muzicaliatea unor
construcții poetice. Dar când contrastele dintre tristețe și dragoste,
singurătate și dorință, vise și iubire, sunt transpuse în versuri integrate în
universul numit viaţă și te pot cuceri, atunci, poezia feminină e ca o perdea
trasă peste o oglindă în care tristeţea,
ori singurătatea, sub vraja unei
taine percepute, devine o urzită nuntire:
„Dac-aș seca oceanul să-ți fac veșmânt de ceară,/Ai crede că pământul e tot ce
ți-am promis./Cu focul de-aș încinge mijlocul tău în vis,/Ai lumina tot cerul
și aerul de-afară...” (Perspectivă). O
„perspectivă” a focului interior e și
atunci când o ghicim retrasă în singurătatea „umbrelor” care ne bântuie uneori:
„Brutale umbre-atârnă în ramele din cui/Muiate în lumina ce-ncet, încet s-a
stins./Mă-ntorc în mine însămi tăcută și mă-ncui,/Să nu-mi destrame frigul,
nici bezna părul nins.” (Umbre târzii).
Cu alte cuvinte poeta alătură dragostei melancolia, nu ca pe un leit-motiv
bacovian ci, ca pe o jertfă a femeii înzidită în iubirea care, odinioară, a
trădat-o „sub candide zăpezi” ale vieții: „Mi-am retrăit cu bucurie
nebună/candorile, visurile, iubirile.../să pot merge mai departe” (Dar făcut mie).
Iar dacă i se taie și aceste spații de enunțare, poetei din această
carte nu-i rămâne decât tâlcul acestui „puzzle” al unui chip abia ghicit în taină,
ori acel zbor al unui suflet ce trăiește în
constelația risipei de metafore, pentru a lupta „cu funii de cuvinte” într-o
sumă a căutărilor prin care își dorește reprezentată însăși ființa. O luptă
dusă între frigul acestui „contur de cer și stele răsfrânte în abis” și osânda
iubirii.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu