O
tratare lirică în „reflecții poetice”
(vol. II)
„…Fidelitatea
față de cartea supusă analizei și o evidentă dragoste, soră cu evlavia, pentru
poezie fac din Reflecții poetice (de Ottilia Ardeleanu, apărută la ed. Ex
Ponto -2020) o carte cu personalitate, care să vină în întâmpinarea nevoii
oamenilor de cunoaștere afectivă a esențelor lumii noastre” – scrie Diana
Dobrița Bîlea în cuvântul înainte care prefațează primul volum. Că tot aminteam
– în cronica la vol. I – de plăcerea cititorului (inclusiv prin citate
savuroase), mărturisesc că am fost toată viața un visător „greu de strivit/furam
stelele de pe cer şi le scuturam pe sub uşile învinşilor”, cum îmi spunea
poetul Costel Bunoaica, cândva. Asta trebuie să facă poetul şi în ziua de azi,
îmi sugerează comentariul celei din primul volum și asta se străduiește Ottilia
Ardeleanu în cronicile celor 27 de autori din cel de-al doilea volum: să nu
lase timp întunericului să pună „lacăt la uşi”. E suficientă și o astfel de tratare lirică a relației dintre un poet și
opera sa, adusă de cronicarul de întâmpinare, într-o carte de comentarii
critice?, îmi fusese întrebarea pe tot timpul lecturii. Răspunsul nu poate fi
decât afirmativ. Altfel, dansul
sacru al poeziei ar deveni un fel de pantomimă deşartă printre oglinzile acelor
cărți comentate, în care orice ecou şi orice zumzet al vieţii adevărate se va
stinge dinapoia ferestrelor peste care s-au tras obloanele. La o adică, regretabilul
fenomen social al scăderii fascinaţiei lecturii, inclusiv în rândurile
tineretului, constituie problema pe care autoarea acestor reflecții caută să ne-o evidențieze prin versurile care se impun,
în primul rând, prin imaginea şi bogăţia invenţiei. „Îi e totuna unei cărți în
ce împrejurări va fi deschisă: într-o bibliotecă, într-o chilie, pe masa de
studiu de acasă, în pat, în tramvai, sub un felinar, în tren. Important e ca să
fie citită”, notează autoarea, redând un citat mai amplu din Gabriel Liiceanu.
(vol. I/pag. 125) Autoarea reflecțiilor
poetice ştie că pentru a capta şi atenţia cititorului trebuie să pună şi
întrebări, pentru că bulbul poemelor care germinează în alegorii enigmatice cu
personaje simbolice, nu de puţine ori cu detalii autobiografice, trebuie
să nască şi o asemenea întrebare. Cunoscuta butadă despre scrisul că 1% e
inspiraţie şi 99% e transpiraţie, este mai adevărată ca oriunde în elaborarea
unui poem. Iar diversitatea stilurilor (în poezie) îi
conferă cronicarului posibilitatea de a pendula între lectura strânsă și
aplicată pe text și noi metode de lectură ale studiului pe text, din care
câștigă modul nostru de înțelegere a scrisului, pentru o sentință mai nuanțată
sau mai apropiată de percepția noastră. Punctând epidictic aura poeziei unui
anume poet, insistând pe individualitatea fiecăruia în parte, interpretând într-o
ecuație personală acel spațiu poetic al fiecăruia, cronicarul face o selecție
critică a valorilor fiecăruia (în poet/poetă a unei ironii fine, cu suflu
terapeutic, nostalgic ori optimist, supramelancolic, descriptiv, elegiac, metaforic,
oniric, tactil-oniric, insomniac, al comparațiilor, al nedeslușitului, al
incertitudnilor, al nedumeririlor, mistic-religios, meditativ, cugetător,
confesiv, modernist, suprarealist)... dar mai toți căutători ai iubirii, ai
relației cu Dumnezeu-viața-singurătatea-tristețea-copilăria-moartea-timpul etc.
Vorbind despre stilul scrierii unui poet/poetă, cronicarul folosește comparația
cu stilul consacraților (păunescian, coșbucian, nichitian, baovian etc), iar în
cazul unora selectează cuvintele sinonime unei anumite laturi a vieții, sau
acele cuvinte dominante, ori oscilațiile din aria lor poetică, ca „repere
adânci în sufletul și poezia” unde poetul își arcuiește stările specifice.
Radiografiind trăirile interioare ale fiecărui poet/poetă comentat,
Ottilia Ardeleanu caută (pe tărâmul poematic, în registrul lor liric) noutatea
adusă de autorii în cauză, dar și versurile inspirate relevat, și care să
rezoneze cu propria sa frecvență. Și cu acestea intrăm și noi, odată cu
autoarea, în lumea unora din cărțile comentate: Maria Postu (cu vol. Din
spatele ferestrei) la care „totul pare un tablou suprarealist”; Teodor Dume (din Temnița de sub rană) „un poet al umbrelor” cu „o transparență a sinelui despre care
poetul nu se sfiește...”; Nichita Danilov
(din Centura de castitate) „adeptul
poeziei de lungime, cu trimiteri filozofice și un bogat conținut afectiv”. Iar
poezia acestuia „este una de căutare, de eliberare bazată mult pe amintiri,
crâmpeie” de viață; Iulia Pană (din Rigla de aer) ale cărei poezii sunt „lungi
confesiuni despre familie... mai degrabă prozopoeme pătrunse de un stil
povestit, atrăgător”; Cristina-Monica
Moldoveanu (din Cântece pe sub ușă),
având poeme ce „seamănă cu povești de ascultat cu luna pe perete, când somnul
se întretaie cu visele”; Mihaela-Roxana
Boboc (din Spovedania oaselor),
nimeni alta decât „poeta care se spovedește prin poezie” și vede în acest volum
de poezie „un plâns tomnatic, monoton, bacovian, interior și inaudibil lumii”; Carmen-Tania Grigore (din Secvențial) la care descoperă cum
„sunetul iubirii va fi unul tânguitor, de clopot vestitor de o altă plecare în
etern” și „pe bună dreptate, secvențialul liric al Taniei Grigore, se conduce
într-un sentimentalism de adâncime”; Teo
Cabel (din Labirintul) este
„poetul căutării sensurilor prin cuvânt, ale cărărilor de rătăciți care ar
putea să se mântuiască prin poezie”, un „plastician al cuvintelor”, cu o poezie
„de anvergură” și poet cu un „stil meditativ, contemplativ, dar fără a cădea în
melancolii copleșitoare”; Ana Urma
(din Isadorable), cu acel „volum
muzical” în care „adună toate artele într-un tablou expresionist: poezie, dans,
muzică, pictură” și un vers „narativ, povestit, pe alocuri cu tentă elegiacă”; Daniela-Luminița Teloacă (din În absența din preajma Copacului),
arătând „o poezie evocatoare, captivantă și de o cromatică stilistică bine
lucrată”; apoi îi enumeră câteva din atributele-amprentă ale acestei poete cu
„un suflu terapeutic” și o poezie „de tip memorie afectivă”; Violeta Petre (din Ninsori albastre) este poeta de la malul mării cu o poezie ce are
„ritm, rimă și mult suflet marin violaceu”, oscilând „între nostalgic și
optimist”; Gabriel Hasmațuchi (din Noduri), poetul care nu folosește
titluri, ci se folosește de numerotarea latină „conferind astfel conținutului senzația
de noduri”, într-o poezie de „înălțare futuristă” și nuanțând în ipostaze
poetice diferite: „noduri-sentimente, noduri-teme, noduri-credință” etc; Gabriela Ana Bălan (din Ochii leului berber), poeta cu „un umor
ascuțit” la care „ironia sarcastică este un punct forte”, și într-o poezie de
un dramatism aparte „privind condiția femeii” autoarea acestor cronici
consideră „că revolta interioară este un manifest menit să trezească mândria
feminină și să așeze femeia în postura unei ființe care gândește...” și
tratează „sentimentul iubirii” într-o „manieră ludică, degajată, pământeană...”;
Spiridon Popescu (din Diavol cu coarne de melc) și cel atât de
frumos recitat de actorul Florin Piersic cu Doamne,
dacă-mi ești prieten, cu poezia cât „un alai de regrete, tristeți, împăcări
cu sine, revolte interioare, poetul trăind la maximum aceste stări în contextul
social-politic al vremurilor noastre”. Autoarea dobrogeană îi remarcă poetului
„acel duh bacovian”, iar întreg volumul îi pare „o dedicație lui Dumnezeu, un
transfer între sinele autorului și divinitate”; iar Gela Enea (din Eu sunt Lilith)
e poeta cu o „vădită îndemânare poetică în redarea unor ipostaze dure,
neplăcute, caraghioase chiar” (însă) „este o bună traducătoare de emoții și,
mai ales, emițătoare de astfel de stări, uneori până la lacrimi”... și deci „un
arsenal de sentimente”.
Așadar,
literatura va
rămâne modul său de a trece prin viață și de a trăi viața scriind-o odată cu
această tratare lirică a relației dintre poet și poezia sa, dintre fluxul de
emoții transmise către cititor. Fără doar și poate,
Ottilia Ardeleanu, o poetă risipitoare cu darurile sale, vede lucrurile la
modul contemplativ și simte poezia în simbioza dintre trăire și fantezie,
păstrând (totuși) distanța dintre închipuire și trăire, punctând pe dispoziția poetului/poetei față de temele
existențiale (viața și moartea/iubirea și dezamăgirea), ceea ce aduce însemnărilor
din acest volum o notă de meditație, de contemplare și melancolie. Ceea
ce-i apropie aproape pe toţi, în accepţiunea cronicarului din volumul menționat
este: atmosfera, misterul, căutările fiecăruia, scormonelile lingvistice, taina
rostirii şi modul de a atinge veşnicia din absolut. Fiindcă în
contact cu fiinţa suprapersonală a speciei din care a răsărit fiecare
poet/poetă comentat de Ottilia Ardeleanu, nu reflecțiile poetice convertite în idei cu un anumit grad de
romantism o legitimează în a-şi oferi decizia pertinentă, ci situaţia de a
prezenta în sens de universal spiritul, fiinţa celui analizat, dar și
apropierile noastre de acele porți ale „necunoscutei”, din fiecare poem, pot
însemna cheile participării sale la acest ceremonial bine ascuns și chiar topit de autor în
substanța cărților sale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu