Însemnări la o carte: „Reflecții poetice” (de Ottilia Ardeleanu) vol I

 

O tratare lirică în „reflecții poetice” 

                (vol I)

       Mai deunăzi citeam într-una din revistele noastre literare, ancorat la realitatea vieții noastre de după revoluția din '89, următoarea știre: „Statisticile recente spun că peste 90 la sută dintre români nu cumpără nicio carte într-un an. Iar scriitorul român, fără partenerul de dialog, cititorul, pare a fi o Cassandră care vorbește în pustiu. Dacă ne gândim că oamenii citeau, în loc de altceva, într-un timp în care toate lipseau.” Alte statistici arătau că 38% din cei care totuși, au citit o carte, nu înțeleg nimic din ce citesc, iar 31% din români n-au citit vreodată o carte. Iar dacă e să ne raportăm la țările în care cititorii au citit măcar o carte pe an, suntem pe locul 27 din 28 de țări în care s-a făcut statistica. Că doar 16% din tinerii noștri spun că au citit lunar câte-o carte, să înțeleg că e mulțumitor? Cu aceste gânduri m-am aplecat asupra celor două volume de „reflecții seducătoare” a unei poete dobrogene de constantă lirică neomodernistă care, mai recent, se prezintă cititorului cu o lucrare ca aceasta a unui, risipitor cu darurile sale, cronicar de întâmpinare: Reflecții poetice de Ottilia Ardeleanu (ed. Ex Ponto-2020). Așadar, o carte care e rodul unei mai îndelungate acumulări intelectuale și culturale asupra spațiului și orizontului literar-cultural de pretutindeni, unde eul lyric al poeților (19 în vol I și 27 în vol. II) este prins în fluxul senzațiilor și emoțiilor din spațiul poetic al fiecăruia, în timp ce conștiința poetică e a unui cronicar-observator, care studiază existența lumii invocate de fiecare dintre aceștia. Mai citește cineva astfel de cărți? Dar cu preferințele cititorului ce facem? Reușește cronicarul să atragă atenția cititorului cu acest registru armonic de vibrații ale sentimentelor prinse într-un tablou vizionar? De unde rolul criticii de întâmpinare, atâta timp cât nu le face  nimeni cunoștință cu cartea de poezie a fiecărui poet, în fiecare colț al țării? E suficientă și o astfel de tratare lirică a relației dintre un poet și opera sa, adusă de cronicarul de întâmpinare, într-o carte de comentarii critice? Iată doar câteva din întrebările puse în timpul lecturii celor două volume. Întrebări care nu pot avea decât un singur răspuns: receptarea poeziei este în strânsă legătură cu starea de fascinație a celui aflat în actul creației. Având luciditatea unei priviri retrospective asupra celor două volume lecturate, Diana Dobrița Bîlea ne face o radiografiere a trăirilor interioare, după trecerea în revistă a celor două volume: „Citind aceste reflecții seducătoare, ivite din pământul fertil al unei gândiri poetice și întotdeauna lucide, căutătorul de frumos nu poate rămâne indiferent”. Și asta pentru că, spune ea: „Impresiile de lectură sunt exprimate metaforic, sentențios-jucăuș, precipitat de multe ori pentru că recenzenta parcurge un text lyric dintr-o suflare și tot dintr-o suflare îl comentează, până nu se sting flăcările dulci ale poeziei în care a ars”. Căutând diverse interpretări ale emoțiilor și sentimentelor de tot felul, în cărțile poeților comentați, lăsându-se în voia plăcerii de a divaga pe tema vieții trecătoare a iubirii, a timpului, a morții… etc. Pentru a-și plasa opiniile sub semnul admirației, cronicarul caută argumente convingătoare în tot ceea ce propune interpretării. Ca-n versul eminescian: „Noaptea-adânc-a veșniciei el în șiruri o dezleagă”. 

      Dar pentru „a fi înlăuntrul fenomenelor” (cum spunea Nichita), să trecem la impactul lecturii (din primul volum) asupra cronicarului, încercând „un tușeu iubicid între o poemesă și un poeziu” (vezi cap. despre Luminița Zaharia cu vol. Singularia tantum). Vom descoperi o poetă cu „o singularitate veselă”, întrucât: „Singurătatea rămâne înăuntru. Doar veselia scapă fiindcă știe cum. Două jumătăți de măr: una otrăvită”. Pe de altă parte, temeritatea autoarei se asociază cu perspicacitatea și cu simțul rigorii, și continuă cu analize încărcate de blândețe și melancolie, dar cu o prospețime a receptării care ajută ideile să se îndrepte spre o viziune critică: „Ea știe să facă haz de necaz, îi place să diminueze dramele vieții și să mărească tragicomicul...Luminiței nu-i scapă nimic de sub ochiul satiric-umoristic: viața, moartea, miracolele, femeia, bărbatul, singurătatea, inspirația, dragostea, păcatul, iluzia, natura, codul bunelor maniere, visarea, povestea, zborul, realitatea.” Iar ceea ce caută lectorul în fiecare poet/poetă, în volumele analizate, e adevărul însoțit de frumusețea unor trăiri firești, trăiri care să-l emoționeze și să-l pună în situația de a-și gândi propriile convingeri în legătură cu viața. Astfel: la Ana Maria Gîbu (din Cafea cu zâmbet de rebelă) vol. ei de la 14 ani, spune că „nu fragilitatea vârstei șochează, ci puterea cu care acționează la această vârstă.”; la Teodor Dume (din Moartea, un fluture alb), poezia lui „este un cutreier între naștere și moarte”. Viața și moartea (în poezie) „sunt două liniști” la acest „poet al stărilor” (cu un concept de așteptare, de spovedanie, meditație, visare, nedeterminare, nedumerire... adică un poet al obsesiilor de tot felul); iar George Pașa (din Cântece din Alindoria) e un poet al „metaforelor delicate” și „un visător incurabil, îmbolnăvit de onirism”.

          Uneori ne întrebăm dacă poetul chiar știe totul despre existența lumii invocate în poezia sa, ori, maestru al interpretării aurei de pe fruntea poetului nu e cine ne învață cum să găsești ieșirea dintr-un labirint al cărților lecturate, ci e acela care ne învață prin exemplul său consemnarea acelor pedanterii tehniciste și anticipări ale substanței operei într-un nou labirint al scrierilor asupra cărora s-a aplecat cronicarul. Iar ceea ce caută el în fiecare poet/poetă, din volumele analizate, e adevărul însoțit de frumusețea unor trăiri firești, trăiri care să-l emoționeze și să-l pună în situația de a-și gândi propriile convingeri în legătură cu viața. La Melania Briciu (din Eu sunt Spartacus), aflăm că are versuri „de atitudine, de propagandă a libertății, lucru care răzbate chiar și din titluri...(și) poemele sunt militante pentru libertate în cuvânt, acțiune, gândire”, în vreme ce Angela Nache-Mamier (din scara b apartament 3) este „poeta care administrează pastile de umor, picătura chinezească a rânduielilor umane care situează femeia pe locul venit din întunericul istoriei.” Având percepția privirii, în ansamblu, al decodificării lucrurilor, caracteristic pentru autoare, atunci când analizează pe text o anumită carte, Ottilia Ardeleanu implică o complexitate aparte a percepției, ori simte și surpinde momentul când ochiul ei ațintit se deschide unei mai largi perspective asupra fenomenului intuit de poet, dar și vizionar asupra lumii fascinante care i l-a scos în cale. Ori, poziția luată de cronicar e ca şi cum, împreună cu el, am privi ore în şir cu fruntea lipită de „fereastra interioară” a poetului, încercând să descifrăm odgoanele-legături ale acestei punţi de trecere: dinspre poet, spre poezie, dinspre fiinţa sa materială, spre fiinţa sa spirituală. Adică privirea cronicarului care ştie să-şi valorifice cuvântul și să facă din el clopotul său de ceremonie la care ne adună dinaintea paginii scrise. În fapt, cum o și facem, și ne aliniem la linia simțirii actului de creație, odată cu cronicarul, pentru a găsi, în cazul poetei Gela Enea (din Măști), singurul cod „al prognozelor de orice fel”: „Metaforele nu-i sunt simple sintagme, ci, de multe ori idei întregi încorporate în una sau mai multe strofe, până la întreaga poezie”, cu finaluri „provocatoare, tranșante, dureroase, realiste”, adică acolo unde „poeta deține cheia unei ironii fine secondate de un patetism programat. Ea își controlează stările emoționale, nu lasă la vedere zbuciumul interior”. Primul volum al „reflecțiilor” se încheie cu o cronică la vol. Lodebar al Danielei Varvara, cartea „cu zăbrele imaginare”. În poezia acesteia autoarea volumului insistă asupra cântecului de leagăn „al pajurii aurii” (mai mult un descântec); și continuă cu acel „cântec de dragoste și de moarte, fiindcă dragostea este pasăre fără cuib care își înfige ghearele în carnea ființei, iar această ființă își pariază dragostea pe moarte”. Astfel, autoarea știe să trezească nu numai interesul, ci și plăcerea cititorului, inclusiv prin citate savuroase, din care siluetele umbrelor imaginare, care îl macină pe poet, se hașurează cu umbrele celor care luptă cu încăpățânare, cu morile de vânt în lumea reală.

                                         

                                                       Tudor Cicu