Iubiri frânte, vieți duse în van, de iluzii *
Scrierea romanului feminin va rămâne încă
multă vreme, pentru cititor, modul de a privi și a nara doar acea parte din
viață, un pic lirică/un pic dramatică, și de a o reda, trăind prin personajele
creionate, o poveste care se adresează inimii. După lectura unui astfel de
roman feminin, mai totdeauna cu eroi prinși într-o poveste zbuciumată de
dragoste, m-am întrebat dacă și tinerii caută în ea adevărul împlinirii sau
eșecului acestor eroi în poveste, sau frumusețea unor trăiri adevărate care
să-i emoționeze și să-i pună în situațiile de a-și gândi propriile trăiri? Și
cât de mult îi pot influența lumea descrisă în poveste, astfel încât ceea ce
scrii să nu rămână o înduioșătoare amăgire? Cu vol. „Suflet încătușat”, ed. Armonii Culturale, 2020, Marilena Răghinaru reînscrie
romanul „feminin” pe linia poveștii de dragoste sub cupola tragicului şi
senzaţionalului, a dramatismului desfășurat cinematografic în viața unor
destine ca ale Mariei, Lianei și a lui Iulian (ce delimitează o generație), ori
ale părinților-bunici Frusina și Fănel (ce evidențiază cealaltă generație).
Pentru cititor această luptă a contrariilor dintre generații devine interesantă
prin prisma dramatismului acțiunii din povestea narată, cu atenția spre ochiul
vigilent al cititorului care așteaptă din partea autoarei o judecată finală,
dreaptă.
Romanul
buzoiencei Marilenei Răghinaru tratează la modul confesiv partitura-romanescă
nu lipsită de romanţiozitate, ba putem spune chiar excesiv de liric, în care
dragostea, sau mai exact erotismul, sub forme neobişnuite, este tema centrală,
determinând desfăşurarea epică, îndeobşte cu finaluri crâncene: depresii
generate de o boală ciudată (tulburare afectivă bipolară), psihoză
maniaco-depresivă cu perioade de nebunie paranoică, tentative de sinucidere, iubire
necondiționată, renunțări în căsnicie, vise frânte, declasare, dezamăgire,
speranță etc. Romanul are în prim plan povestea tulburătoare a Mariei care,
după o căsătorie ratată, își dăruiește necondiționat sufletul într-o nouă
căsnicie în care chiar crede și luptă cu disperare pentru această iubire, dar
sfîrșește încătușată în cea mai nemiloasă dezamăgire. E povestea unei lupte
dusă cu disperare pentru salvarea din crunta boală a Lianei (fiica adoptivă), a
golgotei continue de a menține nestinsă flacăra iubirii pentru Iulian (soțul
din noua căsătorie), sfârșind ca o iubire frântă, urmată de fuga în poezie și
scris, acel vis mai vechi al Mariei, dar dătător de mai multă speranță.
Autoarei îi reușește, în final, să creioneze portretul femeii care se sacrifică
într-o căsnicie în care spera ca destinul să i se schimbe în viață și suportă
cu stoicism toate șicanele unor socri imposibili, pentru a salva sufletul încătușat de boală
al fiicei adoptive, Liana. Salvare care devine o iluzie, cu toate demersurile
binevoitoare ale Mariei, atâta timp cât bunicii iau partea copilei, chiar și
atunci când copila îi minte în față și-și bârfește binefăcătoarea. Mai mult,
are și o tentativă de a-și ataca părintele cu cuțitul, sub influența maladiei
paranoice, când cei din jur i se par posedați de diavol. Despre această boală
(notează autoarea undeva), aflăm că „marea majoritate a bolnavilor sfârșesc ori
prin suicid, ori în ospicii”. Eroina romanului face parte din rândul celor care
visează frumos şi caută norocul la prima răspântie din viaţă dar, din
nefericire, visul ei nu este decât o inutilă încercare de a-şi căuta fericirea.
Tehnica narării confesiv-idilice, cu un adaos de patos și lirism pentru
cititor, este o adresare explicită a naratoarei în scopul atragerii lui în
poveste, dacă vreţi este o vorbire ca de spovedanie către cineva cu calitate de
spectator, sau martor avizat la drama care planează în acţiunea narată.
Dragostea Mariei, sinceră şi pătimaşă, pentru cel pe care îl credea demn de
iubirea ei, perfidul Iulian, cel care „era dictat din umbră de Frusina, mama
lui”, se dovedeşte de consistenţa himerei. Mult prea târziu se va întreba
(privitor la mama soacră): „cum de nu îi văzuse răutatea, parșivitatea care
răzbătea din privirea ei? Cum de nu realizase că o analiza atunci ca pe un
animal pe care îl duci la piață pentru a fi... sacrificat?” Iar cu privire la
socrul Fănel, judecata ei se va frânge neputincioasă în fața sentimentelor
avute la prima înfățișare: „...omul acela, tatăl lui Iulian, de ce tăcea smerit
sau vorbea foarte rar, aprobându-și întotdeauna nevasta, neîndrăznind vreodată
să o contrazică?” Se întreba Maria, dacă acea femeie, Frusina - „era doar rea
sau era și nebună” și abia peste ani și-a dat seama că tulburările Lianei erau „ale
unui om cu o capacitate mintală redusă”. Din pricina invectivelor aruncate de
Iulian, mai târziu din cauza copilei, în urma unei dispute cu vorbe ce a căzut
ca o lovitură năprasnică și nemeritată, Maria părăsește și această căsnicie de
care se legase cu sufletul. Primește telefonic, din partea lui Iulian,
recunoașterea tuturor vorbelor aruncate doar ei în față, drept mizerii, îi cere
iertare și o roagă să se întoarcă, întrucât după plecarea ei, Liana a trebuit
„să fie dusă în cămașa de forță la salonul cu pacienții cei mai agresivi”. Toate
acele sentimente de milă și revoltă se strâng acum în sufletul încătușat al
Mariei. Dar era prea târziu. Astfel, Maria cade
victima unui fond sufletesc integru în aparenţă şi, de aici până a deveni
„unealta” naivităţii, pe care lumea din jur o exploatează din plin, nu-i decât
o punte fără balustrăzi, iar micile sale vise sunt spulberate fără cel mai mic
regret de către cei din jur.
Marilena Răghinaru îşi alege personajul romanului din rândul celor care le lipsesc forţa de
a-şi depăşi statutul existenţial, din rândul celor care visează frumos şi caută
norocul la prima răspântie din viaţă dar, din nefericire, visurile acestor
personaje nu sunt decât nişte inutile
încercări de a-şi căuta fericirea, pentru că soarta le transformă repede în
victime şi orice zbatere de a scăpa din sfera de acţiune a unui mecanism social
atât de complex şi pervers este sortită eşecului.
Interesul
prozatoarei pentru femeia numită Maria și copila Liana bântuită de o boală rară,
căreia nici nu i se dă atenția cuvenită de cei din jur, înseamnă reîntoarcerea
scrisului feminin către lumea celor care trec prin viață doar la mila lui
Dumnezeu, sau revenirea la romanul cu reflecţii despre iubire şi fatal, despre
femeia „caz” din literatura noastră? Totul e posibil. Întrucât, prin romanul
său, în principiu trăirist şi psihologic, deşi pământul doar le acoperă acelor
ființe durerile, până când mormintele le ascund poveştile triste de viaţă, autoarea
a lansat dilema personajului victimă, ce nu se poate descătuşa din sfera de
acţiune a unui mecanism social care i-a tăiat toate căile de înțelegere. Iată o
direcţie în atenţia unei scriituri viitoare.
·
Cronica a apărut în
nr. 33/martie 2021/revista ÎNTREZĂRIRI
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu