Căutări, gânduri,
nostalgii... viscolite în penița timpului
Pe Georgeta Muscă-Oană, aflată
în aria câmpului liric al nostalgiei și a unor fugare visări ce nu pot fi decât
melancolice, trăind (în poezie) o „viață la superlativ, cronică a unui cotidian
personalizat în note lirice...” - după Ionel Bota, mai presus de gânduri și
simțiri, cititorul o va găsi „într-o iarnă de poveste”, scriind poeme de iubire
în momentele de extaziere dinaintea acestui univers, „cu arome de santal”.
Secretul acestui „soare din suflet” (bucuria versificării), pe care și-l
dorește deslușit în elegii, ne este supus atenției în volumul de versuri
intitulat „simili-cromatic” „Culorile trăirii”, volum apărut la
ed. StudIS, 2020. Titlul volumului surprinde sinteza poeticii sale în
secvențiale rostiri lirice și rostuiri în vers modern contrastante, ce se
derulează în nota optimistă a unui eu liric cu obsesia luminii și a „curgerii
prin timp”, a fericirii de a „scrie psalmii iubirii”. Că „inima-i deschisă spre
lumină” și culorile ei nu mai sunt o taină pentru cititor, o recomandă propria
rostire: „Lumina/Ce-mi este de o vreme hrană!”; „Îmbrățișând Lumina... (de) simt culorile pulsând”; „În armonia
de culoare,/Lumina,-n unduiri rotunde”; „Lumina scrie pe ferestre/Sărutul ei
înrourat”; „În privirea serii se răstignesc culori”; „fluierul luminii cântă-n
rouă”; „Să-mpletesc trăirea serii/Din săruturi de lumină” etc.
A-ți
explora eul liric din perspectiva poetului-observator cât și a artistului
plastic, în poezia autoarei atât poetul-pictor cât și poetul-spectator, în
labirintul căutărilor sale, va zugrăvi doar acel decor în care se ascunde, în nălucire, norocul. Topind în matrița
poemelor secvențe de poezie concretă, poeta găsește („în inimă de zări”, când
„privirea e spre zări”), calea de comunicare cu cititorul. Dar, din realitatea
concretă, la visul aspirant, distanțele acelei lumini izbăvitoare sufletului nu
sunt doar spirituale, ci și fizice, acolo unde eul lăuntric caută cărări
nebănuite spre tămăduirea sufletului: „Las tocul în cerneală și-ntrezăresc în
pagini/Vâslind idei cărunte pe râul de imagini,/Iar flacăra dulceagă, în
tresăriri blajine,/Îmi amintește drumul parcurs până la Tine...” (Sub pavăza voinței) –sau– „În acorduri
de chitară,/Toamna bate la ferestre/Și-n parfum de crizanteme/Scriu trăirile
terestre.” (din Surâsul patimei).
În labirintul acestor trăiri și
stări poetice poeta se expune, uneori prea deschisă și înclinație spre pastel, în
notații de natură descriptivistă. Paradoxal, în poezia cu fragmentarii lirice
autobiografice (vezi: Cântecul anilor;
În mine apusul zâmbește; De-aș fi...), o găsim în ipostaza unei
poete descriptiv-crepusculare, iar când își exteriorizează, în cele „hanuri cu
vise” trăirile, (vezi: Sete galactică;
Atingeri astrale; La hanul dintre vise; Poem matinal; Sunet de final), ea devine mult prea solară. Ne-am fi așteptat ca
împlinirile unor momente trăite, venite uneori din gesturi simple, să producă
un oarecare impact emoțional în biografismul atins în treacăt, deși în poezia cu
dedicație: aleșilor țării (Avem puterea
să vă spunem frați), mamei (Ești liniștea de dimineață, mamă!),
copilului drag (De ziua ta), poetului
nepereche (Eminescu, ne e dor!”,
copilăriei (Dimineață de ajun; Parfum de violete), satelor noastre
uitate parcă și de Dumnezeu (Secetă; Să ne întoarcem către sate) - iubirea și
sufletul poetei se concretizează într-un sincer mod de viață. Melancolia foarte
frecventă la clasici, astăzi doar la poeții ce continuă a scrie versuri fără a
simți revelația clipei de dincolo de orice precaritate a vieții („Ți-amintești
cum dansam prin perdele de ploi,/Iar pădurea-nfrunzea începuturi de drum?/Cât
de dură era nerostirea din noi/Când furtuni se-abăteau peste sacrul parfum!” –
din Trup de apă cântând), e
melancolia acelor copii ce se visau în „zbor spre stele”, gândită pe metoda
deconstructivism-ului, sub forma unor notații textuale. Teme precum viața,
destinul, singurătatea, tristeţea, misterul clipei trăite, speranţa, visul,
iubirea, dorul, aplecarea spre povestea mitică, durerea, timpul, sufletul etc:
sunt ipostaze poetice care-i vor aşterne poteci de străbătut dinspre gândul ce
aleargă (vezi: O rugă-mi este poezia!)
spre poezia care îi induc și cititorului drumul spre acele cuvinte cheie (cer, lumină, destin, suflet, lună, stele,
soarele, ploaia, noaptea, muntele, câmpia, marea... etc), pentru a sugera
starea euforică trăită de un eu ce-și caută destinul între pământ și cer. Într-un
anumit fel trăirile poetei sunt mai mult exteriorizate, decât interiorizate,
iar privită cioranian, fraza filozofului de la
Rășinari: „Doamne m-am prăbuşit în inima mea!”, ne duce cu gândul că poeta
Georgeta Muscă-Oană își dibuiește soarta, visând mereu alte ieșiri însorite, din
acest labirint al prăbușirilor noastre. Poezia ei rescrie ceva din
nostalgia unei iubiri din care durerea, dar și iubirea, smulg așchii... („Și
firul ierbii plânge, și apele scâncesc,/Trec notele pe clape și-n lacrimi
se-adâncesc – din E cântecul mai trist),
ca acele „răcori iluzorii” rispite cu pulberea stelelor pe pământ, pentru a
povesti celor care o citesc, despre durerile unor clipe capcană ce
țin să păstreze-n vers „parfumul din anii ce trecură”. Dar când contrastele dintre tristețe și dragoste,
singurătate și dorință, vise și iubire, sunt transpuse în versuri integrate în
universul numit viaţă (și te pot cuceri), atunci, poezia feminină e ca o perdea
trasă peste o oglindă în care tristeţea, ori singurătatea, sub
vraja unei taine percepute, devine o urzită nuntire: „De multe ori
aș vrea să tac, dar tocul/Alergă prin pădurea cu ispite,/Ca un mustang ce nu-și
găsește locul/Și mușcă din cuvinte nerostite” (De multe ori aș vrea să tac...).
Pentru Georgeta Muscă-Oană poezia este, totuși, tărâmul ei de vis unde
se retrage pentru a-și descărca sufletul de povara unor trăiri zbuciumate și
duse pe firul vieții trecătoare, luptând cu încăpățânare cu morile de vânt ale
unei lumi invocate în vers („o rugă-mi este poezia!”. „Mă lupt cu noaptea, o
înfrâng” (după cum ne mărturisește). Și o face până la granița de trecere al unui suflet ce trăiește în constelația risipei de
metafore, pentru a lupta cu nerostitele cuvinte, într-o sumă a căutărilor prin
care își dorește reprezentată însăși ființa.
Notă! Cronică apărută în revista „Litere”/ nr. 9 (270), septembrie 2022
Tudor
Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu