Visele și poezia

 

Visele și poezia.

 

      L-am visat acum câteva seri pe Marin Ifrim. Din 2010 și până în 2019 când s-a dus la Ceruri, unde tronează Dumnezeu, ceva ciudat s-a petrecut între noi. După ce s-a întors din Anglia („ceva” se petrecuse acolo?, aici?) a fost asta, dar n-am aflat niciodată ce anume. Dar să revin la visul meu. Nici nu știu unde mă găseam, în acel vis, dar eram în așteptare (a ce?, nici eu nu știu) pe un trunchi de copac. S-a apropiat și s-a lăsat pe acel trunchi, lângă mine. Mi-a zâmbit. Mă așteptam să-mi spună câte ceva. Măcar acel fapt pentru care m-a îndepărtat de lângă el. L-am privit insistent. Mi-a surâs, dar nu mi-a spus ce mă frământa. Era tăcut. Atâta tot!

       Mi-am amintit cum în 2010? / 2012? mi-a dat un telefon să-mi spună să nu-l mai caut vreodată (?!). N-am înțeles de ce. Cu acel secret să fi plecat în mormânt? Acum câteva zile un amic, povestindu-i la o bere visul avut, îmi spune și secretul. Că eu (?) aș fi stat la toate cele întâmplate, când, ajuns în Anglia, cel care îi promisese spațiu pentru cazare, nu i-a mai acordat nicio șansă și i-a întors spatele, lăsându-l pe străzi să întâmpine noaptea în Londra. Cum naiba puteam avea eu așa putere asupra celor din Anglia (?), când eu nici nu ajunsesem mai departe de hotarele țării până atunci și nici pe hartă unde venea Anglia (sic!), n-am înțeles. Asta m-a trimis la scena în care Patroclu, din „Iliada” lui Homer, i se înfăţişase lui Ahile, după moarte, întreg şi nevătămat. Ba, chiar vorbindu-i: „Dormi şi de mine uitata-i cu totul Ahile? ...De-asta zadarnic mă vântur la poartă pe lumea cealaltă”. Ca să înțelegeți ce spun, întoarceți-vă la personajul numit Vasile Beldiman, al lui Mircea Eliade, din povestirea „Ghicitor în pietre”, cel care spunea: „Sunt oameni care citesc în stele sau drojdie de cafea, sau în boabe de porumb. Noi, Beldimanii, citim în pietre...”. Pentru că, omul, niciodată nu se aşează la întâmplare în faţa pietrelor care îi atrage privirea, şi-l face să şovăie cu gândurile, dinaintea lor. Vedeți? Dar se poate citi în vise? Nu prea îmi vine să cred. Dar ce am vrut să spun e ca o spovedanie nemărturisită, şi nici măcar o spovedanie întreagă. Mai curând o mărturisire a sufletului care nu comunică deloc cu trupul celui din care se desprinde. Și doar poezia, a mea și a lui Marin Ifrim, scrisă în acei ani, ne poate lămuri cam ce a fost? Sau nici măcar ea? Să vedem:

 

aici... vorbele rostite sunt ca o rusoaică despuiată

 

Toamna se coace tutunul. Aici,

Vorbele rostite sunt ca o rusoaică despuiată de port!

Aşa-mi striga Esenin trecând,

Cu sănii, cu cai, cu fete, cu tot.

Acum, nici a lui Esenin armonică nu-i...

Stoluri de păsări,

Stoluri zboară dinaintea săniilor lui. Zboară...

Şi moartea le-nşfacă hapsână cu-o gheară.

 

Ehei! Ehei!... Armonica spărgea zările-n dungi.

...Să nu plângi, repetam. Să nu plângi!

Patria e la locul ei. Noi nu mai suntem în ea!

 

Cum toamna se coace tutunul, aici...

Şi lumea asta e ca o rusoaică,

Strigând: pentru ce!... pentru ce!...

Ca Anna Karenina dinaintea trenului

Iar noi doi ne întrebam ce e omul

Și toți îl căutăm ca Diogene cu lumânarea.

 

Dă-mi voie domnule! Îți spun:

cred că ai luat-o un pic dinainte,

Numai lasă-mă să-l mai văd trecând pe blondul Serghei

în sănii trase de caii săi arăpeşti.

Nu mai e mult și

Biata mea mamă spera să fim toți unul și unul

Deocamdată acolo în cimitir, toți

Împărţim câte o cană şi o strachină

Morţilor, de pomană!

 

Ehei! Ehei!?.. Şi armonica-i pierdută în zarea

Celui rămas în urma trenurilor pierdute în utlimul ceas

Ori a celor plecaţi într-o noapte,

Atât de târziu.

Și crede-mă! Nu-i...

Nu-i bluesul cântat tutunului când se coace

Pe câmp. Nici a lui Esenin armonică nu-i...

Stoluri de păsări,

Stoluri zboară dinaintea săniilor.

Zboară... tot zboară!

Iar moartea ne-nşfacă hapsână, rând pe rând

Cu o gheară.

 

                                                             Tudor Cicu

 

 

Mă întreb (și doar atât):

 

 

 

Mă întreb (și doar atât): de ce doctorii noștri mor înaintea pacienților? În ce țară

Murim? Miniștrii de la Sănătate, miniștrii de la Guvern, miniștrii de peste tot, inclusiv peste

Cuvintele mele, la „Cultură”, ne oferă Spitale mai proaste decât cavourile din cimitire.

Apă murdară, aer bășit, pământ furat, cer astupat de coloneii patriei. Aceasta e țara

Mea. Sunt vinovat. Trebuia să mă nasc după toate astea. Biata mamă mi-a dat

Un viitor furat de aceste pecingini milenare. M-am născut în partea regulată a

Lumii. Și nu-mi pare rău. Voi reveni prin vorbele mele. Ăștia trebuie beliți odată

Pentru totdeauna. Îmi caut țara. O țară scufundă în peșterile de odinioară și-n

Suflete precum cel al poetului Marian Ilie, care încă nu divorțează de ideea de

Patrie la locul ei. Un optimist. El însuși o hartă a întregului, un om care nu se trage

Din Guvernul lui Charles Darwin, ci de undeva din Bărăgan, cu versuri cu tot.

Îmi caut țara cu lumânarea și nu e deloc bine. Mi se tot spune că nici prin cimitire

Nu trebuie să mai trec. La locul memoriei, nu mai e nimic românesc. Inclusiv în

Manuale, aceste chestii înguste în format tipografic precum niște virgine de bordel.

Încă nu sunt resemnat. Încă n-am fost resemnat. Iubesc România mai mult decât

Rahații ăștia din fruntea ei. Sunt optimist cu virgulă. Va veni și vremea în care voi

Respira aer curat în cimitirul țării mele. E vorba de pământ. De tot ce au distrus

Barcagii lumii. E vorba de soare, de noapte, de azimut, de puncte cardinale. Sunt aici

Ca să știu tot. Țara mea e ocupată de o ocupație care se face că se ocupă cu democrația.

Se ocupă singură, în temă precum motanii care au regulat cartiere de pisici mov.

Țara mea nu va muri odată cu mine și nici cu Marian Ilie, un poet mai bun decât

Bunii noștri. Țara mea e pe moarte. O să mor înaintea Ei. Așa e sorocul. Am dreptate

Întru eternitate, țara mea nu poate fi altfel decât cum suntem noi: lipsă la apel,

Devastată, regulată în vârfuri, dusă în mlaștini cu țânțari extraterești. Țara mea e

Violată. E împinsă în fund. Are un pistol dement între obrajii din jos. Nu vreau să fiu

Vulgar. Nu mai e mult timp și țara mea va fi doar un fel de carte de identitate, un

Număr, o serie și un CNP. Un fel de bucate grecești, rahat și cu apă rece. Atât!

 

Marin Ifrim