Lamia (povestire)

 

Lamia *

 

      Toamna, când se împărțea grâul la C.A.P., Victor dădea pe la basculă de se strecura printre sacii încărcați și căruțele trase la cântar, trăgea cu ochiul, asculta și, până când brigadierul moșmondea cu plaivazul pe caietul ăla cu scoarțe tari, ori se scărpina între timp după ureche tot socotind în gând, adunând cantitățile de pe cântar și scăzând greutatea sacilor, el și făcea socoteala, tot în gând, și striga întotdeauna primul, tare: „trei sute șaptezeci... cinci sute șasezeci și opt...”

      Asta atrăsese atenția brigadierului de la basculă, tătar cu ceva carte acolo, care se minuna, după ce încheia socoteala, cum de știuse băiatul să facă socotelile fără de plaivaz și hârtie. Nici batjocurile și nici indiferența celor ce așteptau la rând să li se facă socotelile nu-l alungaseră pe copil. După ce-i ieșeau și paznicului socotelile, tot alea pe care le strigase ceva mai înainte copilul, oamenii începuseră a se agita:

- Măi copile, pleacă naibii de-aici că, uite, încurcași socotelile domnului Bonai. Apoi se îndreptau cu brațele întinse către brigadier. Se mai rugau odată: „Hai, domnule Bonai, mai socotește odată, nu se poate să fi ieșit cum a zis mucosul ăsta! Ce știe el, un copil, colo! Dă-l încolo de copil!” Sperau că li s-ar fi cuvenit mai mult grâu. Tătarul se mai scărpina odată după ureche și se apuca de socotit din nou. „Asta nu-i lucru curat, zicea. Copilul ăsta nu-i prost deloc!” și-l punea mai mereu să mai verifice odată ce socotise el pe hârtie. Asta îi apropiase.

- Al cui ești, copile? Că nu te știu a fi de prin partea locului. Băiatul îi spusese ce și cum, că nu se știa a fi avut vreodată un tată, dar mamă-sa era fata unuia de prin sat, iar el era plecat demult de prin aceste locuri și uite că mai venea, înainte de începerea școlii, pe la bunici.

     Le spusese și numele: „Sunt de-al lui Stoenciu. Pe mama o chema Maria. Mama era căsătorită cu unul Udrea din Comana”. Cum auzise de Maria a lui Stoenciu, lui Victor începuse a-i da târcoale și a-i arunca unele ocheade, un oarecare „uscățiv”, om cam la șaizeci și ceva de ani, care ajuta șefului de la basculă să pună pe cântar sacii, să-i dea mai apoi la o parte și să strige la săteni: „Hai, faceți loc, altul bre... Ce vă tot moșmondiți atâta? Mai repede, mai cu vână, bre! Nu dormiți de-a-n picioarelea!” Pe băiat începu să-l cam îngrijoreze privirile ăluia, ciudate și stăruitoare. Doamne, cum îl mai privea, când el repeta că socoteala tătarului fusese corectă.

     Alteori, crezând că poate Victor nu-l vedea, ca din întâmplare, se apropia de tânăr și-i studia gâlma aceea de la gât, un fel de prună abia formată, și apoi își ducea degetele rășchirate de-și freca și el gâlma de la baza gâtului. În duminica aceea, fiindcă nu se lucra la basculă, paznicul lipsea de la baraca unde se afla cântarul, iar Victor trecuse, ca de obicei, pe acolo. Nu era singur. Era împreună cu Amit, prietenul lui din cartierul tătăresc, cel cu care avusese de gând, în ziua aia, să de pe la casa morarului Roman, și chiar dăduse, pentru a se întâlni cu Lamia, fata acestuia.

      Victor o cunoscuse pe fata mică a Romanilor cu ocazia unui transport de gaz. Se înțelesese cu evreul să îi aducă patru sute de litri de gaz pentru patru sute de lei transportul. Deși fata se afla doar în vacanță la părinți, fiindcă învăța pe undeva la oraș, se tot învârtise pe lângă caii lui Victor și nu arătase că nu i-ar fi plăcut să lege o prietenie cu băiatul acesta voinic ce își mânuia strașnic cei doi cai arătoși. Și din una în alta, din vorbă în vorbă, Victor află că Pușa, sora mai mare a Lamiei invitase la sfârșit de săptămână băieții și fetele din sat la o șezătoare cu muzică și dans în casa lor. Iar dacă Victor ar dori să vină, o putea face ca invitatul ei, al Lamiei. În noaptea aceea Victor venise la șezătoarea care se ținea la casa Romanilor, dar nu fusese singur. Era cu prietenul lui tătar Amit. Tot ce-și amintea era că fusese o noapte cu ceață deasă ca și cum ar întinde un tăbacar dohotul negru peste pielea proaspăt tăbăcită. Ajunși la casa Romanilor îl simți pe Amit, mai exact citise în ochii lui negri, îngrijorarea. Îl văzuse cum se lăsase deodată chircit în spatele gardurilor și cum ceva se frânsese în trupul prietenului său. Zărise și el două umbre în pridvorul casei Romanilor. Când luna se eliberă de perdeaua unor nori vineții și putuse privi mai atent, inima i se oprise și lui, ca limbile unui ceas stricat, brusc. Voise să-i spună ceva lui Amit, dar nu mai avusese putere și se rezemase cu amândouă mâinile de gard. Acolo în pridvorul casei două umbre stăteau îmbrățișate și contopite una în cealaltă. Recunoscuse și el la lumina lunii pe Nasmie, prietena amicului său, în brațele unui flăcău trecut de vârsta celor care se pregăteau pentru cătănie. Îl mai văzuse pe Amit plângând de ciudă. Își amintea cum se aplecase deasupra prietenului său, încercând să-l tragă de umeri și să plece amândoi de-acolo. Dar nu mai apucase. Amit sărise ca arcul în sus și escaladase gardul spre pridvorul casei Romanilor. O vreme nu mai auzise nimic. Luna dispăruse din nou după nori. Apoi, cineva în noapte fluierase de trei ori, un sunet scurt și ascuțit, dar nu se dumirise ce anume se întâmplase acolo, apoi desluși vorbele tăioase a celor doi care se încăierase în pridvor, iar trosnetul unei scânduri îi atrăsese atenția. I-a urmat un strigăt de durere. Apoi nimic. La scurt timp, pe uliță, se văzură câteva umbre care fugăreau o alta ce alerga împleticindu-se. Victor se și lăsase ghemuit la rădăcina gardului, sperând să nu fie și el descoperit. Cel care fugea în față fusese deja ajuns din urmă și câteva bâte se și năpusiseră asupră-i. Iarăși urmară niște răcnete de durere, după care din nou se lăsase tăcerea. Pe uliță în jos Victor zărise o luminiță de chibrit scăpărând în întuneric. Cineva se sfătuia cu altcineva, vorbind numai în șoapte. La un sfert de ceas, își amintea Victor, se desprinsese și el de lângă gard și se îndreptase spre locul unde auzise sfada. Nu mai era nimeni prin preajmă, doar o mogâldeață părea că gemea în mijlocul uliței. Acolo îl găsise pe Amit chircit în drum și cu o dâră de sânge care i se prelingea pe față. Abia reușise să-l salte pe umeri și să-l care în sat până la casa doctorului Kîias. De-atunci nu mai dăduse pe la casa Romanilor, însă o întâlnise prin sat pe colega lui de școală, Eleonora, care ținuse neapărat să-i transmită mesajul Lamiei. Faptul că Victor fusese în câteva nopți (așa se vorbea) sub ferestrele ei, nu-i mai dădu pace Lamiei. La ureche îi mai ajunsese, auzite tot de la Pușa, sora mai mare, despre cearta aprigă dintre tatăl ei și Victor. Că într-o zi venise la moară și se opintise în pieptul tatălui lor, Gavrilă: „Am să o răpesc pe Lamia și o să fugim departe în lume. Spui că ai să ne cauți și-n gaură de șarpe? Cine-i ăla, prostul să-ți mai ceară mâna fetei când Lamia o să îmi poarte copilul în pântec?” „Tu, mă? Un biet copil din flori? Niciodată! - îi striga și tata. Dacă nu ieșea Mitea zdrahonul de la „gaura sacului”, cum i se zicea jgheabului pe unde curgea făina în saci, era vai și amar”. Că tatăl lor, Gavrilă, deja slobozise două focuri de armă în urma lui Victor, mai spusese Lamia. Eleonora ascultase cu ochii mari toată această tiradă încâlcită, rostită dintr-o suflare, a Lamiei. A ținut însă s-o liniștească: „Înțeleg foarte bine ce e acum în sufletul tău, Lamia. Dar multă lume vorbește, puțin se adeverește, ridicase Eleonora din umeri, cu trimitere la o veche zicală din popor. Cred că cineva te minte, fiindcă Victor nu mai e demult în sat la bunicii lui. E plecat de vreo lună la casa mutului Udrea din satul vecin cu noi, ăla de fusese însurat cu maică-sa, la o depăratre de șapte km. de aici. Mai are acolo două surori vitrege.”

- „Hîmmm!... se arătase Victor neîncrezător. Și Lamia ce a spus?”

- „Părea dezorientată. Și a mai zis cam așa: Eleonora, ai impresia că e distractiv să auzi gloanțele șuerând pe la urechi, sau să dormi pe perna ta în fiecare noapte cu frica în sân? E greu să înțeleg ura asta a soră-mi, care nu ține seama de nimic și nici nu se stinge. Nu știu ce să mai cred. Însă, vreau să știi, nu mă joc cu vorbele! Într-una din zile mama mi-a zis că Pușa o pârâse, de față cu ea, la tata. Și tata chiar ridicase mâna asupra mamei, amenințând-o că dacă mă mai întâlnesc cu „bastardul ăla” (așa zisese!) avea să mă închidă în casă, ori să mă trimită înapoi la unchiu’, la oraș.

      În urma celor aflate Victor se hotărâse să dea, totuși, pe la casa Romanilor, dar îl luase cu el și pe Amit pentru a-i fi martor la discuție, adică unul care să jure cu mâna pe inimă, că tot ce i se vârâse în ureche de Pușa nu erau adevărate. Intrând în curtea Romanilor împreună cu prietenul lui tătar, Victor dădu cu ochii de una dintre fetele evreului, cea mare, de douăzeci de ani, Pușa. Nici n-au făcut doi pași prin curte că Pușa l-a și luat la zor: „Pleacă mai repede să nu te vadă tata, că iese cu moarte de om. Nu-ți ajunge că ai făcut din viața Lamiei un iad? Și oricum nu o găsești acasă. A trimis-o tata, înapoi, la unchiu’ la oraș acum două zile.

            -Ce facem acum? și-a întrebat Amit prietenul.

            -Hai pe la baraca lui moș Novac, paznicul de la basculă. Poate prindem niște porumbei la hambare și ne-am făcut cu încă o pereche din ăia jucători pentru Lamia, a zis Victor.

     Plănuiseră împreună să meargă pe la paznicul de la basculă și mai vorbea cu el de una şi alta. Cum nu-l găsise la barăci, dăduseră să plece. Uscățivul era însă acolo și-i invită în baracă, să mai stea de vorbă, că poate o veni și paznicul. Amit îi făcu cu ochiul, că poate să rămână, iar el va da o raită pe la hambarele cu porumb să vadă porumbeii. Dar Victor numai de sporăvăiala necunoscutului ăla nu avea chef în dimineaţa aceea. Însă ţi-ai găsit! Uscățivul îl și trăsese în baracă, de parcă avea să-i spună un secret. Îl invitase să stea pe o canapea lângă masă. Îi făcuse pe plac, dar uscățivul întârzia cu ţigara în gură, iar tensiunea sporea dincolo de cuvinte. După ce-şi terminase ţigara, bătrânul trase altă canapea aproape de masă, luase de pe dulapul din scânduri grosolane jumătatea de coniac dintr-o sticlă uitată cine ştie de când acolo şi îşi turnă într-un pahar. După ce sorbi fără să se strâmbe primul pahar şi-l umplu pe al doilea. Victor îl privea tot timpul încordat la maxim, era ca şi cum la picioarele lui se afla un animal jegărit care încerca să-l fixeze ţintuit lângă perete.

- De ce râzi? (Nu râsese. I se păruse, doar.) Apoi, văzând că Victor făcuse un pas ca să plece, zise: Nu-ţi fac plăcere, nu? Ce să-i faci, m-am ramolit și eu. Ţi-ar plăcea să nu mă vezi. Te holbezi de parcă ţi-aş sta ca o ploşniţă în vârful capului. Şi parcă ai vedea în faţa dumitale o broască râioasă. Sau poate crezi că o fi altceva de capul dumitale. Nu, tinere! Toţi sunteţi la fel. Visaţi cai verzi pe pereţi. Spune drept, ai împlinit optușpe ani? Pe maică-ta n-o cheamă Maria? Una mică, bondoacă? Nu locuiați voi pe lângă fântâna seacă? Aia de la marginea satului?! Ai?...
      Victor, îngrozit, căuta în jur un obiect pentru a se apăra, în caz că bătrânul avea să întreacă măsura vorbelor rostite. Băuse pesemne şi în altă parte. „Îi ştiu eu p-ăştia. La băutură devin violenţi”, dar era sigur că din prima lovitură îl va doborî. Şi pe urmă?...

     Mirosul de fum îi trezi amintiri triste în sufletul lui Victor. Mama lui fumase și ea când îl născuse. Avea cam șapte ani când o tuse seacă a doborât-o, ca secerată la pământ. Bătrânii au tras-o cu gaz și i-au făcut ceaiuri din buruieni, cum știau ei, dar asta n-a salvat-o. Acum își are locul de veci, undeva în cimitirul din satul vecin. Iar el rămăsese o vreme să-l crească bunicii. Apoi plecase la Udrea, unde mai avea două surori mici, gemene. Mai venea pe la bunici, doar când și când. Dacă-și iubise mama? O iubise, dar nu-i putuse ierta faptul că n-a vrut niciodată să-i spună cine-i tatăl lui. „Lasă! îi zicea maică-sa. Nu merită nici să-i știi numele. Și nu mai strâmba gura aia, Victore, că-mi aduci aminte de nenorocit.”

     El era deja cu gândul în altă parte, dar uscățivul trăncănea întruna:

- Ai să râzi când am să-ţi spun ce trecere aveam la femei, dar nici măcar nu merită, continuă uscățivul. Află tinere că nu se afla cineva mai mândru în şa ca pe vremea când treceam eu călare prin sat. Nu era femeie să nu ofteze în urma mea. Iar taraful ăla în urma mea făcea moarte de om. Dumneata ştii cum cântau țiganii pe urmele mele? Cu vioara la spate şi arcuşul trecut după ceafă? Şi ţigăncile lor! Eheei!... Când dansează ele în pielea goală nu-ţi mai pare rău că te-ai născut. M-am ramolit acum, zici dumneata, ţi-e scârbă cu mine, nu-i așa? ... Ha, ha, ha!
      Râdea de unul singur, cu gura larg deschisă, dezvelind nişte dinţi pătaţi de nicotina tutunului inhalat în decursul anilor. Victor ştia că dacă ar fi ridicat o mână, gângania asta uscată din faţa sa ar fi tăcut chitic.

- O ţigară, dacă nu te superi?! Şi-i întinse una. Victor îi împinse, cu un deget, mâna uscată. Uscățivul se făcu că nu bagă de seamă. Scăpără chibritul, ținându-l în palmă cu o singură mână, de își aprinse țigara. Apoi: Vezi, noi doi ne-am înţelege de minune... Să vii și seara pe la mine... Dacă aduci cu tine un pol, doi, nu ne-ar sta rău. Ajunge de un chef cu lăutari şi o ţigancă arzoasă. Uite, pe masă, aici o punem, să ne arate buricul. Sau poate găseşti dumneata altceva. Dracu ştie?! Nu eşti băiat prost... Însă, să ştii, fără ţigancă arzoasă nu te las şi să mori. E cadoul meu pentru că ești băiat deștept, semeni cu maică-ta. Îmi plăcea și mie!...

     Apoi schimbă vorba. Pesemne își dăduse liber la gură, nepermis:

-Țiganca asta care vine uneori, zău că se merită. Păi când îţi pune ea o ventuză, uiţi cum te cheamă.

     Ca și paralizat, Victor nu putea decât să se condamne: „Sunt un dobitoc! Mă tem de ăsta, parcă mi-a dat cu spray paralizant, nu pot gândi în prezenţa lui. Ce pot să-i spun?” Totul îi părea atât de absurd, atât de lipsit de sens şi ar fi vrut să plece. Să plece cât mai repede. Ceva nelămurit îl țintuia locului. Privi la gâlma de la gâtul uscățivului și deveni mai atent la vorbele aceluia.
Uscățivul întredeschise gura să zică ceva. Dădu însă a lehamite din mână. Încercă apoi să râdă, dar văzând pe chipul lui Victor muşchii feţei încleştaţi, înţelese că nu era o glumă şi rămase cu gura căscată, ceea ce băiatului i se păru din ce în ce mai strâmbă. Şi atunci avu loc incidentul. Victor văzu clar cum una din venele de la gâtul uscățivului se umflase şi pulsa sub cămaşă ca un sfârc de ţâţă. Întinse mâna să pipăie acel loc însemnat, însă bătrânul crezu că acesta vrea să-l strângă de gât şi să-l gâtuie ca pe un pui de găină şi îşi feri tot corpul pe spate. Canapeaua se dezechilibră şi bătrânul alunecă pe spate, la podea, odată cu Victor, a cărui mână nu întâmpină nici un obstacol de rezistenţă. În cădere, băiatul crezu că bătrânul ridicase braţele pentru a lovi şi încercând să pareze presupusa lovitură izbi violent, cu cotul, falca bătrânului. Se auzise doar un zgomot înfundat, capul bătrânului atinse podeaua şi din buza crăpată a acestuia ţâşni un firicel de sânge. La început se speriase, văzându-l cum sta cu corpul inert și căzut la podea ca un sac de cartofi degeraţi. Se învârtise în jurul lui ca un zăpăcit, neînţelegând cum se procedează în astfel de situaţii şi, când realiză grozăvia faptei, încercă să fugă de la faţa locului, dar se răzgândi şi apucându-l pe bătrân de umeri îl trase afară din baracă la aer, rezemându-l cu spatele de scândurile barăcii. Înjură tăcut: „Cristosul mă-ti de guşter. Vă ştiu eu… Bețiv ordinar! Tu vorbești de mama, mă, tâmpitule! Mama era o sfântă, așa să știi. Javră ce ești! Ce vrei să spui? Că sunt copilul tău?!”

     Apoi își aruncă privirile spre magazii, acolo unde spusese Amit că vrea să arunce o privire dacă mai sunt porumbei la hambarele cu porumb. Când se aplecase din nou asupra bătrânului, să-i șteargă dâra de sânge, apăru și Amit.

-Ce are ăsta? Ce naiba s-a întâmplat?

-A căzut de pe canapea și s-a lovit un pic. Nu are nimic. Apoi către bătrân: Mă! Ridică-te, mă! N-ai nimic, nu-i așa? Doar te-ai lovit nițel. Un pic de sânge, dar o să treacă. O să vezi că o să treacă!...

     Fugi în baracă, luă o pătură și-l înveli. Turnă și niște apă pe fața uscățivului, apoi îl șterse cu pufoaica la gură, după care se îndepărtară amândoi, tot mai repede, luând-o repejor la picior. Chiar alergau către sat să ceară ajutorul doctorului Kîias. Amit, în urma lui, nu înțelegea ce tot bălmăjea Victor, fără noimă: „Eu nu sunt cel pe care-l crezi tu.... Nu! E altcineva. E doar un străin!”

      Își repeta întruna, sperând ca cineva să-l audă și să-l liniștească. Dar satul se întindea înaintea lor, cufundat într-o vrăjită tăcere de moarte. În stânga lor câmpia Dobrogei știa multe, văzuse multe. „Și Lamia? Ce o să-i spun Lamiei? Îi promisesem o pereche de porumbei din ăia voiajori...” În capul lui o haită întreagă de gânduri așteptau să se pună în mișcare. Dar ce mai conta o așteptare în plus?

 

 * Povestirea a stat la baza scrierii romanului meu Copil din flori/ed. Editgraph, 2017. Fiind apoi rătăcită printre manuscrise, povestirea nu a mai fost prinsă în niciunul dintre volumele de proză.