Interferența poeziei cu zona celor nevăzute *
Când scrii un poem ca și cum ai citi „o
carte despre viața ta”, te poți întreba dacă nu cumva poetul-poeta ți-a deschis
perspectiva reală a unei „ferestre” prin care privim viața, pe de o parte, dar
și nota fantastă ce dă realului percepția unei lumi posibile în sfera
imaginației, pe de altă parte. Să se fi rătăcit cel care își scrie viața,
definitiv, în orașul cu miloane de ferestre printre haita de lupi (gândurile
sale), care-i prăduiesc viața și dragostea, atât cât au mai rămas din ele? Sau
e o călătorie ludică și iscată din dorința de a fragmenta firul epic? Din
aceste tranșee ale singurătății, din care ne și scrie vorbindu-ne de un
optimism benefic, ne vrea și pe noi părtași la dezbaterile lirice ale sinelui, și
lupta sa cu propriul eu, pentru a surprinde ecoul unor concepte de viață care
nu sunt doar așa niște zădărnicii? În volumul de poezie „Prea mulți Pilați pentru două mâini” a poetei Gabriela Ana Bălan
(apărut la editura Salonul literar Vrancea, 2021), avem haloul radiografiei
poetice dintre reprezentarea suprarealistă a tabloului abstract şi actul
gândirii, în poematice reflectări
dematerializate ale unor realități puse în ecuația generală a emoției și
sentimentului, însă cu noi conexiuni între puterea magică a gândului
„dezghiocat” de cuvânt, sau mai limpede spus: „dacă versurile mele ar avea un cal/toți l-ar mângâia l-ar hrăni cu
jăratec” (vezi Adio, monotonie).
Poate că va veni o vreme când vom evada cu toții în spațiul extins și fără
granițe al imaginației poetice, dându-i coerența unei lumi în ființă, ori poate
doar atunci drumurile noastre vor fi retrase din memoria celor rămași să
povestească și altora despre cei care ne-au așteptat o viață la capătul lor. Și Gabriela Ana Bălan o face scriind „cu flori la mitraliere”,
răscolind printre amintiri în acest labirint al vieții, pentru a se salva,
anunțând cu surle, trâmbițe și tobe chiar moartea dubioasei (plan)pandemii a acestor
timpuri: „pregătiți artificii/bateți
tobele/nu sunt o poetă cuminte/mai cade o frunză/trupul meu/atârnă ca o rochie
de mireasă pe umeraș” (Frunza de argint).
Cum peste toate, în astfel de vremuri, s-a lăsat o liniște mai grea
decât o pânză a înghețului, iar poeta se simte „captivă în trup ca în scorbură”, credem că din tot acest zbucium interior,
întotdeauna, cel mai vădit semn al înțelepciunii
este bucuria de a descoperi frumusețea gândului care stă la fereastra poemului,
pândind o fantă de ieșire la lumină pentru a demonstra „cu subiect și
predicat că/glonțul sunt eu”: „se face
sete în poezie/degeaba aduc stropi de ploaie picuri/.../nu îmi citește nimeni
versul până nu îmi salvez gândul...” (glonț).
Că sunt trădări în această călătorie a trecerii
noastre prin viață, că această „femeie” (sinele) nu a trădat-o niciodată, și îi
vindecă „rănile pe dinăuntru”? Sunt. Dar nu avem cum să nu ne întrebăm: care să
fie punctul final al unui drum cu două capete parcurs sub povara unui
anotimp apăsător, cum e al poeziei în starea de pandemie? Iată ce stări o
încearcă în „Ziua 25”. O cităm: „mai
este o singură fereastră/de la care nu am privit încă lumea”, dar în liniștea
în care îți trimite „de la celelate ferestre” tensiuni interioare, când „se
zărește doar vânătorul/cu pușca gârbovită ca o coasă”, planeta pe care o
privește „din colivia de la etajul patru”, nu are și ea acel registru armonic
de vibrații ale unor trăiri concretizate în povești ale sufletului? Un mic semn
vine abia din însemnările la „Ziua 28”:
„...încerc/pe cât posibil/să nu
respir/cine vorbește despre dragoste acum/cine vorbește despre trădare acum”.
Și asta, pentru că în zare se zărește un drum cât de cât ceva mai luminos: „miroase a libertate nu a moarte/sau poate la
fel/în noaptea aceasta nu mai urc scări/nu am mască nici declarație pe propria
răspundere/numai instinctul de supraviețuire/și tocul ochelarilor în care m-aș
putea ascunde/la auzul sirenelor pornite prin oraș” (Ziua 29). Acest drum
(în „anul de dizgrație douăzeci bis”) să fie el ales din dorința de a-și
fragmenta trăirile epice? Arată el direcția poetică, ori o radiografiere a
poeziei în libertate (un concept estetic, la urma urmei)? Și dacă poeta a mizat pe cauzalitatea directă dintre poem și propria existență,
la intersecția gândurilor cu meditația, nouă nu
ne rămâne decât să plonjăm în apele îmbietoare ale poeziei cu astfel de emoții
articulate ce țin de un anumit nivel de sinceritate: „poezia începe atunci/tată,/când nu mai vii de nicăieri/coasa a ruginit/dar
macii din fața ferestrei dansează/ca și când le-ai cânta”. Să
înțelegem această tihnă ca pe o retragere în carapacea celei care se visează
singura vizionară sub povara timpului?: „îmi
trec prin minte furnici/duc în spate grăunte cu grăunte/spaima mea” (îmi
trec prin minte furnici).
În vremuri de pandemie, când doare și ce
nu doare, poeta
are sentimentul unei lumi rănite de altă lume, o lume spectacol cu marionete și
măști, în care „ne-am trezit cu prea mulți Pilați”, însă o lume teatrală, și în
care suntem sortiți să ne pierdem printre toți acei trecători care o acceptă, unde
suntem priviți precum un furnicar de senzații, dar care-i declanșează atâtea
amintiri pe care memoria le absoarbe, le reține și le conferă semnificație: „într-un oraș care nu se deosebește/cu nimic
de păpușa mea din cârpe/cu voal de perdea eu/în pântecul orașului sunt un vas
de lut/umplut cu suflet” (Păpușa). Însă pentru a avea evantaiul răspunsurilor la întrebările
esențiale și adevărul însoțit de frumusețea unor trăiri firești, trăiri care
să-l emoționeze și pe cititor în cele câteva frânturi biografice din această
carte de poeme, un biografism secvențial și ermetic, cartea trebuie citită în
spațiul de convergență și de sinteză a poeziei cu zona celor nevăzute de pe tărâmul
spiritualității. Aici, în acest labirint de oglinzi, îi facem invitația
cititorului nostru, cel care va încerca să surprindă ecoul unor gânduri pe care poeta le rulează atunci când se confruntă cu
viața.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu