Tudor Cicu, scriitorul cu viață de poveste
transpusă în cărți (*articol scris de
Valentina Bucur –în foto, mai jos- de la ziarul Opinia/Buzău – apărut în 3
noiembrie)
Valentina BUCUR -3 noiembrie 2022
(la salonul de carte)
„Pierduți prin Siberia” este cel mai recent roman al scriitorului Tudor
Cicu, pe care l-a scos de sub tipar cu doar câteva săptămâni înainte de
declanșarea războiului din Ucraina. Pentru acest volum, Cicu a fost
recompensat, în octombrie, la Concursul Național de Literatură „Vasile
Voiculescu”, cu premiul pentru romanul istoric, oferit de Asociația „Renașterea
buzoiană”. „Atunci când scriem, practic ne scriem viața. Îmi amintesc de
Ernest Hemingway care spune: «Să scrii despre viață e greu, dar ca să scrii
despre ea trebuie mai întâi să o trăiești». Dacă nu aș fi trăit momente
cumplite în viață, nu aș fi putut scrie probabil acest roman”, a spus Tudor
Cicu, la Biblioteca Județeană, unde a avut loc evenimentul de lansare a
romanului istoric „Pierduți prin Siberia”, o carte vie, o carte cu un erou
adevărat, căruia viața i-a oferit răgazul să vorbească despre război. De
altfel, scriitorul Tudor Cicu povestește că acest om „l-a trezit” într-o
dimineață, pe când se afla în fața televizorului, și l-a auzit vorbind despre
război. „L-am auzit vorbind despre război. Mi-am zis: «Oare tata îmi
vorbește iar despre război?». Tata făcuse trei ani de armată și patru de război
și venise din Munții Tatra, din Cehoslovacia, pe jos”, relatează Tudor Cicu
momentul care l-a determinat să aștearnă între filele unei cărți, ale unui
roman istoric, momente dramatice de război trăite în parte de eroul colonel –
care acum își doarme somnul în Cimitirul Eroilor din Buzău -, dar și de tatăl
său. El a pornit de la un episod dramatic din viața sa, petrecut cu mulți
ani în urmă, după absolvirea liceului, care i-a rămas în memorie ca unul de
tristă amintire și pe care l-a descris în câteva cuvinte astfel: „În
data de 25 octombrie, la garnizoana militară din Constanța, cu băgăjelul în
mână, ne-a băgat într-un vagon și ne-a trimis în armată. Nu am intrat la
facultate în anul acela și a trebuit să fac armata. Am intrat atunci într-un
război cu viața”. În carte, spune Tudor Cicu, se mai află, pe lângă
amintirile tatălui său despre război, și un episod despre tatăl scriitorului
buzoian Stelian Grigore. „În această carte se mai află, cu îngăduința
domnului Stelian Grigore, chiar tatăl dumnealui, căruia colonelul respectiv (n.r.,
eroul cărții) îi aprinde o lumânare, așa cum și-a dorit tatăl domnului
Constantin Grigore”. Scriitorul începe romanul „Pierduți prin Siberia” cu
închisoarea de la Râmnicu Sărat, unde a fost închis colonelul, pe care l-a
numit Costea P. Duminică, și care, apoi, a plecat în război și a ajuns
într-un lagăr siberian. „Pronunțând cuvântul război mi-am adus
aminte de Hemingway, din «Adio, arme», în care Catherine îi spunea lui Henry:
«Ce ar fi să nu mai vorbim despre război?» și Henry îi răspundea: «E
foarte greu să nu vorbești despre război. Chiar nu se poate». Pentru că
războiul a fost o grozăvie mai mare decât toate grozăviile existente”,
mărturisește scriitorul Tudor Cicu, care a retrăit, prin personajele romanului,
memoria unor evenimente dramatice la care a fost părtaș nu doar tatăl lui, ci o
întreagă omenire, fiind vorba despre o dramă colectivă.
Florentin Popescu: „La
Tudor Cicu, câtă viață, atâta literatură”
Cartea a apărut cumva și ca o premoniție
la ceea ce avea să urmeze, pentru că ea a văzut lumina tiparului cu câteva
săptămâni înainte de începerea războiului din Ucraina, din februarie 2022, după
ce, timp de câțiva ani buni, manuscrisul fusese dat uitării, pentru că autorul
nu avea finalul potrivit. „Nu mă așteptam la așa ceva. Cine se aștepta
ca, în februarie 2022, Rusia să pornească război împotriva Ucrainei? În
subconștient ceva a lucrat însă; primisem o carte despre prizonieri, de la
Constanța, și mi-am spus «Continuă să scrii!»; inițial mi-am zis: «Hai să-i fac
fugiți prin Ucraina», și am pomenit în carte niște localități din Ucraina,
localități reale. Am început să scriu la această carte prin 2014-2015.
M-am oprit la capitolul 17. Nu știam cum s-a întors generalul acasă din
Siberia. Până în 2022 au fost șapte ani de tăcere. Aruncasem manuscrisul acela.
Noroc că l-am mai găsit prin debarale. Am făcut un jurnal literar, dar el
(Costea) scrisese un jurnal pe care l-a citit la televiziune și pe care
generalul Alstani mi l-a dat să-l răsfoiesc. L-am memorat cât am putut eu să
memorez date și să îmi mai notez. Așa am reluat scrisul și am continuat cu cele
trei capitole, după capitolul XVII, iar romanul «Pierduți prin Siberia» se
finalizează după ce se termină jurnalul lui Costea. După ce a început războiul
în Ucraina, în februarie 2022, mi-am spus: «Ce întâmplare! Eu termin cartea
despre război și alt război bate la ușă!». O fi întâmplare, o fi premoniție?!
Nu știu ce o fi, dar ceva a fost!”, se confesează Tudor Cicu, care crede pe
undeva că bunicul lui, de acolo de sus, îi veghează scrisul.
Tudor
Cicu este un inginer, adoptat de Buzău cu mulți ani în urmă și care s-a dovedit
și un scriitor foarte valoros. Are o poveste de viață fabuloasă, complicată,
plină de suspans, la concurență aproape cu cea a personajelor sale. „Cărțile
mele au mult sentimentalism, au multă trăire, așa cum m-a apreciat Florentin
Popescu – la Muzeul Literaturii Române, unde am lansat cartea «Don
Quijote pleacă la război» -, care a spus: «La Tudor Cicu, câtă viață, atâta
literatură». Viața mi-a oferit mai multă nefericire decât fericire. Am
continuat să scriu. A fost povestea pe care v-am povestit-o astăzi, cum am fost
băgat într-un tren și trimis în armată, o amintire despre care nu aș vrea să
mai povestesc niciodată. Am încercat prin ceea ce scriu să mă tratez și eu, dar
să îi tratez și pe alții, pentru că se regăsesc și alții în scrierile mele. La
romanul meu «Copil din flori», soția eroului, vărul meu care a murit, îmi
spunea că citea o pagină și plângea două ore. Cât a durat oare cititul
cărții?!”.
Un refuz care l-a stabilit
definitiv în Buzău
Tudor Cicu relatează, încercat de o
puternică emoție, și acum, după atâția ani de la petrecerea evenimentelor, cum,
printr-o coincidență nefastă, s-a aflat în prag de batalion disciplinar în
armată, și cum a devenit probabil singurul șef de promoție din istoria
Facultății de Energetică care a ajuns la Canalul Dunăre-Marea Neagră. „Eu
povestesc în cartea «Copil din flori» cum bunicul a fost la Canalul
Dunăre-Marea Neagră. Am stat și eu acolo un an și ceva. Am lucrat la ecluza
Cernavodă. Știam limba rusă. Am mers la director să-i solicit să o aduc și pe
soția mea acolo. Ea era din Buzău”. Cum s-a lovit de refuzul directorului,
și-a căutat de lucru în Buzău și aici a și rămas.
În prezent, el este membru cu drepturi
depline în Uniunea Scriitorilor din România; și-a căpătat acest statut după ce
s-a hotărât să își aștearnă, mai mult sau mai puțin romanțat, întâmplările din
viața sa între coperțile cărților ajunse la numărul 27. Scriitorul își
amintește cum a intrat cu patru volume în Uniunea Scriitorilor din
România, filiala Dobrogea: „Am intrat în 2009, iar în 2005 am
scris prima mea carte de poezie intitulată «Cu marea în suflet»; am mai
scris «Iarba de mare», carte de comentarii și încă o carte”.
Fănuș Neagu: „Mă simt
răzbunat pentru toți munții de hârtie cenușie ce mi-au trecut prin mână”
Activitatea
literară a început-o însă cu mult timp în urmă, în perioada școlii generale, și
apoi în liceu când a și fost remarcat de scriitorul Fănuș Neagu. „Scriam
deja din școala generală. Am început să scriu, la început, versuri.
Am continuat în liceu. Fiind liceu energetic toți se uitau chiorâș la mine. Nu
acceptau. Se întrebau <Ce caută acesta între noi?>. Auzeam des întrebarea
<Faci literatură și ești la un liceu de specialitate energetică de cinci
ani?!>. În acea perioadă am fost la cenaclul organizat de Mirela Rosnoveanu,
care era la Revista <Tomis> pe vremea acea. Am citit proză la
cenaclul, „Tomis” și s-a întâmplat o situație interesantă, despre care cineva a
spus că poate fi o profeție. Mi-a spus: <Te va urmări în viață, pentru că
așa ceva nu se întâmplă oricui>. În timp ce citeam la cenaclu, o țigancă a
intrat în sală și a întrebat ce se întâmplă acolo, despre ce este vorba. Erau
mai multe țigănci cu rochii înflorate, îmbrăcate în costumele lor, cu mărgele,
cu părul împletit cu bănuți. Și au fost date afară. Un coleg de-al meu care a
participat la acel cenaclu mi-a zis că este un semn care ori e benefic ori nu,
și că vom vedea în viitor. Și se pare că a fost de bine. S-a întâmplat în ’72,
în februarie, și eram în anul cinci de liceu… Când am venit din vacanță, în
aprilie, Rosnoveanu, care era redactor șef – acum este în Canada -, mi-a spus:
<Te-am publicat. Ai apărut în revistă cu proza <O felie de
pepene>. Era o proză pe care nu o citisem în cenaclu. Dar, ca să particip la
cenaclu, trebuia să trimit mai multe scrieri. Și, pe vremea aceea, am trimis
proză și nu poezie. Cineva mi-a zis să-i trimit poezia lui Fănuș Neagu, la Revista
<Luceafărul>. Am primit un răspuns care m-a uimit. L-am pus pe perete
acasă. Scria Fănuș Neagu așa: <Mă simt răzbunat pentru toți munții de hârtie
cenușie ce mi-au trecut prin mână. Te vom publica>. Și nu a trecut mult și
mi-a publicat vreo două poezii”.
De loc din Tătaru
Străbunicii
săi au venit în Tătaru (fost Azaplar) de la Dunăre, din satul Dunăreni, fostul
Mârleanu. Despre bunicul său știe că înainte de cooperativizare avea cai şi
căruţă și făcea negoţ cu gaz şi sare, cherestea etc. Pleca prin Muntenia şi
aducea de acolo alte produse. S-a opus la vremea respectivă intrării în CAP și,
povestește Tudor Cicu într-un interviu, consemnat cu ceva timp în urmă de
Gheorghe Postelnicu, i s-a înscenat că deţinea armă în casă. „Au
venit <băieţii cu zel de la celula de partid>, prin ’52 şi i-au băgat un
pistol în haine, în timp ce doar bunica era acasă. Apoi au descins la locuința
bunicului şi l-au arestat, dar în loc de judecată, l-au trimis la Canalul pe
care se construia pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. A stat aproape doi ani.
Când s-a întors de la Canal, familia i se destrămase. Cum atunci, tatăl
bunicului era pe moarte; Moșu’ Cicu l-a chemat la căpătâi pe bunicul (fiul lui)
și ultima dorință a fost ca tata (primul copil), să-i poarte numele. Bunicul l-a
luat de mână pe tata, care era deja însurat cu mama care-i purta numele de
Stoenciu, și la notar i-a schimbat numele în Cicu. Mama a rămas până la moarte
tot Stoenciu”. Tot el mărturisește că drama familiei bunicului l-a inspirat
să scrie în romanul „O viață în arşiţă”. De fapt, cam toate romanele sale
pornesc de la fapte reale, se confesează autorul. „Primul roman pe care
l-am scris, <Iarba de mare>, a fost despre prima mea iubire, în timpul
liceului. Era Liceul Energetic Constanța, liceu profesional, pe care l-am urmat
din ’67 până în ’72. O poveste ciudată de dragoste la mare, cu marinari, cu un
copil sărac. Apoi, toate romanele mele au pornit de la diverse situații.
<Fata cu smochine> a pornit de la o poveste a unei prietene cu care am
plecat eu în Grecia, a unei fete din satul meu. Nu mai știu nimic acum de fata
aceea din satul meu natal. Apoi am scris <Copil din flori>, care este
viața reală în proporție de 90 la sută a vărului meu, tragedia vărului meu. Am
mai scris <Tătărușca>, o poveste de dragoste dintre un român și o
tătăroaică, o dragoste interzisă la vremea aceea, roman scris cu Mihaela Roxana
Boboc; este o poveste despre etnia tătară, despre tătarii mei din satul natal.
Cineva din Constanța mi-a cerut cartea pentru că e pomenit și numele fratelui
acolo. În sat la noi e înmormântat, Fazîl Mehmet Negip, poet tătar refugiat din
Crimeea, și școala în care am învățat și eu, din localitatea Tătaru, îi poartă
numele acum. Pe vremea mea nu avea nume”, mai povestește scriitorul.
Povestea continuă…
Și
povestea sa, a familiei și a cărților sale, continuă… Abia a lansat romanul
„Pierduți prin Siberia”, și aflăm că Tudor Cicu mai are la sertar și alte
cărți. „Am o carte de poezie și nu știu ce nume să-i dau. Sunt versuri
clasice și mai am și o carte de povestiri”, mărturisește Tudor Cicu.
Dar,
timpul are răbdare cu acest scriitor, care nu se grăbește să-și publice cărțile
considerând că fiecare are un destin, așa cum au și oamenii. Nu s-a grăbit nici
cu volumul „Pierduți prin Siberia”, care i-a adus și un premiu la Concursul
Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu” din toamna aceasta. „Eu
nu am participat niciodată la concursul <V.
Voiculescu>. În urmă cu câțiva ani, când directorul Bibliotecii
Județene, Sorin Burlacu, a organizat <Primăvara poeților> și l-a
premiat pentru anul 2019 pe Nicolai Tăicuțu la poezie consacrată, eu am fost
premiat pentru <Nu ești în povestea>, volum pe care l-am publicat în
2020. Am primit premiul mare la scriitori consacrați, membrii ai Uniunii
Scriitorilor din România, cu această poezie confesivă, de dragoste, de viață,
filozofică, de multă trăire. I-am oferit atunci o carte domnului Stănuță, care
mi-a spus că nu am participat niciodată la Concursul Național de
Literatură <V. Voiculescu>. Așa că m-am dus la Centrul
Cultural și Educațional <Alexandru Marghiloman>, unde se organiza
concursul și le-am dat cartea <Pierduți prin Siberia> ; și nu am dat
numele meu și nici nu am dat adresa. M-am pomenit într-o zi cu un telefon de la
Stănuță care m-a anunțat că am primit premiul <Renașterea buzoiană>
pentru roman istoric”.
· Articol preluat din pag. 10 a ziarului OPINIA de Buzău, 3 noiembrie 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu