Poetul ce știe a îmblânzi o vioară

 

Poetul ce știe a îmblânzi o vioară

       Dacă în ultima vreme se vorbește tot mai intens de prăbușirea lecturii în rândul cititorilor, ce mai poate să facă un poet? Să vorbească în șoaptă (că oricum nu e ascultat), să privească în gol la masa lui de scris (că oricum nu va fi băgat în seamă), ori să spună rugăciuni de trei ori pe zi pentru a-i da viață și speranțe, doar ea, poezia? Uneori îți pui întrebarea: de aceea să fi optat tot mai mulți dintre noi către poezie? E posibil. Fără doar și poate poetul, spre deosebire de prozator, vede lucrurile altfel, sim­te altfel viața, oamenii, poezia... Uite că (deși mai rar) aproape toți continuăm a crede că dacă Șeherezada a visat că va învinge moartea prin povestea ei, n-aș vedea de ce nu m-ar crede și pe mine, cititorii (care mai cred în magia poeziei), că poezia e o continuă mărturisire, o spovedanie a sincerității noastre! Când i se adresează cititorului, ori își lasă să-i picure sufletul pe coala de scris, alta e dispozi­ția poetului față de temele existențiale (viața, iubirea, lumea înconjurătoare etc), ceea ce aduce textului liric o notă de meditație, de contemplare și melancolie care îl prinde de „gulerul hainei” și pe cititor. Doar că poetul, coborât la starea de moment a divinității, în momentele de înălțare în Cerul Inspirației sale, pus față în față cu viața, le și rostește. E nevoie uneori să existe câte un Diogene înlăuntrul nostru, care să ne arate, fie şi la flacăra lumânării, frumuseţea omului. Omul, ca și craniul lui Hamlet, știe că acel cântec al său îi poate lumina drumul. Nu e doar un exercițiu terapeutic scrisul ca atare, ci mai curând o cuprindere a realității din cele mai puternice trăiri ale noastre, o confirmare că viața nu e doar... vis, iar momentul creației, pentru poet, nu e doar o etapă din viață, ci chiar viața.

      În dorința de a-și potoli tot dorul „în fața cuvântului inimă” (că și cuvintele au suflet), în volumul de poezie „Umbra cuvintelor” Aurel Anghel i se destăinuie cititorului că prin poezie el a învățat „iubirea în tăcere”. E ca și cum ai prins peștișorul de aur și în loc să-i ceri câte ceva de la viață, el i se destăinuie că (deși îl caută „cuvintele în poezii”), rămâne „între cuvinte” același „zidar de cuvânt... zidar de poezie” lângă imaginile sale dragi: „firul de grâu”, „zborul cocorului”, „lanul de grâu”, „vioara ca ființă”, „cuptorul unde mama cocea pâinea”, „carul pe câmp”, „caii cu care alerga zarea”, „oile la iernat în staul”... și, mai ales, cu chipul mamei uitat în fereastră, cu al bunicii, bunicului din îndepărtata copilărie, cu imaginea toamnei peste câmpia Bărăganului etc. Volumul cuprinde pe lângă alte teme ca timpul: iubirea, viața, moartea, poezia, natura, visul, îndeosebi poeme de dragoste. Dragostea face parte din viața însăși, căci nu poți trăi frumos fără iubire, nici să te bucuri de tainele vieții, nici să zbori precum cocorul deasupra câmpiei Bărăganului. Ea are multe fațete, de aceea: „Mi-a rănit inima în plină noapte?/ trezit din somn/ de șoaptele părului tău.../ valurile unei mări/ în care mă înecam încet/ îmbătat de mirosul de crin/ al trupului tău/ Doamne, a câta oara murisem?!” (frumusețea ta). Notele de romantism decurg cursiv, limbajul e nepretenţios; şi înţelesul se simte confortabil în asemenea alcătuiri lirice. Câtă vreme lucrurile vor sta astfel, nealterate de tulburări echilibristice, nu putem decât admira graţia cântecului pus pe strune de vioară. Cu nostalgie și dor nestins, poetul evocă satul natal, în deplină comuniune cu natura, căci el apare peste tot în cântecul său. Îmbinarea (ca-n pictura naivă) a bucuriei cu tristețea, a nostalgiei cu tabloul prezent al risipirii într-un cântec, nu este altceva decât presupusul subiect al unei experienţe trăite deja, în alt timp şi în alt spaţiu: „ieri am văzut satul meu/ copilăria mea cum se duce/ Ascunsă sub cruce/ pleacă și din amintire/ sute de cruci aplecate/ împinse de timp/ căzute pe spate” (Timp peste timp).

     La Aurel Anghel există și acea uşurinţă de a mânui epicul, liricul, jocul ludic al imaginației... ca în poemul intitulat „echitație fără profesor”, din care nu avem cum să nu reținem acest frumos vers: „am rămas agățat în secera lunii”, dând frâu visului să alerge odată cu cocorii pe cer, cu caii în zarea câmpiei, că toate sunt stări ale poeziei care i-au pecetluit şi cimentat stilul de poet ce știe a îmblânzi arcușul unei viori: „furat din cer/ cuvântul vioara/ uitat la margine de alt cuvânt/ pădure furată/ la noi pe pământ/ îngheață cuvântul în sufletul meu/ îl dăruiesc poeziei” (Gândul unei clipe fără cântar, e cuvântul cu har). Dar, cu certitudine, lirismul e o rezultantă între ceea ce am numit la el relaţia poezie-joc ludic, în fapt, poezia lui e terapie pentru suflet. Uneori, în această lume de poveşti a copilăriei se întâmplă numai lucruri, fapte, întâmplări la „umbra cuvintelor” (sugestie venită de la Nichita), poetul împletind doar ghemul poveștii care ne/îl scoate pe cititor din labirint: „să ne ascundem/ la umbra tăcută a unei șoapte/ povestea să dureze o noapte/ cu incipit/ cu fapte/ cu punct culminat/ și sfârșit/ a fost odată” (Umbra cuvintelor).

      Poezia e singura formă a rugăciunii noastre și doar așa înțelegem de ce J.L.Borges trăsese concluzia că s-ar fi înțeles din Evanghelia după  Ioan, că poetul este o făptură „întraripată și sacră” care nu poate compune nimic dacă nu se află în acele momente de inspirație străină unei stări de normalitate („DOAMNE,/ pe ce lungime de undă ne călătorești/ scriind în aceeași secundă/ miliarde de povești?”), adică un fel de „nebunie” îngerească căreia îi cade pradă. Când scrii un poem, ca și cum ai citi o carte despre viața ta, și te poți întreba dacă nu cumva poetul nu cumva ți-a deschis perspectiva reală a unei „ferestre” prin care privim viața (pe de o parte), dar și nota fantastă ce dă realului percepția unei lumi posibile în sfera imaginației (pe de altă parte). Noi știm că aceasta e fereastra la care dă târcoale acea haită de lupi (gândurile sale), care-i prăduiesc viața și dragostea, atât cât au mai rămas din ele. Din aceste tranșee ale singurătății (acum la senectute), din care ne și scrie vorbindu-ne cu un optimism benefic, iată cum poetul ne vrea și pe noi părtași la dezbaterile lirice ale sinelui, pentru a surprinde ecoul unor concepte de viață care nu sunt doar așa niște zădărnicii: „Mai lunecă arcușul,/ mai îmbie/ pe coarda groasă lunecând/ poetul se trezește/ scrie/ încă-un rând”  (În zori).

      Aurel Anghel (ca poet al câmpiei și dorului fără sațiu) cunoaște mai bine decât oricine (învățăturile mamei l-au apărat ca pe „firul de grâu”), că tot ceea ce este rupt de Dumnezeu nu este de pe lumea aceasta, iar cel care se situează în afara Lui, se află într-o mare eroare și la mare depărtare de a-și găsi un echilibru sufletului său. Un echilibru aflat între întrebare și răspuns: „ar fi mai pictat Van Gogh aceste galbene sfârșituri... de vară! - dacă n-ar fi poezia? Că sunt trădări în această călătorie a trecerii noastre prin viață?, da, sunt. Dar femeia visurilor sale, cea care i-a fost alături și pe care nu a trădat-o niciodată, îi vindecă „rănile pe dinlăuntru”.  Asta pentru că, deși fiecare dintre noi avem alte înţelesuri şi chei de descifrare a unor cuvinte precum singurătate, iubire, dragoste, moarte, dorință, fericire... ș.a., ea (femeia din viața asta), i-a înțeles enigma eului scindat, golit de sine și iluzoriu în relația dintre suflet și destin: „doi îngeri s-au strecurat sub fașă/ când am văzut lumina/ aprinsă de alt înger/ clipind cu bucurie a zis/ copilul acesta, sigur/ va scrie poezie.” (ursitoare).

      Demersul liric din poemele ce pudrează din când în când melancolii vindecătoare, atunci când pune în ecuație emoțiile și sentimentele cu noi conexiuni ale cuvintelor, e unul de remonetizare a discursului, prin pendularea continuă între uimirile cotidiene şi căutările civice, cu scopul de a găsi noi uimiri, rostogolind cuvinte „odată cu povestea (sa) de iubire”: „a fost odată ca niciodată/ un împărat albastru/ împărăteasa tot albastră/ castelul albastru/ marea albastra/ ochii tuturor turcoaz” (***) Accentele de sinceritate în poezia lui Aurel Anghel o constituie acurateţea și simplitatea limbii, tăria cu care vocala finală accentuează imaginea căutată. Fiecare cuvânt iese în evidenţă printr-o sonorizare a terminaţiei cuvintelor vocalizate, iar discursul poetic fiind unul cursiv, limpede, denotă respectul faţă de limba română și ca atare, este dominant şi frapează prin acurateţe. Dorința e nuanțată într-un anotimp al regretelor târzii, în care tabloul fondului de trăiri afective şi ideatice, împinse până la limita constructivismului pe acea presiune osmotică de convieţuire între concret şi abstract îl diferențiază pe poet de autorii care se plâng de nerealizarea ei. Printre rânduri, uneori, pare a ne transmite că poate va veni o vreme când vom evada cu toții în spațiul extins și fără granițe, din cel al imaginației poetice în realitatea zilei, dându-i coerența unei lumi în ființă, ori poate doar atunci drumurile noastre vor fi retrase din memoria celor rămași să povestească și altora despre cei care ne-au așteptat o viață la capătul lor. Aici, în acest labirint de oglinzi, îi facem invitația cititorului nostru, cel care va încerca să surprindă ecoul unor gânduri pe care poetul le rulează atunci când se confruntă cu viața.

      Închei, spunând că poezia e ceva care se simte. Și dacă nu simțiți poezia și nu vă inspiră dorința de a ști ce s-a întâmplat mai departe, după ce ea a luat sfârșit, atunci autorul ei nu a scris pentru tine și cred că ai trăit degeaba, ori e ca atunci când zaci de friguri și nu știi de ce. „Frigul este ceva ce ne cuprinde pe toţi”... scria poetul spaniol Antonio Diaz Tortajada. Ori ca acolo, înlăuntrul tău, în propriul sine ca prin porţile hotarului tău și unde nu mai dai de nimeni ca pe străzile pustii de pe vremea pandemiei. „Dacă nici ea (poezia) nu reuşeşte, nu mai avem nicio speranţă”, cum spunea Mircea Eliade. Întrucât, lumea (după cum ni se destăinuie poetul), ce are ca țintă țărmul unde să poată visa la creația lui Dumnezeu, devine subiect și liman (totodată) al unor experienţe trăite deja, peste care survin înțelesuri noi ale interpretării acestei lumi deschise spre noi întrebări și opțiuni de iubire și credință, și pe care acest poet ți le dăruiește, ție cititorule!

 

 

                                                                                      Tudor Cicu

                                                                      (membru USR Filiala Dobrogea)