Slujitorii Templului „salvăm împreună lumea” s-au așezat
la masa de scris
Dumnezeu, în marea Lui înțelepciune,
după ce i-a alungat pe Adam și Eva din grădina raiului edenic, i-a dăruit, tot
El, doar omului o infimă parte din forța și puterea creației Sale, pentru a face
față greutăților care aveau să-l întâmpine la fiecare pas în această viață. Iar
flacăra care îi menține trează forța creației sale, cu care își va rostui
convingerile despre lume, noi am numit-o imaginație, în artă, respectiv
inventivitate, în știință. Pentru niște micuți care se întrec să scormonească, prin
propria gândire, LUMEA, „flămânzi de gânduri și de lume însetați”, a rămâne
doar „niște scormonitori printre cuvinte”, fără a pipăi cu sufletul tot ce-i
înconjoară în univers, e ca și cum ar privi fascicular universul, uitând să și aprindă, când și când, fitilul unor căutări obsedante spre
a găsi răspunsurile de care noi, ca cititori, avem nevoie. Pornind de la
încercarea de a înțelege și de a interpreta „rostul acestei lumi”, fiecare
dintre participanții din această antologie, deslușind în felul său semnele
„bolii” de la un mers firesc și constructiv al societății din jurul său, a creat,
prin intermediul informațiilor din mintea sa, o cale în structura comunicării
solicitate: „Pot eu, cu forțele proprii, schimba Lumea în bine?”. Iar
rostul lectorului, care s-a oprit asupra acestor texte, a fost de a căuta
sensul și dimensiunea etică a narațiunii lor. Și miza
acestor texte (mici eseuri/sau poezii) e, cum se vede, puterea de impact a
concretului surprins pe viu, riscând prozaizarea și un mic artificiu de
diminuare a lirismului. Marginile, particularitățile, lucrurile care îi aduc
împreună, dar și cele care îi despart, din eseul/poezia acestor copii care își
pun întrebări cu privire la salvarea planetei, nu trebuie ignorate, ci privite
în față, discutate... și acesta a fost rostul acestui concurs de creație.
Și cum literatura nu e niciodată în afara lumii, ci într-o relație foarte
strânsă cu tot ce freamătă într-o societate, acești copii au înțeles un lucru
cert: scriitorul poate crea o lume nouă, o poate îndrepta pe cea strâmbă și
veche; el deține în ranița lui de scriitor bagheta magică cu care poate face minuni,
așa cum Cervantes l-a zămislit pe eroul său, Don Quijote, care, în lupta lui cu
morile de vânt, cu nedreptățile unei societăți bolnave, ne-a arătat că această
luptă nu poate fi și zadarnică. La rândul său, Dostoievski ne arăta că
Frumusețea poate salva lumea, iar credința Soniei Marmeladova din Crimă și
pedeapsă avea să-l salveze prin iubire până și pe studentul criminal
Raskolnicov. Ca să nu mai spunem despre puterea poveștilor lui Andersen,
fraților Grimm sau Creangă al nostru, care le-au dat eroilor lor însușiri
supraomenești din dorința de a arăta că binele va ieși întotdeauna învingător,
spre folosul tuturor.
Cu noua antologie a ediției a II-a/2023 a concursului Lăsați copiii să vină la Mine, toți cei înscriși în această
carte se plasează într-o stare de confort spiritual specific eseului și poeziei
pentru adolescenți, adică acei autori care vin în fața cititorului pentru a-i împărtăși
din bucuria unui suflet îndrăgostit de „arderea” ca o torță a tuturor
cuvintelor ce transmit imaginație într-un text. Și nu în zadar mulți dintre ei
„trag” după propriile puteri câte un semnal de alarmă, întrucât totul a devenit
azi foarte periculos, pentru că tinerii nu mai au modele în eroii cărților
scrise de înaintași, nici în rândul artiștilor sau sportivilor performanți, ci
văd mai degrabă modele în „influencerii” care cultivă o lume a drogurilor,
infracțiunilor și „norocului” fără muncă. Acest aspect este remarcat de Zecheru
Alexandra Iulia, autoarea textului În
rândul patru, care are ceva nobil de transmis generației tinere: „Când voi fi mare, vreau să ajut
oamenii să fie mai buni. Așa cum am mai spus, aș vrea să urmez o carieră în
teatru, considerând că arta reprezintă un refugiu în care spectatorii uită de
gândurile negative și de grijile zilnice, se reculeg și își adună forțele
pentru a păși cu dreptul înainte, cu speranța și dorința de a ajunge acolo unde
își doresc”.
Nici agresiunile asupra naturii nu trec neobservate de
acești copii, ci se întrec în discuții și soluții despre criza climatică etc. Autorul Grigore Stefano, în Fără
putere, se revoltă asupra lucrurilor mizere lăsate alandala oriunde pe
această planetă: „Cu puterea pe care o am eu, copil fiind, m-am hotărât să schimb ceva pe planeta prietenilor
mei care, la rândul lor, au decis că vor schimba în bine planeta familiei lor.
Alege și tu această cale! În curând, o să putem
trăi mai bine pe această planetă
minunată”. Tot despre poluarea planetei și soluția exemplului personal
de a contribui la combaterea acestui pericol ne vorbește și autoarea Ion
Antenolia-Maria, în O lume mai bună: „Sper că mă veți lua ca pe un
exemplu și atunci când veți dori să rezolvați o cauză, dar nimeni nu vă
susține, nu vă dați bătuți și continuați până vă veți atinge scopul propus!”.
Același țel îl are și Tudor Andrei Mario, în Curățenia cuvântului și a tot ce ne înconjoară. În concluzie, spune
acesta, „eu doresc să
particip cu toată ființa mea la metamorfozarea lumii. Cred în mine, în dorința
mea de a trăi într-o lume bună și, cu ajutor de la bunul Dumnezeu, îmi voi
îndeplini visul”.
Pentru unii internetul, nu constituie doar un loc social
pentru creativitate, ci un mare pericol care îi paște și în care societatea îi
împinge pe copii fără ca ei să și știe să se păzească de pericolele pe care
acesta le generează. Voineagu Nectaria, în Lumea
prin ochii unui copil,
înțelege (așa cum spuneam mai sus) de ce scriitorii au vegheat, prin lumea din cărțile
lor, la salvarea în bine a planetei prin informațiile lor: „Pentru mine, o lume ideală
înseamnă să petrec toată viața în cea mai mare bibliotecă din lume, care să
aibă toate cărțile, unde să pot găsi toți autorii mei preferați, pentru a
discuta cu ei, să-i întreb de unde le-a venit inspirația”. Iar Beldimănescu
Ioana, în Viitorul stă în mâinile generației de azi, o spune răspicat:
„Ideea mea este să găsesc o metodă prin care să conving copiii să citească,
întrucât majoritatea și-a pierdut interesul pentru lectură, preferând să-și
petreacă timpul pe gadget-uri”. Așadar, pericolul asupra căruia și atrăgeam
atenția, numit internetul folosit excesiv.
Mulți au înțeles bine că li s-a cerut o scriere
concentrată cu mesaj puternic, ceva scurt, la obiect, un vis ori o idee, sau un
text scurt cu impact emoțional, cât o privire asupra lumii printr-un monoclu. Autoarea Nica Bianca Andreea, în
Noi putem schimba lumea, participă sufletește la îmbunătățirea vieții oamenilor prin credință. Arată
că, ajungând un medic bun, va contribui personal la viața semenilor săi.
Concluzia ei: „Noi suntem viitorul României și doar noi putem aduce schimbarea!
Suntem născuți la umbra Carpaților și am crescut cu povești despre eroii care
ne-au apărat țara”. În Vis la pace, Rînciog Maria argumentează cum
eroina sa, prin exemplul personal, sacrificându-se pe sine, poate transmite o
educație adevărată alor săi: „Oricât de greu ar fi în viață, nu trebuie să
renunțăm, pentru că o să vină și ziua în care va fi liniște și pace. Totul o să
fie bine, atâta timp cât credeți în visul vostru de pace, deoarece aceasta este
soluția”. Autorul Costache Florin Lucian, în O lume mai bună, amintește de educația școlilor
din țările avansate, dar și de exemplul personal: „Îmi doresc să poată exista
un om care va schimba lumea după cum am gândit eu. Dar acum e rândul meu să mă
implic în viața mea, e rândul meu să mă schimb”. Tot prin educație și
exemplul personal crede și Urmuzache Mara-Elena, în Cum aș putea schimba lumea?,
că o societate nu are cum s-o ia razna când noi înșine suntem exemplul cel bun:
„Nimănui nu trebuie să îi
fie frică să se încreadă în propriile sale puteri! Poate că lumea nu se va
schimba radical, dar, dacă credem în puterea exemplului și nu ne lăsăm
descurajați, cauza noastră va însemna pentru noi toți un imbold în plus ca să
luptăm și să învingem”. Autorul Puczi Rafael-Valentin, cu poemul Societatea, are mesaj și chemare într-o frumoasă poezie patriotică.
Redăm două strofe: „E deprimant când stai și capitulezi/Că în așa fel nu ai cum
să te mobilizezi.../E deprimant când un copil se maturizează prea
devreme,/Pentru că în familia sa există mari dileme./Cititorule, tu ce crezi?/Oare
în lumea asta să te mai încrezi?/Dacă vrei o schimbare, hai să o facem
împreună,/Pentru că uniți ca națiune putem ajunge și pe lună”. La o educație exemplară se
referă și autoarea Nan Andreea Bianca, în Schimbarea începe cu noi: „Sunt conștientă că nu voi
putea face totul, dar pot să fac ceva. Îmbinând partea profesională cu cea
personală, am de gând să ajut, să îmi arăt generozitatea, să dăruiesc
celorlalți ceea ce pot și să fac ceea ce reușesc pentru binele cuiva”. Tot
despre educație, dar și relația părinților cu copiii, în familie, vine și Gheorghe
Alexandra, în Derapaj. Și ea crede în puterea ființei umane: „Dar știu
că lucrurile se pot îndrepta, că din greșeli putem învăța și că important este
să îți dorești schimbarea și să înțelegi că viața are un farmec aparte și că
poți să te bucuri de tot ceea ce are ea mai frumos dacă asculți sfaturile celor
care te iubesc, dacă alegi calea simplă și firească a lucrurilor și dacă ajungi
să conștientizezi că în viață este important să fii OM”.
În alte texte e vorba, aici (firescul-nefiresc al
momentului), de violența și atrocitățile războiului care prin traume umane a
înspăimântat lumea. Și poate doar inspirația, în cazul unora, ori intuiția
textului scris, ne-au arătat nouă că fluxul câmpurilor magnetice ale creierului
uman le dau și acestor copii sentimentul că se identifică singuri „cu
spaimele și arderile” chimice interne ale unui popor. Doamne, și ce popor!
Dacă nu chiar acela uitat de Dumnezeu, care atâtea îi promisese, în
opera sadoveniană Baltagul,ca fiind cel mai binecuvântat și ales de pe
Pământ. Și nici nu aș face, aici, pledoarie pentru un autor sau altul, dar când
își scria textul, fiecare dintre ei s-a străduit, după „puterea creației”,
pentru a povesti și altora, în „gânduri de taină”, despre căile de salvare a
unei lumi în pericol, pentru că doar „interiorul durerii”, a fiecăruia în
parte, e lăcașul din care le vin cuvintele. Să nu ne ferim, așadar, de durere,
pentru că „ea este gura de sânge a cântecelor” – spunea Nichita, îndemnând
cititorul spre intensitatea trăirilor din scrisul vreunui autor și, abia în al
doilea rând, către precizia exprimării sale. Un sfat de memorat. Să le dorim să
nu renunțe la visul lor.
Tudor Cicu
(membru USR Filiala Dobrogea)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu