Un eseu romanesc
moralizator *
Când pe urmele întâmplărilor dintr-o
așezare buzoiană, la Sărățeanca, nu departe de stațiunea Monteoru, își pornește
un analist moralizator căutările, trebuie să te aștepți să-ți spună pe undeva,
ici-colo strecurat în scriere, că omenirea are mare nevoie în aceste vremuri
grele de speranță, de povești rupte dintr-un context firesc al realității de
azi, fie și „învăluite” într-o ceață mistică și amestec de credințe și fapte,
de povești despre bine, despre credință, despre „ceața” literară ori a vieții
reale în care, încă „foșgăie” unii dintre semenii noștri. Fiindcă într-un eseu romanesc, moralizator, autorul se
mișcă pe coordonatele eroilor săi, printre ei, ori cu ei odată, sau chiar pe
urmele lor, în căutarea unor întâmplări cu personaje care iau în piept viața
(așa cum o spune unul dintre personajele cărții „Frica” lui Alexandru
Borcan), pentru a se confrunta cu alte personaje reale „care mereu îmi
dezvăluie cât de complicată este ființa umană și cât de dificil e s-o
înțelegi”.
Prin acest (eseu romanesc), în
cartea intitulată Frica, apărută la
Ed. editgraph, 2019 (148 pag.), Alexandru Borcan ne dă rezoluţia
încadrării unei scrieri (ca percepţie a inexistenţei unei cărţi în categoria
cartea o „individualitate fără comunicare” de care ne vorbea J.L.
Borges), în lumea romanescă a individualității care chiar comunică în „spirit
reflexiv critic”, cu situația unei societăți aflată în căutarea unei
identități. Pe această axă a comunicării, ne sugerează autorul, ca observator atent de pe margine, cartea e o
sumă de relaţii în transmiterea mesajului ei către cititori. Încadrarea acestui
miniroman în categoria pamflet, eseu romanesc, memorialistică, suită de
tablete, critică literară, nu-i deloc întâmplătoare, pentru că, există o
relaţie între scrierea cărţii cu aceste trepte ale literaturii. Posibil ca fluxul câmpurilor magnetice ale unui creier inspirat (fie și
al unui eseist) să multiplice şi să deformeze realitatea, dar visul și
căutările lui nu-i încearcă imaginaţia la cine ştie ce iscodiri ale minţii,
deși sunt semne că autorul îşi asumă acel coeficient de risc în a nu strivi
legătura lăuntrică a unui „eu reîncarnat” într-unul din personajele
miniromanului eseistic, chiar viețuind în ființa sa.
Parodiind cu minimă încorsetare textuală o lume în degringoladă (atât în
literatură și viață), când malițios, când îngăduitor, autorul pudrează discret
cu armele pamfletului de moravuri și reflecția morală în corpul narațiunii cu
accent satiric, face doar portretele schiță a unor personaje surprinse în relații
firești cu societatea, ori fixează situații și comportamente, înfierând
oportunismul, naivitatea sau chiar prostia devenită de poveste a unor semeni
care uită că „înțelepciunea începe cu FRICA de Dumnezeu”. Și cititorul se amuză
(atunci când cei doi misionari literari, Simion Dascălul și Misail Călugărul
vor să-i „nemurească” în fața Sfântului Părinte pe cei trei poeți „anahoreți”),
dar înțelege că dincolo de tonul grav al naratorului aproape nimic din ce se
narează nu ține de senzațional, deoarece el vede totul derulându-se cotidian
sub ochii lui și chiar dacă i se conturează o lume bizară care reprezintă
imitația burlescă a unei lumi „fără Dumnezeu”, mai există undeva, în „sfânta
ființă” a celor supuși percepției critice, zbuciumul interiorizat al încordării în susținerea propriilor viziuni
despre arta și viața ce-i nemulţumeşte pe liricari. Poetul din primul articol
supus lecturii celor trei cupluri din miniroman, e cel care „strigă către toți
surzii lumii culte, oculte, că a descoperit cea mai veche civilizație din
lume”. Și, trăind în singurătatea casei de la Sărățeanca, și-a zidit propria credință
, trăind ca un anahoret în singurătate, experimentând suferința care să-l
apropie de Dumnezeu. Cel de-al doilea (un moralist), „este autor al unor volume
conținând aforisme, pamflete și minieseuri”, dar e convins că odată ce „religia
ajunge ideologie și sursă de avere, credința trece drept erezie și devine
pricină de prigoană”. Cel de-al treilea (un textualist), are destinul literar
al celui „rătăcit prin alții spre sine”. Atmosfera „liricarilor” strânși sub
cupola creației într-o „sagă provincială” o găsim și în miniromanul lui Marin
Ifrim, Cartelul Metaforelor și unde,
ca și la Alexandru Borcan, cititorul nu are nevoie de prea mult efort în a
decripta statutul personajelor, ori a ghici, cine se ascunde, în realitate, în
pielea personajului X sau Y.
Asupra celor de faţă,
deşi „cel mai scurt drum al fiecăruia către cimitir e viaţa” (cum spunea Marin
Ifrim în miniromanul său), nu planează decât dorinţa de a-şi goli „fiinţa de
himere”, întrucât, e clar pentru toţi: „E loc pe pământ și pentru unii și
pentru alții”. Și așa cum spune în paginile miniromanului: „Omul e alcătuit din
lumini și umbre. Există o piedică psihologică; frica aceea ce se instaurează
între om și lumină”. Iar cele trei cupluri, strânse sub cupola casei părintelui
Alexandru, la Sărățeanca: procurorul Alex cu Vera, preotul George cu consoarta
Olguța, diplomatul Seby cu Natalia, fac parte din intelectualii care știu bine
că „frica ce a pus stăpânire pe noi nu mai este provocată de teama că ne
filmează și ne ascultă pretutindeni (cum
o făcea cuplul Ceaușescu – n.a.), ci că au ajuns cu tehnica aceasta
sofisticată, să ne citească și gândurile”. Cu alte cuvinte: „Frica leagă epoci
istorice disjuncte, antagonice, fiindcă ea se instalează la fel de confortabil
atât în trecut, în viața opozanților regimului, cât și în prezent, în
subconștientul celor spionați, manipulați, direcționați de structurile oculte
ale puterii” - (spune Paul Androne, în prefața la carte). Prozatorul are un subtil
spirit de observaţie, pana sa este satirică, chiar ironică în acele articole
„în care sunt ironizați unii scriitori care abordează chestiuni religioase”, sau
când ne „vorbește” despre invitații profesionaliști în tehnica de mancurtizare
a populației ce a mai rămas în țară, mulți dintre ei apar la televiziuni ca
niște „infractori dovediți care să ne țină lecții de morală”. Discuțiile pe
marginea politicii, dintre cuplurile menționate, se duc sub aspectul „interesul
poartă fesul” și al tragerii sforilor, când cei ajunși la putere filmează ori
strâng probe „să-și bage adversarii la mititica” și, ca în bancul popular, să
le arate adversarilor „din când în când, șobolanul rozaliu”.
Într-un eseu/pamflet (chiar romanesc) este
atâta sarcasm, câte „ghiulele” sunt în praful de pușcă, ne sugera Balzac. Ca
formă de exprimare artistică, ori gen literar, eseul-pamflet (satiric) este
unul dintre punctele în care scriitura literară și cea jurnalistică se
intersectează. DEX-ul ne explică și el, cum „pamflet/eseul este o specie literară (în versuri sau în proză)
cu caracter satiric, în care scriitorul înfierează anumite stări morale,
concepții politice, aspecte negative ale realității sociale, trăsături de
caracter ale unei persoane etc.” Dar într-un eseu romanesc, făcând o radiografie cu umor și ironie a societății,
cu cât inspiri o simpatie mai generală pentru o anumită cauză, cu atât inspiri
o „bunăvoință” mai puțin înțeleasă din partea susținătorilor acelei cauze. Iar
autorul eseului/pamflet, când
își propune să fie și epic, își extinde cu dezinvoltură sfera investigațiilor în
spațiul politic, vorbindu-ne cu umor despre starea actuală a națiunii noastre. Făcând proiecții cu trăirile sale, ori
cu viețile noastre, petrecute în timp, în proza sa Alexandru Borcan ar fi
descoperit variante nenumărate în care poveștile oamenilor s-ar fi putut
transforma în adevărate istorii de viață ce ar fi putut sta alături de oricare
narațiune a vreunui romancier realist. Iar finalul cărții, care îl pune și pe
cititor în fața unei provocări pentru a găsi răspunsurile de care are nevoie
(ca în parabola prințului care află poarta „ieșirii în lume”, odată ce trage
după el ușa odăiței din castel), îmi amintește de profeția lui Emil Cioran,
dintr-o povestire scrisă de autorul buzoian Aurel Ganea în volumul Artizania, în care, întrebat dacă
România mai are o șansă, acum că am pășit în era postrevoluționară, Cioran ar
fi spus foarte sigur pe el: nicio șansă! Însă cum la Dumnezeu sunt toate
răspunsurile și numai El poate privi pământul fără a-l vedea pe om, uneori apare
în scriitor nevoia irepresibilă de a spune adevărul despre noi, și nu-l poate
spune decât într-o poveste cum e și cea de față.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu