Poetul revoltat va sfârși ca
„pasărea spin”, doar cântând. *
Poezia discurs, cu încărcătură lirică, este autentică atunci când
sentimentele celui care o scrie sunt autentice și o transmite în scriere. „Poetul...
un evocator (spunea Anatol France). Dacă îl înțelegem suntem la fel de poeți ca
el”. Între coordonatele lirice confesive și „trăirile” ficționale ale unei
imaginații bogate arătate de cel-care-scrie, cu elemente de biografie da data
asta implicită, un astfel de discurs poetic este retrăire, fiindcă locul din
care începe orice trimitere la viața reală, având amprenta prozopoemului care explorează
vina, frustările și destinul ascuns în trăirile unui poet, te conduc la ideea
că detaliile epice sunt menite să reproducă realitatea, pe de o parte, dar și de a o transfigura, de a-i oferi
semnificații nebănuite, pe de altă parte. Cititorul care îi va citi cartea de
versuri „Pântecul fierbinte al urii” (apărută la Editura Editgraph, 2023),
a poetei Valeria Manta Tăicuțu, va găsi acolo o poezie aflată mereu în
elansare, îi va prilejui un festin emisiv în care imaginația deosebită a poetei
este esențială, deoarece ea vine acum cu acea amprentă menită să suplinească
unele goluri pe care le reprezintă, în mulțimea de idei, memoria. Primul ciclu
al cărții, intitulat „subteranul perfect”
are foarte mult din inventivitatea imagistică a poeziei postmoderniste, iar a o
mai aşeza şi în forma discursului prozopoematic presupune o experienţă
îndelungată într-ale poeziei. Ciclul la
care facem referire poate fi decriptat asemenea unui tablou iluzoriu al unor „decepții-revoltate”
pentru poeta împinsă fără voie în lupta cu morile de vânt din orașul care „mai
mult tace, așteaptă și el o minune”. Unele secvențe din îndepărtata adolescență
par mai degrabă obsedante și, dintr-un orizont tot mai îndepărtat, ele devin
acum mărturia directă a unui suflet aflat în căutarea propriei condiții de poet
ce are ceva să transmită confraților care pescuiesc în apă tulbure, în
contextul eufoniei textuale și semantice. Prea mulți urcă pe podiumul unde
trebuie să troneze doar adevărata poezie, iar acești „pescari de apă
tulbure”, se întrec în cântări aberante, cerând „nedilematic demitificarea
poetului, ca reacționar” – cum spunea Magda Ursache într-un eseu-pamflet.
Într-o țară unde peste 90 la sută dintre români nu
cumpără nicio carte într-un an, dar nici nu se prea omoară cu cititul, poetul
și scriitorul român, fără partenerul de dialog, cititorul, pare a fi o
Cassandră care vorbește în pustiu. „Uneori cade cerul pe mine”, ne mărturisește
Valeria Manta Tăicuțu, dar încă ar mai fi o speranță, zice poeta, pentru „că
pământul n-a luat-o razna (ca noi toți),/că nu se duce învârtindu-se în
neant,/că mai există, cum cred proștii,/speranță” (căderi). În
marea brambureală în care s-a scufundat cultura, azi sunt premiate cărți care
au în spate manevre dubioase, sforării, telefoane, intrigi de culise, iar
„Dumnezeu face și El ce poate ,,intră în inimă în ochi scoate gloanțele
de-acolo face curat pentru ziua de mâine/întotdeauna vine o zi de mâine” (somn cu vise rele). Acest prim ciclu „subteranul perfect”, pare descrierea
unei societăți în care am ajuns târâți cu forța, cu voie și fără voie de la
Domnul, al cărui plan pe care îl are cu noi toți, iată, ne scapă deocamdată. Dar
cum singurul
arbitru între poet şi lume este Dumnezeu, dacă
Dumnezeu chiar există, îl va salva. Iar dacă El nu există (și nu ne-am dori să
postăm în figura unui Ivan Karamazov resemnat), atunci nu ne rămâne decât să
„cumpărăm vorbe duioase, înșirate sub formă de poeme neapărat religioase, poate
psalmi, poate ode, sigur rugăciuni, Cel de Sus să facă bine să dea, dacă nu El,
cine, guvernul parlamentul haita de lupi de la marginea satului, urșii gunoieri
care rostogolesc tomberoane și beau sucuri la pet printre gratargii de
weekend,/cine să dea, tata mare?” (comerț
cu apă de ploaie). Se
pare că am ajuns să ne rugăm la Dumnezeu să ne îngăduie pe acest „pământ de
cumpănă” numai cât putem citi și scrie, chiar și în această țară ce tinde spre
un deșert unde nimic nu răsare, sau un tărâm siberian înghețat: „ce Paște
frumos am avut, ce ploaie l-a scăldat, s-au revărsat peste el toate lacrimile
bolnavilor, ale copiilor orfani, ale bătrânilor, ale săracilor/e plină țara și
pline sunt și bisericile de ei/doar lor li se mai arată lumina din
lumină/lumina durerii cea lină” (din aceeași poezie
de mai sus). E
trist, nu? Trăim aceste „tristeți
legitime” în care șansa ta ca poet (ne sugerează autoarea), e să suferi și
să mergi mai departe. Dar, pornind
încă înainte de a scrie pe acest drum unde soarta ne-a împins la singurătate
către masa de scris, noi ne-am ales drumul, nu-i așa? „Ori suferi mai departe
și te vei prăbuși pe drum, ori îți bandajezi rana și mergi mai departe”, spune
o zicală din popor. E nevoie uneori să existe câte un Diogene înlăuntrul
nostru, care să ne arate, fie şi la flacăra lumânării, frumuseţea omului. Dar
unde ne sunt poeții?, ne întrebăm odată cu poeta Valeria Manta Tăicuțu. Unde
sunt ei în orașul acesta care „mai mult tace” și așteaptă și el, odată cu noi,
o minune? Să auzim: „...ce-o fi și cu orașul ăsta, e tata contrariilor, îți
zici, tot mai rătăcită pe străzile lui care dau una într-alta și împreună în
nimic și nicăieri” (rătăcire). Păi,
compun și ei „ode lăbărțate, poeme borțoase, care nasc pui niciodată vii, dar
asta nu conteză în viață și poezie” (cercuri
lepădate de vânt). Cum
merg lucrurile, progresiștii ne croiesc drumul spre acea lume imaginată de Aldous
Huxley, lipsită de religie, de familie, de cultură, de orice. Și „ce poezie-naltă
să scrii când freacă menta/prin patrie atâția tâmpiți și tehnocrați/cu toții
din buricul satanei emanați/și puși pe legi și taxe enorme sub dementa/lozincă
a nevoii de-a fi în rând cu lumea” (sonet
1).
Un al doilea ciclu „rudele nimicului”, în care ni se confesează cu ironie pamfletară,
scris cu mai multă dragoste și purificare îngerească, are o
vădită trimitere în spațiile sacre ale sfințeniei cuvântului înălțător la
templul rugăciunii, deși revolta și răzvrătirea poetei, ca o declarație de ură, este evidentă: „mă
mir că n-am dat colțul, că n-am murit de greață/în lumea fără noimă, în care
poezia/nimic nu mai înseamnă, e rece și semeață/și inutil, în clocot când dau
și le fac față,/dar scârbă celor care ne irosesc hârtia,/mă pierd pe sub
gunoiul urcat la suprafață” (sonet
4). Tot mai mult se aude că în ziua de zi nu se mai citește poezie, ori dacă se
citește, totuși, e prea puțin. „Cine ne mai citește?” – se întreabă și poeta.
„E peste tot un zuruit de nuci găunoase căzute pe asfalt, pe bucățile de beton
sub care iarba așteaptă să treacă vremea asta și să vină alta/cuvintele fără
miez provoacă boli grave, secetă, dezastre naturale câteodată un tsunami, mânuitorii lor se ciocnesc între ei, își ciocnesc
orgoliile...” (pe întuneric). Pasărea cu spinul înfipt în piept, din cartea lui
McCullogh, nu ştia ce legi implacabile o condusese la sinucidere, dar, îşi
începea, pentru noi, călătoria pe care avea să o sfârşească aruncându-se
într-un spin, ştiind că va muri cântând. Unii dintre cei care scriu poezie par
a nu cunoaște mesajul acestei povești: „nu-i vreme de scris, e vreme de murit,
prea mulți trag cu pușca în cuvinte, dau tunuri, țepe, lovituri sub centură și
pământul rabdă” (din aceeași poezie de mai sus un pic, dar vezi și sonet 5). Autoarea consonează și
cu structura narativă a unui discurs poetic împachetat în tristeți fine și
punctează câte ceva din mesajul „omului revoltat”. Dar despre fericirea
încoronării poeziei cu acest décor/peisaj
elansat cu delicatețea și inefabilul ființei umane, mai mereu se află sub intenția
acelui sacrificiu edenic (din care „oamenii lipsesc”), și nu poate să pună
stavilă urii: „de ce mă lași, Iisuse, în patul de cenușă/și mă obligi să zgârii
cu ochii și cu moartea/asfaltul care șade lipit ca o căpușă/de trupul meu
cerându-și cu lăcomie partea?/m-ai părăsit în zarva acestei haite crude/pornită
să înșele, să mintă și să fure/să toarne în zănatic ison de paparude/blesteme
cât nu poate credința să îndure/.../nu pun opreliști urii ce crește și se
zbate/precum ivan turbincă în procopsit guleaiul/cu moartea păcălită și popii
dând din coate” (febra nimicului).
Luându-l ca arbitru numai pe Dumnezeu la masa de scris, poeta își ridică „ochii
și glasul” spre acesta, precum o făcuse și Solomon în cântarea cântărilor, punându-l ca pe o pecete pe inimă.
Cât despre orașul său, unde doar se poate visa „alei cu
pavele pentru plimbări romantice” pe faleză, poeta (înțelegem), nu prea are cu
cine vorbi, n-ai unde fugi din acest peisaj în suferință, unde doar „vântul de
noapte te poate speria, te orbește, te face să scrii despre lucruri dubioase”.
Dar orașul nu-l vede pe poet și în timp ce „e tot mai frig, fereastra se umple
de litere,/semn de iarnă prelungită/limbajul codificat al fulgilor de nea se
întâlnește cu vaietul/petalelor smulse din cireș, cu sughițul câtorva crenguțe
de caprifoi și cu trilul stins al unei mierle rătăcite/va fi prăpăd, suspină
niște cuvinte poetice/...și /nu-i
poet care să nu jelească mierla din neagra pădure/a lui Trakl, simbolul ei de
moarte și frig” (va fi prăpăd).
Senzitiv-imaginativă, văzută
printr-un tunel al memoriei, care nu-i decât un tărâm de „ruine psihologice
(după Freud), poezia Valeriei Manta Tăicuțu anunță neîndoielnic o schimbare în
sensul găsirii timbrului propriu, ceea ce în planul expresiei poetice
conturează un univers personal pe spirala devenirii și a unei gândiri poetice
mature, de a-i oferi și poeziei multiple semnificații prin cultivarea intuiției
și a revelației.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu