E vremea ... colindelor și a
bucuriei de Crăciun
(cuvânt
înainte la Antologie)
Odată cu luna decembrie și
apariția primilor fulgi de zăpadă, pe aici prin părțile noastre de țară (cum ar
spune cronicarul vremurilor de demult), așa cum sunt rânduite pe această lume
mai toate, lumea creștină se pregătește de întâmpinarea Crăciunului. Și încep,
prin satele noastre, copiii a umbla cu hăitul pe la casele gospodarilor, mari
și mici trăgând trăistuțele prin troiene, dacă va fi să ningă, ori doar prin
noroaiele ulițelor, de va fi să plouă, pe când alții se vor cuibări la gura
sobei lângă bunici și părinți pentru a asculta minunății de povești, care cum
s-ar părea tocmai acum de Crăciun își deschid și baierele sacilor și poveștile
de tot felul. Și acum, iată-ne și pe noi cronicarii, strânși lângă aceste
pagini, așternute aici din toate bucuriile lor (că o lume frumoasă și întreagă
le este copilăria), în texte cu sufletul acelor trăiri evocate, fiecare, după
puterile lor, fiindcă are ceva frumos ca cerul, veșnic ca albastrul lui, cântarea
copiilor de pretutindeni care ne fac să tresărim când auzim pe la ferestrele
caselor, urarea: „Sculați, sculați,
boieri mari!” Și pe bună dreptate că aveau părinții noștri a numi Crăciunul
o sărbătoare a copiilor, căci mai ales al copiilor era Crăciunul, și cum venea,
pe gloată, ori prin troiene, porneau în cete pe la case. Și acum, ajunși maturi,
ne mai întoarcem cu gândul la felul în care li se ura cândva, celor „boieri” un
grâu în pai ca trestia, în spic ca vrabia, pentru ca vreun uncheaș ori o mătușă
să deschidă ușa și să ne strecoare în trăistuțe câte o nucă, un măr, un covrig
sau niște colaci cât roata morii. O singură noapte, câte povești nu aducea! Din
păcate, se uită ele, cu vremea, colindele. Dar poveștile despre noaptea de
Crăciun merg mai departe odată cu copiii noștri și în ziua de azi, căci minunea
minunilor tot Crăciunul rămâne. Pentru acești
copii, care o dată pe an se întrec să scormone cu propria gândire imaginarul
acestor povești de Crăciun, a rămâne doar „niște scormonitori printre cuvinte,
ori doctori de suflete” – cum ne place a-i numi -, fără a pipăi cu sufletul și
inima tot ce-i mistuie în interior, e ca și cum ai privi cu uimire stelele,
neînțelegând cine a făcut atâta cale să le aprindă. Pornind de la
încercarea de a înțelege și de a interpreta „povestea acestei zile”, fiecare
dintre participanții din această antologie Crăciunul cel bun, interpretând în
felul său sensul și dimensiunea etică a narațiunii lor, (mici texte prozaice/sau poezii, cum se vede), și-au adus după puterea
și forța imaginației clipa acelui concret surprins pe viu, riscând
« prozaizarea » şi un mic artificiu de diminuare a lirismului pe care
ni-l dă textul eseistic. Căci, cu mult înainte de apariția tiparului, scrisul a fost
tărâmul de vis unde mai toți (omul care scrie, omul care citește) ne retragem
în tăcere pentru a ne descărca sufletul de povara unor trăiri zbuciumate și
duse pe firul vieții trecătoare, a unei lumi invocate în narațiuni despre viață
și destin, până la granițele de trecere și acceptare a unui drum lung de
truditor al scrisului. Și asta, fiindcă mulți vor încerca, mulți se vor pierde,
iar cei care vor izbândi, a lor va fi veșnicia de a rămâne înscriși într-o
carte care să fie citită și peste mulți ani. Iar vocaţia de a îmbina epicul şi liricul (atât de
intuitiv şi natural într-o narațiune sau poezie) nu poate să fie decât o
vocaţie îngerească, care nu vine la comandă. Să-l credem doar pe poet, cel care
(ca soldatul) nu are viață personală, cum zicea Nichita. Ori că scrisul, în
cazul domniilor lor, autorii antologați (cum spunea Panait Istrati: că „pe coala de scris trebuie să-ți picure
sufletul”), a venit de la sine, sau e
doar mâna destinului? Și nu există decât un singur răspuns cert: la masa de
scris nu te învață nimeni cum să scrii, nici nu scrie altul în locul tău, iar
drumul pe care ai pornit ca scriitor începe cu mult înainte de a începe să
scrii.
Cu această
nouă antologie a etapei a II-a/2023, a concursului „Nașterea Domnului, prilej de bucurie sfântă”, cam toți cei înscriși
în această carte se plasează într-o stare de confort spiritual specific textului
basmic și poeziei admirative/imnice, adică sunt din acei autori care vin în
fața cititorului pentru a le împărtăşi din bucuria unui suflet îndrăgostit de
„arderea” ca o torță a tuturor cuvintelor ce transmit imaginație într-un text.
Și nu în zadar mulți dintre ei „trag” după propriile puteri, cu forța
imaginației creatoare, atât cât o au, câte un semnal de alarmă, întrucât totul
a devenit azi foarte aluncoasă panta de a prelua copy-paste modelele unor căi bătătorite de alții, pentru că tinerii
nu mai au modele în eroii cărților scrise de înaintași, ci văd mai degrabă
modele în „scriitorii” de pe Facebook
ori „influencerii” care cultivă o
lume a drogurilor, infracțiunilor și „norocului” fără muncă. Pentru unii
internetul nu constituie doar un loc social pentru creativitate, ci un mare
pericol care îi paște și în care societatea îi împinge pe copii fără ca ei să
și știe să se păzească de pericolele pe care acesta le generează. Mulți însă au
înțeles că doar povestea și lumea minunată, pe care o cuprinde cu imaginația
lor, este calea spre mântuirea sufletului... și au pornit deja la drum pentru
a-și realiza visul. Nu asta făcea și „fetița cu chibrituri” din povestea lui
Andersen, atunci când dădea flacără fiecărui băț de chibrit? Când scrii o
povestire într-un text, cât mai micuț, te gândești să dai viață statuii
încremenite, ca Pygmalion, Galateei. Şi copilul își lasă amprenta în povestea
sa, cu bunicii şi amicii cu care şi-a petrecut, acolo, în locurile natale, copilăria.
Și nu ai cum să nu-ți pui întrebarea: oare de ce sunt poveștile copilăriei
nemuritoare? Nu mai aștepți răspunsul și scrii. O poveste din viața ta...
pentru a rămâne în clepsidra timpului: precum Cireș Ema Nicoleta din „Bătrânul
ursuz” într-o povestire cu haz și ceva spaime, ori Bălan Rebeca- Teodora
din „Poveste de Crăciun”; apoi Dumitru
Karla Marina cu „Copiii care voiau să-l
vadă pe moș Crăciun”; Ilie Ioana cu „Dorință
de Crăciun” sau Manea Anisia Maria cu „Dar
de Crăciun”. În cazul altora se vede că Dumnezeu a semănat
pretutindenea suferinţe – cum scria I. Peltz că „oamenii săraci n-au niciodată
dreptate”. E și în cazul schițelor celor doi: Sava Raisa Andreea din „Mulțumim că suntem, din dragoste mântuiți”
și Sterie Diana Maria cu schița „Un
cozonac iertat de Domnul”. Alți mici autori,
precum spiridușii din poveste, parcă îi zărim cu năsucurile lipite de fereastra
imaginației, visând cum la prima ninsoare vor ridica din nou un om de zăpadă,
pe care-l vor transforma în Moș Crăciun ce are să se ridice până la stele cu
sania lui, odată cu visele lor, de unde să ridice o mână peste planeta noastră
și să facă minuni. Iată cam ce îl roagă pe Moș Crăciun, într-o scrisoare neobișnuită,
unul dintre autori, adresată direct de Alexandra Gheorghe. Cităm: „Ți-am scris
această scrisoare, o scrisoare-ecou ce îmi doresc să îți dea forța de a face,
pentru noi, mulți ani de acum încolo MIRACOLE. Te aștept cu nerăbdare și îmi
doresc ca și anul acesta să reușești ceea ce pentru noi toți pare imposibil –
adică să aduci lumină în casele noastre și promit ca în ceas de seară să te
salut de la fereastra mea, privind spre cer – spre cerul care cerne miracole.”
(din „Miracolul zilei de Crăciun”).
Tot o scrisoare emoționantă scrie Roșca Mara-Maria cu a sa „Scrisoare către Moș Crăciun”. Și a venit rândul să amintim de povestirile în care se
petrec și altfel de minuni (multe dintre ele scoțând la lumină bunătatea,
iubirea și multe sentimente umane). Și mai amintim aici, doar unele texte ale unora
dintre ei: Ioniță Ana Maria cu „O minune
de Crăciun”; Ghinea Iulia Maria cu „Miracol
de Crăciun”; Matei Larisa Florentina cu „Un Crăciun diferit”; Cojocaru Ioana cu povestirea aproape romanescă
„Crăciun cu dorul fulgilor de nea”; Gheorghiu
Bianca-Maria cu schița „Orice copil
merită un cadou” și Denisa-Elena Cristian cu o proză intitulată „Minunile Domnului” despre un fapt chiar emoționant.
Peste alți autori antologați aici, trenul tristeţii trece peste scrierile
lor de parcă nimic nu mai face parte din noi, oamenii. Deși triste, peste
aceste întâmplări un fluviu de bunătate curge în continuare (prin texte) – care
e, pesemne, și viaţa lor. Totul tremură în univers iar poveştile cu final
fericit vor poposi şi la urechile celor ce n-au vrut să audă că, dacă n-am
scrie despre drama semenilor noştri, „timpul ar trece peste noi cu nepăsarea
lutului grăbit”, cum ne avertiza marele dramaturg Will. Și vom aminti aici pe Nițu
Ioana-Violeta cu schița „Ileana”; pe Vasile
Ayanna cu „Laura, miracolul de Crăciun”;
Tudor Andrei_Mario cu schița „Tablou de
Crăciun”; Sarivan Anisia-Ștefania cu „Un
Crăciun fără cadouri?” și Dobre Bianca Maria cu schița bine scrisă „Amnezie de Crăciun”.
Trecem acum și către poezia micuților autori din această antologie. Azi,
tot mai mult, poezia a devenit o himeră care ia pentru fiecare autor un alt
chip. Cum s-a ajuns până aici, la a face aproximări mai mult sau mai puțin
reușite ale ideii abstracte de poezie, enigma stă doar în volumul imens de
poezie (antică, veche, clasică, modernă) care trebuie citită, căci la urma
urmelor suntem cam ce am citit de-o viață. Dar fără o poezie emoțională, care
să și ascundă o mică poveste, un tâlc, o parabolă, publicul nu va veni către
poet și poezia lui. „Poezia nu se vinde,
poezia nu se citește, poezia nu mai e importantă. În aceste zile se poate
trăi foarte bine și fără poezie... Și apoi, poezia e doar una dintre multele
forme de expresie artistice de a fi în lume, de a gândi lumea și pe sine,
înăuntrul ei” - scria Doina Ioanid - într-un eseu. Faptul că nu se mai citește
poezie îi întristează și pe poeți. Când scriu poezie,
mai toți copiii visează că odată cu prima zăpadă, în timp ce Moșul își aleargă
renii printre nămeți, bucuria lor trebuie să fie o portavoce a momentului
întâmpinat cu drag: Crăciunul. Acum aș fi stat de vorbă cu tine, cititorule,
imaginându-ne că ne-am dat întâlnire cu poezia lor pe podul de aur al
cuvintelor și tu trebuie să știi că în timp ce le citeam versurile, sufletul
îmi sta pe o creangă de sorcovă ninsă și-n frigul acela un leagăn îmi era imaginația
micuților versificatori. Să amintim câțiva dintre ei: pe Vlasie Victor cu
poezia „Iarna”; pe Gheorlan Tudor
Mihail cu „De Crăciun”; Stoica Florin
cu poezia „Crăciunul”; Sandu Bianca
Alexia Maria cu poezia „Ajunul de Crăciun”
sau Rădulescu Alexandru-Ionuț cu poezia gingașă intitulată „Îngerul Crăciunului”.
Mulți au înțeles bine că li s-a
cerut o scriere concentrată cu mesaj puternic, ceva scurt, la obiect, un vis
ori o idee, sau un text scurt cu impact emoțional cât o privire asupra lumii
printr-un monoclu și mai ales, trăirile lor, sufletul lor depus pe coala de la
masa de scris a fost și scopul acestui concurs. Să le urăm să urce „bolovanul”
poveștilor cât mai sus, așa cum zeii Olimpului l-au ales pe Sisif să facă
această trudnică îndeletnicire.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu