Vanitas - ed. Amurg
sentimental/ 2023, de Victoria-Maria Pripon
(Maturitatea
și seninătatea actului de creație) *
Freud spunea că memoria nu e
decât un tărâm de „ruine psihologice” (o adunătură de amintiri). Victoria-Maria
Pripon, al cărei volum de poezie, Vanitas - ed. Amurg sentimental/
2023 -, îl supunem, acum, atenției, ține să argumenteze spusele părintelui
psihanalizei, în felul ei poetic: „Furând nectarul dulce al gândurilor
mele,/Murind înăuntrul unei amintiri,/Adu-mi ce ai furat de la
mine,/Arată-te!/Găsesc lacrimi care au crescut/Din cele mai fragile
rădăcini/Ale întunericului,/Plouă, iar frunzele mele/Au căzut...” (Pădurile care dezertează). După apariția
celui de-al cincilea volum de poezie, pentru lector, firesc, vine și
întrebarea: în ce perspectivă asupra existenței îi privim (ca cititori) poezia
Victoriei-Maria Pripon? A trecut de poezia în care se simțea în largul ei,
folosind acel limbaj transgresiv și disruptiv capabil să-i surprindă trăirile,
setea de cunoaștere și tensiunea interioară a rostirii? Sau continuă să ne
poarte, în aceeași manieră a fragmentarismului intertextual, în manierismul unei generații de poeți ce țin neapărat să
reinventeze o poezie existențialistă, de semnificații metafizice? Suntem pe calea
de a înțelege că în labirintul căutărilor sale,
figurând secvențe de poezie concretă cu elemente ale poeziei de notație,
găsește în mod fericit calea de comunicare cu cititorul, schimbând continuu
conotația și sensul în funcție de vibrația privitorului din afară. În Vanitas
Victoria-Maria Pripon tușează ușor aura unor micropoeme moralizatoare ce
încorporează reflecții, tâlcuri întrezărite („Am căutat emoții/Care depășesc
limitele/Lumii noastre”), cu fragmente de adevăruri și frânturi de gânduri din
lumea imaginației sale, într-un stil concis, înrudit cu proverbul, maxima,
cugetarea sau vorba cu tâlc: „Înăuntrul pădurii/Este o zi următoare./Rămân,
moartea e înaintea voastră.../Curând va fi o mențiune,/M-am simțit tratată ca
restul,/Când m-au văzut cine sunt cu adevărat,/Știu că nu sunt specială./Încă
un caz de tragedie întunecată,/Sunt propria stăpână a minții mele,/Chiar dacă
nu mă văd,/În oglinda zilelor triste...” (Îngerii
lunii). În aceste micropoeme ale unui eu aforistic-disruptiv-confesiv, ale
unei poete gata înrolate pe un anumit orizont de așteptare mereu față în față
cu Timpul (o iluzie) și cu Viața (captivă între propriile
gânduri): „Viața mea, e libertatea mea,motivul pentru care/Îmi rezerv dreptul
de a privi luna/de a judeca frumusețea acestui moment...” (Până în final). Își scrie poemele în engleză și le traduce mai apoi
în limba română. Pe tărâmul situat între fantastic şi absurd micuța poetă (are
14 ani, încă) împletește doar ghemul care îl scoate și pe cititor din labirint:
„Consideră-mă un ghid,/Merg prin lumea aceasta moartă,/Când totul este în
van.../M-am trezit în această dimineață/Pentru a-mi liniști soarta,/Pentru a
renunța la tristețe...” (Apatia frunzelor
căzute). E un mic Don Quijote în lupta cu
cuvântul, ca și lupta lui cu morile de vânt. Ca și el ştie bine ce-i bătălia cu
cuvintele şi, înainte de a se ajunge la disperare şi nebunie, ca-n propriile
lui vise înregimentate în bătălii, deschizi
ochii, privești în jur și realitatea acestei lumi e rodul cunoașterii imediate
și al rememorării altor realități imaginate, realități ce par să scape
înțelegerii noastre. Chiar și
„înlăuntrul sufletului (unde) se află
atât de multe gânduri”, în noianul zilnic de frământări: „Fragmente,/Uitarea
este sfărâmată/În frânturi de frunze/Care acum caută o
casă.../Fragmente,/Copacii privesc rotația/Continuă numită viață/Și se întreabă
ce va veni după/Iarna finală...” (Prorok
– profetul). Și „prinsă în propria pânză” a misterelor acestei lumi către
care își lansează imaginația, e în continuă
spovedanie lăuntrică: „Cuvintele ne ies din minți ca florile din pământ,/Cum să
trăiești, cum să mori,/Cum să scrii un cuvânt?/Poeții ultimului
clan/clandestini adunându-se/Din toate colțurile țării,/Visează la viața
noastră,/Plângând o etapă efemeră,/În lună fiind privesc cerul” (Blocaj liric). Scrie cu detaşare despre depărtările din lumea ființială,
pendulând între a „picta” idei şi a relata imaginarul: „Știu
cine sunt,/Totuși, tu cunoști în ce te-ai transformat?/Ești și tu o floare
delicată,/Un monolog tragic, /O lacrimă frântă,/Un lac,/Adevărul?/Așadar ești
eu?/Ești ceea ce sunt eu?/Ești o aripă, O voce plăcută,/Un ochi,/O imagine
distrusă?/O metaforă dulce?” (Bătălia
pentru a câștiga toate luptele).
Vanitas este cartea unei poete ce îi este dat să foreze, să imagineze, să
scormonească în lumea cuvintelor, spre a înțelege temeiul acestei lumi unde
nimeni nu pare să fi găsit vreun răspuns mulțumitor. Dar dat îi este și poetei
din Buzău, încă elevă de gimnaziu, să imagineze un drum lămuritor atunci când
ne vorbește despre gânduri, frământări, ființă, existență, timp, sensul vieții,
destin, deșertăciune, iluzie, speranță, copilărie, emoțiii, căutări etc. Și să
forțeze mintea cititorului în a-și pune și el, din când în când, întrebarea
biblică: „Ce folos are omul din toată truda pe care și-o dă supt soare?”
(Eclesiastul 1-3). În această goană ca „o vînare de vânt” cine poate să spună
omului „ce va fi după el supt soare”, dacă n-ar exista poeții și visele lor?
Iar dacă un poem te-a făcut să rezonezi cu el, înseamnă că micuța poetă a
intrat în sufletul tău, acesta fiind și scopul poeziei celor din lumea
autenticismului 2000-ist.
·
Cronică apărută în nr 1
(ian-februarie)/2024 al revistei CALIGRAF
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu