miercuri, 31 ianuarie 2024

Vanitas - cartea de poezie (de Victoria Maria Pripon)

 






Vanitas - ed. Amurg sentimental/ 2023, de Victoria-Maria Pripon

                           (Maturitatea și seninătatea actului de creație) *

     

      Freud spunea că memoria nu e decât un tărâm de „ruine psihologice” (o adunătură de amintiri). Victoria-Maria Pripon, al cărei volum de poezie, Vanitas - ed. Amurg sentimental/ 2023 -, îl supunem, acum, atenției, ține să argumenteze spusele părintelui psihanalizei, în felul ei poetic: „Furând nectarul dulce al gândurilor mele,/Murind înăuntrul unei amintiri,/Adu-mi ce ai furat de la mine,/Arată-te!/Găsesc lacrimi care au crescut/Din cele mai fragile rădăcini/Ale întunericului,/Plouă, iar frunzele mele/Au căzut...” (Pădurile care dezertează). După apariția celui de-al cincilea volum de poezie, pentru lector, firesc, vine și întrebarea: în ce perspectivă asupra existenței îi privim (ca cititori) poezia Victoriei-Maria Pripon? A trecut de poezia în care se simțea în largul ei, folosind acel limbaj transgresiv și disruptiv capabil să-i surprindă trăirile, setea de cunoaștere și tensiunea interioară a rostirii? Sau continuă să ne poarte, în aceeași manieră a fragmentarismului intertextual, în manierismul unei generații de poeți ce țin neapărat să reinventeze o poezie existențialistă, de semnificații metafizice? Suntem pe calea de a înțelege că în labirintul căutărilor sale, figurând secvențe de poezie concretă cu elemente ale poeziei de notație, găsește în mod fericit calea de comunicare cu cititorul, schimbând continuu conotația și sensul în funcție de vibrația privitorului din afară. În Vanitas Victoria-Maria Pripon tușează ușor aura unor micropoeme moralizatoare ce încorporează reflecții, tâlcuri întrezărite („Am căutat emoții/Care depășesc limitele/Lumii noastre”), cu fragmente de adevăruri și frânturi de gânduri din lumea imaginației sale, într-un stil concis, înrudit cu proverbul, maxima, cugetarea sau vorba cu tâlc: „Înăuntrul pădurii/Este o zi următoare./Rămân, moartea e înaintea voastră.../Curând va fi o mențiune,/M-am simțit tratată ca restul,/Când m-au văzut cine sunt cu adevărat,/Știu că nu sunt specială./Încă un caz de tragedie întunecată,/Sunt propria stăpână a minții mele,/Chiar dacă nu mă văd,/În oglinda zilelor triste...” (Îngerii lunii). În aceste micropoeme ale unui eu aforistic-disruptiv-confesiv, ale unei poete gata înrolate pe un anumit orizont de așteptare mereu față în față cu Timpul (o iluzie) și cu Viața (captivă între propriile gânduri): „Viața mea, e libertatea mea,motivul pentru care/Îmi rezerv dreptul de a privi luna/de a judeca frumusețea acestui moment...” (Până în final). Își scrie poemele în engleză și le traduce mai apoi în limba română. Pe tărâmul situat între fantastic şi absurd micuța poetă (are 14 ani, încă) împletește doar ghemul care îl scoate și pe cititor din labirint: „Consideră-mă un ghid,/Merg prin lumea aceasta moartă,/Când totul este în van.../M-am trezit în această dimineață/Pentru a-mi liniști soarta,/Pentru a renunța la tristețe...” (Apatia frunzelor căzute). E un mic Don Quijote în lupta cu cuvântul, ca și lupta lui cu morile de vânt. Ca și el ştie bine ce-i bătălia cu cuvintele şi, înainte de a se ajunge la disperare şi nebunie, ca-n propriile lui vise înregimentate în bătălii, deschizi ochii, privești în jur și realitatea acestei lumi e rodul cunoașterii imediate și al rememorării altor realități imaginate, realități ce par să scape înțelegerii noastre. Chiar și „înlăuntrul sufletului (unde) se află atât de multe gânduri”, în noianul zilnic de frământări: „Fragmente,/Uitarea este sfărâmată/În frânturi de frunze/Care acum caută o casă.../Fragmente,/Copacii privesc rotația/Continuă numită viață/Și se întreabă ce va veni după/Iarna finală...” (Prorok – profetul). Și „prinsă în propria pânză” a misterelor acestei lumi către care își lansează imaginația, e în continuă spovedanie lăuntrică: „Cuvintele ne ies din minți ca florile din pământ,/Cum să trăiești, cum să mori,/Cum să scrii un cuvânt?/Poeții ultimului clan/clandestini adunându-se/Din toate colțurile țării,/Visează la viața noastră,/Plângând o etapă efemeră,/În lună fiind privesc cerul” (Blocaj liric). Scrie cu detaşare despre depărtările din lumea ființială, pendulând între a „picta” idei şi a relata imaginarul: „Știu cine sunt,/Totuși, tu cunoști în ce te-ai transformat?/Ești și tu o floare delicată,/Un monolog tragic, /O lacrimă frântă,/Un lac,/Adevărul?/Așadar ești eu?/Ești ceea ce sunt eu?/Ești o aripă, O voce plăcută,/Un ochi,/O imagine distrusă?/O metaforă dulce?” (Bătălia pentru a câștiga toate luptele).

      Vanitas este cartea unei poete ce îi este dat să foreze, să imagineze, să scormonească în lumea cuvintelor, spre a înțelege temeiul acestei lumi unde nimeni nu pare să fi găsit vreun răspuns mulțumitor. Dar dat îi este și poetei din Buzău, încă elevă de gimnaziu, să imagineze un drum lămuritor atunci când ne vorbește despre gânduri, frământări, ființă, existență, timp, sensul vieții, destin, deșertăciune, iluzie, speranță, copilărie, emoțiii, căutări etc. Și să forțeze mintea cititorului în a-și pune și el, din când în când, întrebarea biblică: „Ce folos are omul din toată truda pe care și-o dă supt soare?” (Eclesiastul 1-3). În această goană ca „o vînare de vânt” cine poate să spună omului „ce va fi după el supt soare”, dacă n-ar exista poeții și visele lor? Iar dacă un poem te-a făcut să rezonezi cu el, înseamnă că micuța poetă a intrat în sufletul tău, acesta fiind și scopul poeziei celor din lumea autenticismului 2000-ist.

 

·       Cronică apărută în nr 1 (ian-februarie)/2024 al revistei CALIGRAF

 

                                                                                                  Tudor Cicu

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu