Când s-au stins și ultimele clopote în lacrimi
Tudor Cicu
Conştient că are înzestrarea unui creator de a se folosi de atributele naraţiunii biografice despre adevărul istoric, dar și mult apropiat de proza cu accente memorialistice, Ioan Barbu, în cartea sa de povestiri intitulată „Diavolul o invită la dans pe Ileana Cosânzeana” (apărută în 2023, ed. Antim Ivireanul, Râmnicu-Vâlcea), strânge prin cele 14 povestiri, scrise cu ușurința stilistică a naraţiunii, întâmplările prin care tocmai a trecut fiinţa sa, în căutarea unor eroi care să-i ostoiască sufletul cu povestea nescrisă a neamului său, hărăziți și noi să le trecem, odată cu el, prin viaţă. E viața celor ameninţaţi sau neameninţaţi, cu amânarea unor soluţii rămase a fi şi „verificate”, în ecuaţia viaţă/moarte. Prozatorii care gândesc astfel literatura, văd în acest gen de scriere o expresie a totalității ființei omului-care-scrie. Spectacolul vastității lumii surprinse în schițele supuse atenției cititorului, precum și dorința naratorului de a aduna toate amănuntele vieții personajului după care pornește în lumea largă, spre a-i da o judecată finală cât mai corectă, face din Ioan Barbu un prozator-jurnalist înzestrat cu siguranța și limpezimea rostirii, un autor care toarce firul poveștii spre înțelegerea „pecetei” unei lumi trecute și puse în discuție.
Prin scrierea celor 14 schițe, Ioan Barbu
se situează de partea scriitorilor ce au dovedit, în cărţile lor, o preocupare
centrală pentru pasiunile şi încercările omului. Stilul direct al narării pune
în continuă priză cititorul prin modul în care îl preocupă şi tratează sufletul
unor personaje identificabile în realitate, și devenite de-acum literatură.
Schița „Eroul de la Olt” îl are ca
protagonist pe sublocotenentul Alexandru Costeanu, care tocmai își pierduse o
mână pe front, dar cere insistent superiorilor săi să intre din nou în focul
luptei contra nemților din primul război mondial. Scenele luptelor sunt succint
redate: „Vaiete de-o parte și de alta a frontului... Dealul e pârjolit de
arșiță și înecat în sânge”. Moartea sublocotenentului pe câmpul de luptă pare
țintuită, de camaradul care „îi trase pleoapele în jos”, printr-o frază care ne va părea un ţipăt disperat, ţâşnit peste un veac
pustiit: „Doamne, cât de scumpă este viața!” În memoria sa o alee din Râmnicu-Vâlcea
îi poartă numele. „Diavolul o invită la
dans pe Ileana Cosânzeana” (schița de început), e povestea unui convoi de
femei, prizoniere, pornite din comandoul de la Krumow spre Ungaria, „la
mijlocul lunii decembrie 1943”. Agonia femeilor
din convoi ia accente dramatice după un popas în care un ofițer neamț, beat
criță, „smulge cu forța” o tânără de numai nouăsprezece ani de lângă mama ei,
și după câteva „învârteli” de dans, o duce pe fată în bezna nopții de afară, o
siluiește mai întâi, după care o omoară. La repornirea convoiului, mama îi cară
trupul inert al fetei pe o sanie, alături de neputința celorlalte femei din
convoi, singurele care îi înțelegea suferința, sentimentele, rușinea și furia:
„Se târa convoiul prin zăpadă ca un șarpe lung și bolnav de moarte”. Scenele
acelor amintiri lăsase în inima acelei femei răni adânci: „Isovită până la
marginea morții, tot mai păstram în minte ideea că trebuie să fac ceva ca să
trăiesc”, sunt ultimele imagini rămase în memoria femeii care a supraviețuit
coșmarului.
Toate povestirile
lui Ioan Barbu sunt realiste și emoționante; sunt adevărate parabole despre
creaţie, sacrificiu și destin. Și povestea lui Traian Golea din „Chipul unui dac”, emigrat în America, după
„lungul și chinuitorul interogatoriu” al tatălui, chiar după arestarea sa în
plină noapte a anului 1948, este o parabolă despre speranță și destin, pentru
că fiecare îi va afla un tâlc şi îşi va citi în ea, parcă, propria neputinţă.
Dar a căuta o interpretare a faptelor biblice „binelui
și răului” (cum se povestește că i s-a întâmplat lui Da Vinci, când a pictat Cina cea de taină, alegând același
prototip, dar în etape diferite, pentru chipul lui Iisus și Iuda), e ca şi cum
ai căuta turme de iluzii în încâlcitul vis al omenirii. Dincolo de asprimea şi ciudăţenia personajelor
sale, vă veţi lăsa cu siguranţă copleşiţi de sensibilitatea cu care această
poveste cu nuanţe parabolice, despre prietenie şi destin, a fost scrisă; pe de
o parte, pentru cursivitatea firească și antrenantă a narării, pe de altă parte,
pentru firescul dezarmant al oamenilor: care prin simplitatea lor de oameni
simpli, ascund în suflete un univers de nepătruns şi de nesondat de către cei
asemeni lor. Măiestria autorului de adevărat cititor de oameni, este aceea de a
devoala visul-speranţă, ca fiind, de fapt, o himeră. Povestea soției
lui Traian, Nadejdea, din „Ancheta”, captivantă
în sine, nu este lungă şi în aparenţă este simplă, dar mai presus de toate este
şocantă. Tot despre fam. Golea, căutând a descifra istoria unor emigrați în
America este și schița „Bătrânul orb”,
povestea unor „vieți învolburate de amarul suferințelor”, care au trăit cu
„moartea deasupra lor” cât au stat „sub tirania comunistă”. În „sâmburele”
tragic al fiecăreia dintre aceste schițe, autorul pare călăuzit de firul acelui
gând, unde, oricare dintre personaje par chinuite de grija de a-și descifra
destinul: „Va fi mai bine, va fi mai rău?” (hamletiana întrebare a vremurilor
lor), dar cu îndrăzneala, încă, de a porni o ultimă călătorie spre mântuire și
în căutarea unui loc „liniștit” doar în Ceruri. La finalul povestirii „Clopotul în lacrimi”, când coșciugul cu „răzvrătitul”
Cristache, ce îndemnase oamenii a nu se înscrie în colectivă, fu coborât în
pământ, peste sat se stinse „și ultimul dangăt de clopot”.
Alteori stilul scrierii se apropie de cel jurnalistic, dar autorul se detaşează de această specie literară, acordând toate privilegiile, în exclusivitate, emoţiei, fără a specula tipologia caracterelor narate şi a se pierde în teorii. Nucleul povestirilor se constituie din monologul (auto)analitic al protagoniştilor care participă la desfășurarea narațiunii: vezi „Insula pierdută”; „Vocea de peste veacuri” sau „Răpirea”. Aceste proze pot fi, tot atât de bine, percepute ca o călătorie ludică prin aceste tărâmuri existenţialiste ale eroilor săi, în care autorul ei e pus faţă în faţă cu eul său. Este oricum o călătorie pe care trebuie să o facă fiecare, realizând în tăcere, că prin visele omului de azi, încă mai bântuie şi himerele unui trecut dinspre care răzbate, spre noi, stridentul sunet de durere al unor clopote în lacrimi. E o călătorie printr-un veac lipsit de speranţă şi iluzoriu ca și visul celor care se agățau de orice pentru a supraviețui, un veac al celor peste care o eră a minciunilor și trădărilor de orice fel, comunismul, instaurat de ciuma bolșevică pentru formarea omului nou, venise ca și ciuma aducătoare de moarte, cândva.
Cartea intitulată de Ioan Barbu „Diavolul o invită la dans pe Ileana Cosânzeana” este o carte de proză constituită din „firimituri” de proză: schiţe, impresii, evocări, eseu şi alte întâmplări sub forma unor pilde. Fraza la care recurge autorul acesteia e uneori scurtă, concisă, alteori muşcătoare, ca o lecție de istorie din viața eroică și chinuită „a strămoșilor și părinților noștri”, am putea spune. Pot afirma că tocmai am citit o carte făcută să atragă atenţia, ca firul întins peste o apă agitată, dar fără această „veghe” continuă nu vom înțelege că „o națiune fără istorie este un popor încă barbar și vai de acel popor care și-a pierdut religia suvenirurilor”. Rostul acestor bucăţi de proză e să pună rotiţa „sufletelor” în mişcare şi să atragă atenţia şi altora.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu