e timpul
azi, le spun: e timpul să îngrop tristețea
și pe vechea rană să presar doar flori;
iar când o să sune din corn bătrânețea,
s-o alung din poartă, în ai zilei zori.
cât de mare-i lumea, ce cu saț culege
dintre-atâtea gânduri mult doritul vis.
că mă mint acuma, oare se-nțelege,
nu de dor, ci viscol, pururi să-mi fi scris?
așteptând minunea, vrând a se petrece
n-am avut ce face, azi adânc mă plec;
să n-aduc ofense muzei ce-o să sece,
mi-am spus: până mâine, toate astea trec!
iar când s-o așterne, ierni, zăpezi și zloată
inimii dând semne, atât o să zic;
visător sub lună ca-n cel basm odată...
„totu-i scris de soartă și nu-i cer nimic.”
că moartea-i la ușă, mai că-ntinde mâna
și poate că-i timpul să ne socotim
să mai stea o iarnă, două... și-încă una
de-un Ivan Turbincă, hai să-i pregătim!
:) Un poem optimist: îngroparea tristeții, alungarea bătrâneții, negociere cu moartea, etc. Îmi place, bineînțeles! Am zis eu bine că mai aveți multe de spus în literatură! Inspirație cât cuprinde vă doresc!
RăspundețiȘtergereDe un timp încoace inima mea e ca un scrânciob în care se dă „poezia”, ca într-un poștalion care îl ducea pe Gavrilescu (lui Mircea Eliade) pe strada necunoscutelor din „La țigănci”. Iar eu... eu îmi plimb mâna prin părul Destinului... e și ăsta un joc precum cel al „ghicitului” din povestirea amintită, nu? Ori poate c-am obosit și eu. (Mulțumesc pentru comentariu... singurul pe aici!)
Ștergere