1.
„Am să-ți
cumpăr o vioară” – de Mihai M. Macovei, editura Rafet/2025
Acum
când poetul se află la maturitate, vârsta când fiecare cuvânt are vibraţia unui
mesaj menit a-i denunţa cu disperare exuberanţa trăirilor mai vechi, adolescentine,
un torent năvalnic îi este poezia lui Mihai M. Macovei din volumul „Am să-ți cumpăr o vioară” (apărut la ed.
Rafet/2025), o poezie cu o doză de confesiv și fulgurații de jongler al
cuvintelor. E vârsta când o tornadă de sentimente strânse să susțină un
conflict permanent cu sine, ori un nou început de căutări, oscilaţii și uimiri,
promit să aştearnă câteva note grave pe portativul unde îşi trăieşte cu
intensitate propriul destin creator. Poetul ne vorbește despre dragoste, lumea
înconjurătoare cu mirajul ei, desprinderea de copilărie, dar și nevăzutul de
lângă noi (cu teama și disperarea
celui care a și înfruntat-o). Rostirea lirică din acest volum se-ngroapă într-o
lacrimă a arderii până la capăt, dând la iveală un autoportret scris cu mâinile
la cer : „stau între cuvinte ca un sărac/ca un îndrăgostit/cu mâinile în sus și
cu lumina/frunții în jos” (Cu mâinile sus).
Poet mereu
surprinzător („m-aud murind ca într-o poveste”), acum ne dezvăluie un poet nu
atât al ideii, cât al fastuosului scormonitor în cuvinte pentru a ne arăta că
se poate birui încă odată timpul care
se dilată până încremeneşte. Și se dovedește încă odată, în construcția
poemelor, acel ștrengar zgomotos, totodată și timid, în platoșa unui poet al
profunzimilor despicate de apele cuvântului şi atât de des bătute de vâslele
poeţilor care au generat un întreg evantai de frumuseţi: „e toamnă doamnă/totul
e un poem/genunchi lângă genunchi/fiind doi struguri albi/se îmbrățișează
într-un/nimic de para-poezie/ce nebunie ce joacă/ce prostie/e toamnă doamnă/e
toamnă doamnă/și noi frumoși cum suntem/încă mai stăm legați/la ochi ...” (Ție).
Spre deosebire de poeții douămiiști, care
testau în poezia lor acel aspect al unui biografism de notație, aproape
exibioținist, poetul M.M.Macovei vine în poezie cu un prim aspect:
acea doză de poet confesiv, cu puțin epic imaginativ și multă rostogolire
ideatică către abstractizare și „ceasornicărie” a cuvintelor puse în frază:
„sunt un zgomot sunt un/zgomot fără vis și fără formă/sunt doar
clipa/neînțeleasă clipă uitată/în uitarea din voi/veniți acum și în târziul de
azi/și în târziul de mâine veniți/clipa rămâne-va tot clipă” (Clipa). Celălal aspect ține nu de
imagine, ci de acea privire pe care o are fiecare privitor din afara imaginii, măsurând nu
timpul cronologic, ci timpul interior, timpul sufletului. Iar în această măsurare/cartografiere a
sufletului, cuvintele capătă materialitate. Cu această obsesie, pentru jocul
aproape aforistic surprins în rostirea frazei și substanțialitatea cuvântului, încearcă
a le căuta potrivirea în poemul său. Și par instrumente ale unui joc
existențial în care se poate pierde, dar și câștiga totul, doar printr-o simplă
rostire: „Să mă colinzi, iubito fără moarte,/Și pururi să mă ningi
în/anotimpuri fără rană” (Damen tango).
În faţa lucrurilor terestre, un intermezzo lăuntric îi permite
să înainteze cu uşurinţă către înţelegeri astrale vânate în textura jocului
poetic, acel
univers
în care legile inimii îi surprind acel spațiu al comuniunii perfecte cu
dorințele invocate. Acum nu se mai joacă de-a cuvintele, nu neapărat din
dorința de a demonstra cât se poate de limpede că un asemenea gest ar însemna
totul în viața celui care iubește „cântecul”, cât a arăta că logica iubirii are
întâietatea ei: „am să-ți cumpăr o vioară/mi-a șoptit tata când inima mea/a
început să pulseze/ce sunet profund!/Agripina știa mai demult/iată-mă-s cărunt
lună sângerie/vioară, cânt, râu sub mare/râu prea adânc” (Am să-ți cumpăr o vioară...).
Ajunși cu lectura la finalul volumului, până
și cititorul simplu simte, citind o poezie curată, clară, adevărată... că, în
ea, cuvântul poetului ne poartă din văzut în inefabil, că poezia ne oferă o
poartă, dar că nu toți avem cheia. Și ca să zbori e nevoie de aripi, dar ca să
trăiești poezia e nevoie de un cer de aripi. Dacă un
pictor ar pune ca Vincent Van Gogh multă vopsea, multă culoare, multă energie,
multă emoție... cu siguranță că ar ieși un tablou bun. Dar în poezie trebuie și
metafora, metafizica, lirismul și jocul acela ludic, astfel încât poezia să
fie privită ca o pasăre pe bolta cerului,
care
în timpul zborului să ia forma unei oglinzi prin care se
duelează
cu gândurile noastre acest înger al
cuvintelor,
poetul. Ceea ce vreau să spun e la fel cum doar o oglindă
curată, limpede poate reda o imagine pură și doar un poem adevărat poate porni
dintr-un suflet curat, scris de un poet plecat cândva de acasă, fără bilet de tren, spre mare:
„Știi ceva despre adolescentul plecat/din gara Dorohoi fără bilet de tren/spre
mare?/Era îmbrăcat sumar,/avea în traistă merinde pentru o zi/și vise pentru o
viață” (Cititorule,).
Nu peste mult
timp se va așeza o nouă vârstă la anii lui... și-i reamintesc urarea mea,
făcută de ziua lui, cândva:
„Când va veni vremea
Și castanii de pe str. Bălcescu vor
înflori
Maria va coborî agale
Din poemele tale,
În iia țesută cu fir de un albastru
stins
Ca de liliac peste coapsele goale.
Poete! Să-ți ridici șapca și să ne
saluți
Cum știi mai bine.”
Tudor Cicu
2.
„Strigătul” – de Gheorghe Onea, editura editgraph/2025
Pentru Gheorghe Onea strigătul, pe care poezia
sa o îmbracă în straie cantilene de o sinceritate evidentă, capătă, chiar și în
aria tristeților cu care e scrisă, o funcție terapeutică, fără a afecta în
vreun fel funcția estetică. În aproape toate poeziile din acest volum poetul
își exteriorizează cu neașteptată sinceritate, decență și maturitate chemările,
spaimele, fobiile, temerile. Odată cu apariţia volumului „Strigătul”, apărut la
editura editgraph/ 2025, ținta căutărilor lui Gheorghe Onea, cel care s-a
pierdut pe tărâmul unui „cântec mut, frumos ca o durere” din acest volum, este
iubirea. Strigătul lui e calea grea a
unui trecut dureros din care își adună rătăcirile care i-au însuflețit cândva
poezia, dar o cale, acum, înfometată de adâncuri vindecătoare: „mi-am încrustat
icoana ta/pe suflet/și sufletul a început/să cânte” (*). Impresia celui care
îi va citi noua sa carte e că își construiește poezia ca și cum ar pregăti
instrumentele pentru a intra în tainele unor cantilene vivaldiene: „în seara
asta voi fura/toate clopotele lumii/din care se aude/asurzitoare, tăcerea” (Chemări).
Vâslind alteori spre poezia confesivă, ori a fragmentarismului, în redarea
trăirilor secvenţiale, a ipostazelor reflexive de comunicare, poetul
schematizează construcția ariei poetice, reevaluând limbajul poetic spre trăiri
sincere: „strigătul meu/rupea din tine/crâmpeie de ceață/.../și, de atunci,/tot
ce-a rămas/e doar tăcerea dintre noi/care ne strigă/neîncetat” (Tăcerea).
După
aria de acţiune a poemelor distingem două tendințe ale poeziei sale de suflet:
prima se valorifică mai mult prin lirismul imaginaţiei simbolistice uzând şi de
metaforă (atunci când se întoarce în trecutul copilăriei de acasă), a doua se
fixează pe text sau pe scriitura epică (atunci când ea, din tot tabloul
căutărilor sale, se cere a fi pusă în murmurul cuvintelor de dragoste). În prima
ipostază este nostalgic și duios, deși o undă de tristețe îi bate ca un
vânticel rece în fereastra sufletului: „în nopțile cu lună tristă/bolnavă,/umbra
casei se vede/tot mai puțin/din ce în ce mai puțin/până spre zori, până
aproape/de copilărie” (*). În cea de-a doua ipostază, strigătul pe care-l vom
regăsi, la el, în multe poeme,
stârnit de tăcerea celeilalte,
incapabilă de emoții puternice, de sentimente curate și de calitate, sunt întrebări
prea îndepăratate, care nu fac altceva decât să însângereze iubirea: „cum să
adun în gând/pierdutele cuvinte/fără de care, niciodată,/nu m-ai putea găsi?” (Întrebări către mine). Dar își
croşetează sentimentele, de cealaltă parte a ferestrei sufletului, cu inima
zvâcnind în povestea de iubire mereu reluată și întoarsă pe același peron al
speranțelor: „da, știu/visez prea mult/și visul, câteodată, doare” (*).
Acesta poate
fi visul poetului de a trece prin forța imaginației într-o realitate posibilă
în a-și găsi fericirea vieții, dar numai printr-un strigăt eliberator menit
să dezlănţuie schimbarea. În poezie, postmoderniştii, ca și expresioniștii fac din
năzăririle lor artă, creaţie, ducând mai departe gândurile lui E. Cioran care
ne vorbea despre o lume văzută cu „un ochi
pe gaura cerului”, pregătiți să acceptăm suferința ca pe o împlinire „fără a
suferi pentru asta”. Așa cum de
altfel, toți știm că fără o poezie emoțională care să și ascundă o mică
poveste, un tâlc, o parabolă, cititorul nu va veni către poet și poezia lui. Prin
forța imaginației lui poetul își hrănește memoria și o transformă în materie de
percepție pentru tot ceea ce spune în scriitura sa. Fiindcă, nu-i așa, fiecare cântec de acest fel are ceva numit „acel petec de
cer cât un vis de fericire”, nimeni altul decât chipul ei: „în fiecare gând al meu,/în fiecare pas ce mă străbate,/în
fiecare geană de umbre și lumini, ești tu și numai tu, în toate” (Tablou furat).
În concluzie:
pentru Gheorghe Onea, poetul buzoian din ținuturile care se întind spre munții
Buzăului, poezia este tărâmul lui de vis unde (ca toți poeții) ne retragem
pentru a ne descărca sufletul de povara unor trăiri zbuciumate și duse pe firul
vieții trecătoare, luptând cu încăpățânare cu morile de vânt ale unei iubiri
invocate în vers, până la granițele de trecere de la poezia de notație în
fleșuri imaginative, scurte ca fulgerele, până la cea modernă și postmodernă în
care predomină contemplativul împins spre adâncurile pe care ochiul nu le
cuprinde.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu