Despre cărțile primite de juriu...

 

Despre cărțile primite de juriu la Concursul Național de proză V.Voiculescu/Buzău, 2026 – în 2 octombrie va avea loc și manifestarea la Pârscov..

1.     Ileana Vlădușel /„Lentila spartă”

     Cititorul poate privi romanul „Lentila spartă”/de Ileana Vlădușel nu numai ca pe o poveste a regăsirii sinelui și a multiplicității identităților unui personaj, cât și ca pe o introspecție în viața unui om, întrucât cartea nu inovează în vreun fel tehnicile romanești, însă își câștigă cititorul prin diversitatea palierelor pe care poate fi citit: roman biografic, roman odiseic etc. Avem dinainte, totuși, un roman suprarealist-metaforă, în același timp și o călătorie de introspecție în viața lui Iov pictorul, personajul romanului. Și deodată vedem cum toate amintirile, toți cei dragi, se năpustesc asupra lui să-l judece. Iov se trezește ireal într-o piațetă pe care n-o mai văzuse vreodată. Se simte rătăcit în ea, singur, doar cu aparatul de filmat a cărei lentilă era și ea spartă. Asedit din toate părțile de umbrele care-l asaltează, în întunericul pieței, Iov le răspunde provocator umbrelor pentru a-și aminti cine a fost: își rememorează copilăria, ia în vizor părinții și cum a ajuns singur pe lume. De aici începe călătoria odiseacă: se trezește într-o cameră cu oglinzi, dar multe dintre ele sparte. Dar umbrele oglindite în acele cioburi îl privesc ca niște judecători aflați într-o cameră de judecată. Este asaltat cu întrebări de genul: „Unde ți-ai pierdut mințile?” etc. Și în ele Iov își vede copilăria și scene din familie în care se lepădase de Dumnezeu. Fiecare ciob din acele oglinzi avusese câte un fragment din viața lui ratată, care i se întorcea acum, împotrivă, și-l acuzau. Odată ieșit din camera oglinzilor, Iov se pierde într-un culoar orb, unde alte umbre îl asaltează iarăși cu întrebări despre rostul vieții sale. O foaie albă pusă pusă în mâna lui are să fie acoperită cu rânduri dintr-o scrisoare, scrisă pe moment, mamei. În ea își cere iertare pentru toate rătăcirile sale în viață. Lentila spartă de la aparatul de filmat ce i se mai lăsase pentru a privi prin ea, e doar pentru a vedea că lumea lăsată în urmă nu mai are formă și că e privit de toți cu un ochi abandonat: așa îl privește preotul care-l pusese să picteze biserica, tot așa și femeia care-l aștepta zadarnic să vină și încă mai ținea ferestrele deschise să-l vadă venind, la fel și fratele, ori copilul pe care îl certase că nu are să iasă nimic din el. Dar era timpul să se întoarcă, fiindcă înțelesese unde greșise și ai lui îl vor aștepta. Întoarcerea nu poate fi decât o purificare, pentru că acum știa să-și ceară iertare, să recunoască în sinea lui unde a greșit. Iar întoarcerea înseamnă izbăvire, și asta îl va salva. Nu trupește, ci în spirit. Fiindcă o barcă îl va aștepta la marginea unui lac, pe Iov, ca să-l ducă în „pacea” acelui loc de dincolo.

      Poate fi interpretat și ca un roman parabolă, între pilda fiului risipitor, a talantului îngropat pentru a nu fi pus la treabă și totul se încheie ca o întoarcere a fiului de împărat care își părăsise tinerețea cea fără de bătrânețe și se întorsese acasă să moară lângă ai lui.

 

 

2.     Gabriela Stanciu Păsărin/ „Alexandrescu 63”

 

     Povestea din acest roman ne vorbește despre iubire și calea către împlinire în dragoste (chiar și atunci când părea că totul s-a terminat), apoi mai vorbește despre reconstrucția vieții aflată la răscruce, astfel că niciodată iubirea nu este la sfârșitul unor existențe trecute, ci, dimpotrivă, în toate e un nou început. Romanul Gabrielei Stanciu Păsărin este unul psihanalitic despre viața unei femei care își pierde perechea și odată cu moartea soțului ei Costin, și lumea în care credea că își va găsi liniștea. Emilia Tișu (eroina cărții), trecuse în adolescență printr-o cumpănă grea. La cutremur își pierduse mama sub dărâmături, chiar ea fusese prinsă cu părul sub o grindă prăbușită a blocului în care locuia cu mama sa, dar fusese salvată după câteva zile, cât stătuse blocată sub dărâmături. Se îndrăgostește de doctorul Costin, cel care avusese grijă de ea în spital, apoi se căsătorise cu doctorul și avusese o viață liniștită în propriul ei cămin, dar la 61 de ani rămâne singură după decesul soțului, nenorocire venită în urma unui accident. Singura speranță care o mai ține în viață este femeia Tincuța, femeia care trei zile pe săptămână le făcea menajul în casă. Dar și Tincuța o părăsește, mai întâi pentru fiica ei din Italia, apoi definitiv ca urmare a unei boli de ficat, deși exista soluția cedării a o parte din ficat, prin transplant, de la una din fiicele acesteia. Cum aceasta nu se produce, întrucât fiicele își abandonează mama, moartea Tincuței survine în spital. Rămasă singură, Emilia se pensionează de la liceul unde era directoare și se apucă de traduceri. La prima ei lansare de carte îl reîntâlnește pe Manu Crioveanu, nimeni altul decât tânărul elev, un fost vecin cu blocul ei, pe care îl meditase la literatură când ea era încă studentă. Acum acesta devenise cel mai faimos critic literar al urbei. Lucrurile iau o întorsătură neașteptată în momentul în care Emilia descoperă o antenă GSM vizavi de blocul ei, îndreptată chiar spre apartamentul ei. Realizând efectele nocive ale antenei, Emilia se hotărăște să își părăsească apartamentul și să se mute. Un agent imobiliar o înștiințează că i-a găsit un apartament așa cum și-l dorise, cu vedere la grădină și pomi, undeva pe strada Alexandrescu 63. Emilia rămâne uluită, fiindcă la această adresă locuise cândva, în blocul de garsoniere, un unchi și o mătușă de-a ei și chiar ea copilărise mult timp acolo. Acum, fostul locatar unise două garsoniere și o debara, noua locație devenind un apartament spațios. Cu această mutare Emilia își regăsește copilăria și noua identitate în persoana Emei, de data aceasta. Cu Manu Crioveanu se întâlnește tot mai des la revista literară pe care niște prieteni de-ai ei o înființează și unde publicau, în primul rând, chiar ei. Manu (care în timul meditațiilor se îndrăgostise sincer de studenta care îi preda cândva literatura) o invită acasă în ziua când mama lui împlinește 85 de ani, iar după moartea mamei sale, se îmbată și vine la Ema, unde i se destăinuie femeii că viața lui pare deja distrusă, mai ales că proprietarul unde stătea cu chirie îl soma să părăsească locuința. Ema se decide: îl va lua „chiriaș” pe Manu, la ea în apartamentul cu mai multe camere de pe strada Alexandrescu 63. De aici încolo romanul intră într-o nouă dimensiune: a unei iubiri regăsite în doi. O nouă abordare trepidantă a acțiunii, o dimensiune trepidantă și încărcată de suspans. Au pierdut fiecare câte ceva în viața asta, dar ceea ce urmează îi va uni trup și suflet. E o nouă încleștare de a-și trăi fiecare viața, fără să mai permită destinului de a le răpi și ultima speranță și doar moartea îi mai putea despărți. Singurătățile celor doi se recunosc acum, într-un nou început de iubire. Finalul, cu perioada de pandemie care cade ca un trăsnet, iar Ema se îmbolnăvește de Covid, e dramatic. Cartea e o nouă meditație pe care autoarea ne-o sădește în suflete, de parcă ar fi scris-o special pentru tristețile noastre. În fapt, cartea este un roman scris în manieră autobiografică despre încredere, iubire și șansa unei femei de a lupta pentru o nouă împlinire.

 

 

3.     Paul Negoiță /„Augustin”

 

    Părintele (profesor de religie din București), care publică ocazional și în Ziarul Lumina, scrie acest roman despre Fericitul Augustin, unul dintre cei mai mari părinți ai Bisericii și gândirii creștinătății, născut în 354 după Hr., în Thagoste, Numidia. O carte scrisă după procedeul autobiografic la persoana I-a. Născut din tată păgân și mamă creștin practicantă, Augustin a primit educație creștină în Thagoste, apoi a studiat la Madaura și Cartagina. Copilăria și începutul educației școlare ale Fericitului Augustin ne atrage prin sinceritatea scrierii și amprenta acelei epoci descrise de autor, încă de la primele pagini. În tinerețe Augustin a dus o viață dezordonată, cum mărturisește el (mai târziu) în „Confesiuni”, cartea lui de căpătâi. A avut și un fiu din flori, Adeodatus, care din păcate s-a prăpădit de tânăr. Augustin a studiat retorica și a devenit profesor de retorică în Cartagina pe care o părăsește din pricina necuviinței care începuse să domnească în școli. Pleacă din Africa să se perfecționeze și să profeseze în Roma, și mai târziu la Milano. A fost, după cum frumos relatează Paul Negoiță, în stil „autobiografic” (evocator telogic), un neobosit căutător al adevărului. Se află mai mereu în polemici cu cei mai distinși reprezentanți ai vremii: în domeniul maniheismului, al scepticismului, al neoplatonismului (care l-a și pregătit pentru creștinism). A fost apoi botezat de Sf. Ambrozie și în cele din urmă făcut preot. Din Roma se întoarce înapoi în Africa și înființează o comunitate monahală la Thagoste, în mănăstirea construită și cu ceva forțe proprii. După cinci ani de preoție este ridicat la rang de episcop. A scris peste 90 de cărți, printre care, fundamentale sunt „Confesiunile” și „Cetatea lui Dumnezeu”. Toată viața a căutat adevărul cu toată ființa. Discursurile sale ținute în comunitate n-au fost întotdeauna primite cu inima sinceră, dar a răzbit și și-a învins potrivnicii în credință. Metamorfozat, cu har scriitoricesc, într-un harnic cercetător al scrierilor vechi, preotul Paul Negoiță se dovedește și un bun povestitor. Volumul cuprinde, pe lângă o biografie amănunțită și documentată a Fericitului Augustin, aspecte din viața și concepția gândirii sale, docomentate din cele două cărți fundamentale amintite, țesând o narațiune menită să întregească o memorialistică atractivă la lectură. Punând în pagină capacitatea sa de analiză și de sinteză, aducând firesc mărturii ale scriitorilor-martori ai vremii, pentru a le topi în propria narațiune, Paul Negoiță își dezvăluie cititorului talentul de povestitor. Fiind o carte plină de învățătură și noțiuni teologice, lămuritoare cititorului, volumul de față, prin claritatea expunerii, ar merita să devină manual universitar în Facultățile de teologie, ca făcând parte din cărțile bisericii pentru a fi citite de cât mai mulți. Astfel, cartea capătă anvergura unui roman memorialistic de analiză critică și psihologică.

                                        (va urma: într-o serie de câte 3 x 3 cărți prezentate)