93. În Pavilionul cel Vechi

 „Mi se pare că nu-i nimeni” (gândea Pavel Ivanâci Vihodţev) – din schiţa lui Cehov -, dar când păşi în pavilion „zări o siluetă”… Acum de! Domniile voastre, tare ar dori să afle, sărind una-două, cu gura pe mine, să vă spun a cui o fi fost silueta? Până una-alta, să revenim la „Ciocoii vechi şi noi” a lui Nicolae Filimon, cum spuneam, că „doar natura a pus amorul în inima fiecăruia”. Ca să vezi, la ce gânduri mă trimite acum, cele două înghiţituri din halba de bere, de la masa la care încerc să-i  scriu câteva rânduri într-un SMS, prietenului meu constănţean, care mă tot acuza la scara trenului, că, decât să bat câmpii fără folos, scriind despre discuţia avută cu el, mai bine mă ia la întoarcere cu el în Piaţa Universităţii „in live”. Nuştiu de ce reţin în imagine, cadrul ţintuit pe un perete, din încăperea lui Dinu Păturică, cu privire la asasinarea principelui Hangerli de către trimisul Porţii Otomane. De fapt, mă gândeam (ce-i drept m-a lăsat „no coment”) la despărţirea preşedintelui meu (şi aici mă gândesc la treburile ţărişoarei mele România) de frumoasa Elena de Bucureşti, lăsată acasă fără minister, în timp ce dumnealui, după ce a făcut 180⁰ românilor, a plecat să se distreze la Predeal. „Raiul ceresc şi pământesc nu se poate deschide decât prin femei”, spunea N. Filimon. Încerc să-mi pun ordine în idei. Bunăoară, abia ieşit pe uşa unei biserici, de la noi din oraş, în care tocmai m-am rugat pentru neamul acesta, mi-am zis: „Dacă şi acolo, unde credeam că voi găsi toiagul şi traista pribeagului ori pe a înţeleptului Oedip „sacru simbol al umilinţei şi pietăţii creştine”, eu am găsit ignoranţa întronată şi invidia, mândria, lăcomia şi alte păcate mortale, atunci la ce mi-a folosit acest refugiu, Doamne, pentru a nu mă regăsi în casa Ta în „ceva” anume? L-am sunat apoi pe prietenul meu constănţean (întrucât nu-mi răspunsese la SMS), întrebându-l îngrijorat, dacă a mai salvat câte ceva, din focul mistuitor de la casa sa de la ţară.

- „Încă nu ştiu mai nimic, nea Tudore! Sunt tot în trenul cu care am plecat ieri după amiază, din Buzău. Nu mai înaintăm de loc. Nu ţi-am răspuns la SMS, că sunt pe afară, şi îngheţaţi bocnă ne tot fâţâim încolo şi încoace pe lângă terasamentul căii ferate, doar-doar om afla câte ceva. Nimeni nu ne spune mai nimic. Parcă ne-am fi rătăcit pe undeva, ori trenul acesta e cel care nu trebuie să mai ajungă vreodată la destinaţie. Sunt ca personajul acela din Kafka, de care, tot făceai matale mare tapet în cartea lui Stoiciu. Stai liniştit, te mai sun eu”.  Seara, am visat din nou, că mă întâlneam cu prietenul meu, în Pavilionul cel vechi de la noi de aici din Crângul buzoian. Nu ştiu de ce lui Pavel Ivanâci, soarta nu-i arătase o inimă plină de recunoştinţă, după cum i se prefigurase în scrisoarea anonimă, cert e, că, mie unuia, baierele cerului s-au deschis, de am putut fi martorul următorului dialog imaginar avut cu amicul meu:

- „Bucură-te, taică, şi iarăşi bucură-te, i-am spus. Nu-i aşa, că, acel personaj K. avea tot dreptul să se întrebe, în ce cătun rătăcise el oare, la prima descindere la castel? În scrisoarea sa, până şi Dinu Păturică îl liniştea pe tatăl său, Ghinea Păturică cu astfel de vorbe mieroase. De când te afli în trenul acesta, s-au întâmplat multe prin ţara asta. Mai nou, ştiai că avem un nou guvern? După hăhăiala care a urmat învestirii, nu prea ar fi semne de liniştire sufletească…

- „Am auzit şi noi aici în plin câmp. Viforniţa asta, şi care ni se tot opune înaintării pe două şine, a dus hăhăiala din palatul Cotroceni, până departe… Nimic nu este mai periculos pentru un stat, ce crede el a se reorganiza din temelii, pe noi principii, decât a „împrumuta”, fie şi vremelnic, hăţurile guvernului în mâinile unor parveniţi din pepiniera în care au răsărit aceste odrasle”.

- „Dă-le măcar o minimă şansă” - am încercat ai sugera.

- „Oare fii boierilor pământului s-au stins cu totul din ţară?, m-a întrebat. Şi fiindcă am dat din umeri şi nu i-am răspuns, a continuat tot el:

- „Ai văzut, cum cei din tabăra lor, dar şi cei din tabăra adversă şi-au început meseria de lingători de covoare de salon şi, mergând din mârşăvie în mârşăvie, ajung a prosti şi plesni feţele oamenilor cinstiţi, dar, şi pe al ţărei întregi?” N-am mai zis nimic. Mă gândeam: „Să-l lăsăm pe Dinu Păturică, visând lungit pe patul protectorului său Andronache Tuzluc, la „exploatarea minei sale”, dragă cititorule, şi să luăm aminte, că, ajunşi la capătul conversaţiei imaginare, cu amicul meu, ţiuitul care-mi stăruise în urechi în Pavilionul cel vechi, se oprise brusc. Stam rezemat într-un cot, pe patul meu, lungit ca şi celălalt, şi mă tot întrebam: „Oare s-o fi întâlnit până la urmă, Pavel Ivanâci (din schiţa cehoviană), cu vreo blondă tinerică, într-o rochie portocalie şi cu un năsuc cârn, după cum ne sugera autorul? Nu ne rămâne decât o singură şi tristă constatare, gândindu-ne la cele două planuri descrise mai sus: „Duşmanul viclean al Omului e tare!”

Instinctiv, am întins mâna după celular. Avusesem un apel nepreluat. Astfel se explica ţiuitul acela, care încetase brusc. Fusese amicul meu.

- Alo?...

- Alo, am auzit vocea de departe. Tot eu sunt. Nu-i nimic grav aici. Deşi casa veche, cea bătrânească şi a vecinilor s-a aprins de la un horn înfundat, acum, toţi se află la mine, în aripa nouă, unde focul nu s-a extins şi slavă Celui-de-Sus, ne ţine acum sub acoperişul ei, pe toţi. Vin pomâine, cu trenul. Ne întâlnim în gară. Te sun eu…”.

    „Slavă Celui-de-Sus”, spusese amicul meu, regăsindu-se cu ai săi sub acoperişul Său. Şi, mă întorc în gând, din nou, la acel refugiu, Doamne, pentru a mă regăsi şi eu în casa Ta, în „ceva”, anume gândit doar pentru mine, în a învinge şi acest duşman viclean, al nostru.

      

92. Credeai c-am murit neică? (pamflet)

Când iarna aşterne peste ţară nămeţi cât casa şi, când care încotro am vrea s-o apucăm, nu avem cum, din cauza drumurilor blocate, mai bine zis, înfundate, din cauza nămeţilor care au ajuns şi la patru-cinci metri înălţime, îţi spui fără voie, că, omul e la mâna lui Dumnezeu. Şi, pentru a ieşi din acest necaz, va trebui, Omule, să te rogi! Pentru aşa ceva, am intrat în prima biserică din oraşul meu, pentru a mă ruga, aşa cum mă învăţase mama, în primul rând, pentru toţi ceilalţi şi, mai la urmă, şi pentru mine. Îmi ştiam stupii mei, la casa de la munte a socrilor decedaţi, de la ţară, abandonaţi în singurătatea şi pustietatea unui sat uitat poate de Dumnezeu, dar, cu siguranţă , acoperit de zăpadă. „Domnu’ Tudor, pe aici , zăpada-i până pe deasupra gardurilor. Unele case, sunt acoperite cu totul. Nu mai ştim unii de alţii. Cei bătrâni nu mai au putere să mai facă pârtii şi cărări pe uliţe ca altădată. Ce-i tineri, plecaţi pe la oraş, n-au cum să ne ajute din cauza drumurilor blocate în tot judeţul” – veneau veştile de la cei la care mai sunam din când în când. Câte ceva, în vorbele lor, despre casa socrilor mei, nici vorbă. Cine să mai ajungă prin toţi nămeţii, până acolo? Am ascultat cu luare aminte, cele cuvântate de bătrânul preot, slujitor al bisericii Domnului: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea casei tale şi liniştea sufletească te face fericit. Să ne rugăm pentru toate astea…”. Un gând, însă, nu-mi dădea pace, chiar după plecarea din casa Domnului. Cuvintele astea le mai auzisem undeva, cândva. Nu cumva, le citisem undeva? Am răscolit câteva cărţi prin biblioteca mea de acasă, şi abia după câteva zile m-am luminat. Aşa îşi începea Slavici nuvela sa „Moara cu noroc”. Ca să vezi, mi-am zis: în toate timpurile, soarta omului atârnă de tot felul de întâmplări şi gânduri venite din toate părţile, a căror tainică legătură, omul cu mintea lui mărginită, nu poate să o „cuprinză”, după cum ne sugera autorul nuvelei. Trebuie să fie în toate o putere tainică ce lucrează prin oameni şi le luminează minţile, mi-am spus, altfel, cele întâmplate mai apoi, de unde să-mi înfăţişeze dinaintea ochilor, cele ce am a vă povesti aici? Nu-l mai văzusem de vreo douăzeci de ani pe prietenul meu Solomon, inginerul automatist cu care lucrasem la staţia de înaltă tensiune de 400 KV, de la Cernavodă, prin 1991. Mai întâi a sunat telefonul, iar la capătul firului, vocea lui alarmată îmi cerea ajutorul. Înţelesesem câte ceva (deşi vorbea precipitat), cum că în tren îi dispăruse pur şi simplu, de sub ochii lui, bagajul. Venea dinspre Bucureşti şi se îndrepta spre Constanţa. Acum, însă, se afla în gara din Buzău şi mă aştepta pe peron. Avea nevoie de bani ca să-şi continue drumul. Riscase călătoria spre casă, cu toate înzăpezirile preconizate asupra trenurilor care circulau prin sud-estul ţării. Şi, asta, numai pentru că cineva, îl anunţase, că, la el la ţară, casa îi luase foc în plină iarnă. Şi, nici nu avusese vreo ştire de la ai săi. Din lipsă de semnal. Parcă-l văd, tremurând pe peronul gării, neras, cu un palton şi un fular, fără căciulă pe cap. L-am tras în primul bufet al gării, spunându-i, că nu–i în toate minţile. Păi, aşa se pleacă la drum lung şi pe aşa vreme câinoasă?

- „Nea Tudore, mi-a zis, nu-i timp să-mi faci şi mata morală! Îţi cunosc ideile platoniene, doar îmi spuneai: „pentru a fi cetăţean onest al cetăţii, trebuie să fii născut cu conştiinţa supremă a dreptăţii, să fii crescut cu frica lui Dumnezeu şi întotdeauna înconjurat de oameni virtuoşi şi drepţi. Ei, uite! N-am respectat cel de al treilea principiu. Dă-mi nişte bani, că fără ei n-am să ajung nici până dincolo de peron”.

  Vedeţi bine! Cum nu eram nici Platon, acel descoperitor al unor principii care să-i regleze omului de rând, judecata valorii, nici acel Platon care în tinereţe asistase la tulburările politice provocate de regimul oligarhic al Celor 30 de tirani, dar, avusese unele năzuinţe politice, însă, sfătuit de Socrate, renunţase la cariera politică spre care era îndreptat, i-am dat prietenului meu banii ceruţi. Pe scara trenului, abia sosit în gară, l-am întrebat, ce mai era prin Bucureşti, şi dacă a fost prin piaţa Universităţii.

- „Nea Tudore, mi-a mărturisit!  În piaţă, te simţi ca într-un guvern. Numai că, acolo, noi îl avem, sau simţim că-l avem cu noi, pe moş Ion Roată, ceea ce n-au ei. Păcat de ţara asta care a crescut la sân atâtea vipere. Nu-i vezi? Ăştia ştiu cum se fură cloşca de pe ouă fără să cârâie. Ei au tot furat şi noi n-am simţit nimic. Dar, gata! Ne-am dumirit cu toţii. Cei din stradă au început să miroasă vulpile astea cu două picioare, care întrec în ipocrizie, aroganţă şi vicleşug, până şi pe cele cu patru picioare din fabulele lui La Fontaine şi Esop din care ne recitai cândva.

- „Bine, bine – am ripostat – dar, pentru asta s-a inventat libertatea presei! Pentru ce, trebuie să-i ţineţi şi voi isonul?”

- „Uite cum stă treaba: Libertatea presei, e adevărat, îi supără, căci descoperă inechităţile vieţii lor şi nu-i lasă să despoaie de averi pe stat, pe particulari şi chiar pe omul de rând. De aceea, o parte a presei e cumpărată, în alta şi-au infiltrat spionii care te trimit la dracu-n prazul verde de nu mai înţelegi nimic, iar cu alta, bla-bla-bla… prostesc poporul. Pe noi, cei din piaţă, îngeri ai frigului din fiecare casă, cum ne numiţi voi, trebuie să ne asculte toţi, că-l avem printre noi pe moş Ion Roată, cum îţi spuneam. Andronache Tuzluc al nostru, vânzătorul acesta de ţară, nu mai poate ascunde multă vreme, ocaua cu care trebuie să împartă dreptatea…”

   Poate mai avea multe să-mi spună, dar trenul se pusese în mişcare. Seara, am visat, că, prietenul meu se bătea de unul singur cu flăcările în casa de la ţară, mai ceva ca în finalul nuvelei „Moara cu noroc” a lui Slavici. M-am zbătut mult prin aşternuturi, să pot să-i întind o mână de ajutor.. Dar, când parcă era Ghiţă, care-mi striga: „Cine poate să scape de soarta care-i este scrisă?”, când, Lică Sămădăul, fugărit pe cal de Pintea, când (nici nu ştiu de unde până unde), Dinu Păturică, a lui Nicolae Filimon, care-mi rânjea, precum un personaj caragialesc: „Credeai c-am murit, neică?” Şi, i-am citit gândurile: „…Am pus mâna pe pâine şi pe cuţit; curagiu şi răbdare, prefăcătorie şi inşchiuzarlâc şi ca mâne voi avea şi eu case mari şi bogăţii ca ale acestor fanarioţi”. Brrr! Ce vis!? M-am trezit, tocmai, când preşedintele ţării mele, la televizor, investea la palatul Cotroceni, guvernul lupilor tineri.                     

91.Mânzul (ultima parte).

4.

Nu mi-aş fi adus aminte de cele întâmplate tatei, cândva, dacă pe vremea când zăceam bolnav, copil la vreo nouă-zece ani, nu aş fi reţinut că mă trezeam uneori din halucinaţiile de atunci şi văzând că lângă mine nu se află căluţul micuţ şi roşcat cu care pesemne mă jucasem puţin mai înainte, mă plângeam mamei:

- Vreau căluţul meu micuţ, să mi se dea căluţul roşcat cu care m-am jucat până acum…

Nici rugăminţele mamei, nici braţele ei cu care mă ţinea la piept, apoi mâna cu care mă mângâia pe creştet, nu reuşea să mă liniştească.

- Poate că nu există căluţul ăsta, dragă copile, căuta să mă liniştească mama. Poate că nici n-a existat vreodată… hai linişteşte-te acuma, n-o supăra pe mama.

- Cum să nu existe? întrebam. Dar, dacă cineva l-a ascuns, dacă a vrut careva să mi-l fure?

Nu şi nu! O ţineam întruna pe a mea.Căluţul meu exista. Eram sigur, aşa cum şi oile tatei fuseseră acolo ascunse în lăstăriş la marginea păduricei. Poate că-l avea cineva şi pe el în grijă pe undeva. Dar unde? Unde? Băteam din picioare şi ceream printre lacrimi să mi se spună şi să mi se dea căluţul înapoi. Sărmana mea mamă cât a putut să îndure din pricina acelui căluţ. Există oare pe lumea asta, durere mai mare şi povară mai grea pentru o mamă, să nu-i poată aduce de nicăieri copilului jucăria mult visată? Cine n-a avut o astfel de mamă nici nu bănuieşte cât sunt ele de minunate şi câte mări, şi câte ţări nu le cunosc paşii pârjolind totul pentru împlinirea unei dorinţe de copil. Şi, când spun asta, mă gândesc acum, că pe vremea aceea, de sub năframa întunecată, aruncată în grabă peste cap – zbuciumul copilului nu-i dădeau timp de prea multă dichiseală în faţa oglinzii -, îi ieşeau smocuri de păr negru ca tăciunele, amestecat cu cel alb încărunţit de grijile casei şi nevoile zilei, iar chipul ei supt de boală, ascundeau doi ochi înguşti, din care lumina începuse, deja de pe atunci, să se stingă treptat-treptat ca o lumânare, la care a ars tot fitilul şi acum doar caută să se întreţină, şi să nu se stingă dintr-o dată.  

5.

Dar oricât ai ţine noaptea cea de beznă legată de copac, ca voinicul din poveste, zorii tot au să vină să-i roadă frânghia şi s-o alunge. Astfel şi eu, am simţit într-o bună zi, o „perie” călduţă şi umedă care îmi trecea peste mâini şi peste faţă. Am deschis ochii limpeziţi şi vii, cred pentru prima dată de la căderea mea la pat în acea „boală afurisită”, cum îi zicea mama, şi am zărit la căpătâiul meu mânzul pe care îl cărasem din câmp în spinare, şi care pesemne găsise uşile deschise, ori le deschisese cu botul lui micuţ, şi intrase până la mine în odaie.

- Lasă-l şi tu Ioană… a strigat tata, mamei, care se şi năpustise cu coada de mătură să-l izgonească de la căpătâiul meu.

- Lasă-l… nu vezi că băiatul a deschis ochii, surâde şi dă să întindă mîinile? E ca o minune, i-a mai zis tata, mamei, luând-o în braţe cu mâna, după cap. Iar mama a înţeles, a îngenunchiat dinaintea minunii rugându-se din suflet pentru viaţa care începuse să pâlpâie în ochii acum înlăcrimaţi ai copilului ce eram. Şi sufletul mamei începuse să lumineze dintr-o dată, ca o flacără aprinsă de cineva, într-un sfeşnic de aur.

                                                                                (sfirsit)

90. Mânzul (partea III-a).

                                                                 3.

Tata, povestea el (când ne strângea pe toţi în jurul lui), că, toamna târziu, după ce da prima fulguială de zăpadă, se „spărgea” stâna satului şi moşu-său aducea oile acasă, ca fiecare gospodar din sat, care, la începutul primăverii le dădea în grija ciobanului şi la sfârşitul toamnei încheia, cinstit, toate socotelile cu acesta. Apoi, cădea în grija celor mici de acasă să aibă grijă de ele, iar când era vremea destul de bună, unul dintre aceştia musai să plece spre pădure unde mai era destulă frunză căzută şi lăstăriş încă verde ca să le pască. Într-o după amiază – povestea tata – fusese rândul lui să se afle cu oile la bălţi, lângă pădure. Avea doi câini cu el, pe Frunza şi pe Negru, şi măgăruşul Roman de tovarăş. Trântit pe pufoaica mai veche a lui moşu-său, privea cerul plumbuit, cu norii care întruchipau fiecare câte o poveste. Alături, oile păşteau liniştite la frunziş căzut pe jos şi lăstăriş încă fraged. Furat de gânduri, aţipise. Când s-a trezit, soarele scăpătase demult, iar acum de pe bolta cerului îi făceau cu ochiul stelele pitice. O stea mai mare şi mai luminoasă, pâlpâia ca un sfeşnic în noapte, tocmai deasupra sa. „M-am ridicat din frunzarul ridicat cu mâna mea, îngheţat de spaimă – povestea el – şi am simţit ceva rece cum mi se urcase în sus pe şira spinării. Am smuls pufoaica lui taica-moşu de pe jos, şi mi-am tras-o grăbit pe mine, acoperindu-mi spatele îngheţat. Frunza şi Negru, dormitau în preajma lui Roman, care lăsat pe burtă lângă un lăstăriş, plesnea cu coada stufoasă când într-o parte, când în alta, alungând nişte musculiţe bezmetice. Oile însă, nicăieri. Am crezut că înebunesc. Mi-era necaz şi ciudă că adormisem şi pierdusem oile. M-am repezit la măgăruş de l-am ridicat în picioare. Am început să strig:

- „Hai Roman, hai mă Roman! Îndemnam măgăruşul, iar el parcă asta şi aştepta, că porni îndată la drum, urmat de cei doi câini, care se îndesau pe urmele lui, printre picioare. Ne apropiam de pădurice, drumul spre sat ducea pe acolo, mai întărea tata, istorisirea, iar Roman, simţind ceva înaintea lui, începu a ciuli urechile lungi, când pe una când pe cealaltă, ca şi cum ar fi simţit primejdie de lup prin apropiere. „Când vorbeşti de lup să fii cu bâta în mână”- mi se pare că sună un proverb. Noi, copiii, care îl ascultam pe tata povestind păţania lui, eram cât se poate de atenţi. Apoi, ştia pesemne tata, că pe copilul ce îl păleşte frica în moalele capului, şi în suflet i se cuibăreşte teama, ca un clopot de aramă coclită: n-ai decât să-l porţi pe unde vrei şi nu vrei, numai baliverne de i-ai spune, tot rămâne cu gura căscată, şi-l supui, şi-l îndoi ca pe o nuia, cum îţi place. Eram vrăjiţi de figuraţia tatei. Şi tata, când povestea el ceva fioros, trăia totul, credeţi-mă!

- „… Negru şi Frunza păşeau în urma noastră liniştiţi. Că era noapte sau că era zi, le era pesemne totuna. Cu ei alături, ştiam că nu trebuie să-mi fie frică de ceva anume, dar făceam ce făceam şi tot la lupi mă gândeam. Dacă îmi mâncaseră lupii oile, şi acum căscau plictisiţi trecându-şi limbile peste boturi, acolo la marginea păduricei? Pe mine nu m-or fi mâncat ei, că or fi fost cred sătui de oile mele, dar pe unde scoteam eu cămaşa, acasă, în faţa lui taica-moşu? Când m-am mai apropiat de marginea pădurii, mi s-a părut mie că zăresc oile cele albe, amestecate prin lăstăriş, dar dacă, doar mi se năzărea? M-am săltat pe samarul lui Roman, doar-doar oi vedea mai bine câte ceva. Câinii, începuseră să se agite şi ei. Simţiseră ceva în apropiere. Mârâiau ca atunci când instinctul lor, le spunea că ceva rău o să se întâmple în curând…

Nouă, piticilor aflaţi în jurul tatei, ni se făcuse inimile cât un purice. Şi ticăia-ticăia, ca la iepurele prins în laţ. Ne simţeam trupurile închise - fără scăpare deci - într-o temniţă goală. Şi, gândiţi-vă şi dumneavoastră, credeţi că îi e dragă cuiva temniţa? Ne rugăm cu toţii să fie bine: ai grijă Doamne, că toţi suntem ai tăi!

- …priveam în sus – se prefăcea tata, că nu observa neliniştea noastră – încercam să număr câte stele se aflau îngrămădite în cutare loc, sau în cutare umbră. Mai alungam şi eu, de, gândurile negre. Era, ca şi cum aş fi astupat luna cu degetul, să nu se vadă. Deodată, o umbră se ridică de la marginea lăstărişului şi am tras de hăţurile lui Roman, încercând să fac cale întoarsă. Dar, o voce răguşită, ca un clopot dogit m-a oprit în loc: „Stai… mă, ăla, ia fă-te încoace măi!” Îngheţasem de spaimă. Era un glas de bărbat. Îmi era necunoscută vocea aceea. „Un tâlhar!” mi-am zis. Câinii începuseră să latre amândoi deodată, încât mai prinsei oleacă de curaj. „Şo pă el Negrule, şo pă el Frunza… Asmuţeam câinii: Nu-l lăsaţi, pă el măi!” Câinii săriră amândoi, iar luna se ivi întratât, cât îmi fu de ajuns să-l zăresc la faţă. Era o huidumă de om, cu o bâtă mare în mâini, şi care sta pironit ca un trunchi retezat, în mijlocul drumului. Omul încercă să se apere, agitând bâta de-o parte şi de cealaltă. Negru şi Frunza se dovediră înţelepţi prin a-l ataca pe străin din ambele părţi, încolţindu-l. Îl auzii strigând: „Opreşte bre câinii! Nu-s decât un biet rătăcit prin părţile astea, om bun.” Glasul nu-i mai era duşmănos. Am chemat câinii şi omul acela s-a putut apropia la oarecare distanţă. Negru şi Frunza, la picioarele mele, încă îşi mai arătau colţii, gata să sară. Când dădu cu ochii de micuţa mea făptură, îmbrăcată în cojoacă, astfel, cred că îi părusem ceva mai răsărit, huiduma parcă se scutură de praf: „He, hee! Sara bună bre. Ia te uită? Şoarecele a mâncat anafură şi s-a făcut liliac. Păi, bine bre ciobănel viteaz, nu ţi-e frică noaptea?” „Nu mi-e frică, l-am înfruntat eu, ca pe unul de seama mea. Mai bine ascunde bâta aia, că nu mai răspund de câini, dacă au să sară din nou”. Şi, nici nu mai ştiu, dacă eram eu. Nu-mi mai recunoşteam nici vocea, dar ea răsunase liniştită şi clară, că mă miram şi eu…

- … după ce-şi ascunse bâta la spate şi mai liniştii câinii - reluase tata istorisirea, şi făcuse o pauză pentru a ne urmări reacţiile -, omul cela îmi spuse că venise cu trenul până la gara apropiată, n-avusese altă legătură, dar îşi făcuse socoteala că până în zori, oricum, luând-o pe jos de-a dreptul peste câmpuri, tot avea să ajungă acasă la ai lui. Mi-a mai zis că fusese închis trei ani, pentru ce, nu-mi spusese, oricum, ce mai conta în clipa aceea?… dar că rătăcise pesemne, drumul. Mergea spre Piatra. Spunea că a întâlnit la marginea păduricei oile astea pierdute şi a bănuit că cineva tot o să vină după ele, şi atunci are să-l întrebe, încotro îi era drumul pe care îl rătăcise, şi acum în noapte nu-l mai nimerea. Avusese grijă de oiţe, nu lăsase una să se piardă de cârd…

Ţigara tatei ardea luminiţe-luminiţe, iar noi ne străduiam să vedem prin vălătucii fumului, cele două mogâldeţe care stăteau de vorbă undeva pe lângă nişte bălţi, în apropiere de o pădurice şi ceva lăstăriş. Dacă ne-am fi îndreptat ochii spre ferăstruica din odăiţa în care ne aflam atunci, când tata istorisea toate acestea, am fi fost uimiţi poate, ningea pe afară, iar noi simţeam cu toţii, că până şi în acea încăpere mai că ar fi nins, dacă nu cu fulgi de nea, măcar cu umbra unor fulgi din neliniştea şi uimirea care se prinsese ca varul de pe pereţi, pe chipurile noastre.     

- … i-am arătat pe unde s-o ia şi omul a dat din nou sara bună, şi s-a dus. L-am urmărit până ce nu se mai desluşi în noapte şi zgomotul paşilor fură acoperiţi de freamătul iscat de vânt în pădurice. Aş minţi – recunoştea tata – dacă aş spune că nu mi-am scuipat în sân, să-mi treacă de sperietură, aşa cum ne învăţa biata mama când eram la rândul nostru micuţi. Aş minţi iarăşi, dacă v-aş ascunde faptul, că pâna  acasă, tot drumul am tăcut mormânt şi n-am vorbit tot timpul cu măgăruşul Roman, şi câinii, cum ai vorbi cu un om mare. Asta, ca să uit de huiduma care se rătăcise şi mă aşteptase lângă oile mele la marginea păduricei, dar şi de temerile dintâi, ale lupilor, ce credeam că-mi mâncaseră oile… heei, măi copii! – ne trezi tata, frecându-ne cu palma, moţurile ridicate în creştetul capului – … pe prispa casei noastre, taica-moşu sta cu picioarele răşchirate, printre care arunca scrumul din ţigara ce îi ardea singură între degete, iar în picioare era bunica, ce ţinea în căuşul palmelor o lumânare aprinsă, tot cicălindu-l pe moş la cap şi se ruga de el să plece în căutarea mea. Taica-moşu, ca s-o liniştească pe bunica, o repezea cu blândeţe: „Da mai taci măi femeie şi tu! Opreşte-te odată. O să mă duc, ho, o să mă duc…”. Alături de ei, mama se făcea şi ea fărâme: „Aoleu taică… dacă era Ion al meu acasă… se ducea el taică, nu ne rugam de mata”. Iar lui taica-moşu îi căşunase şi pe copila lui: „Tot eu îs vinovat că l-ai făcut aşa mototol?” Când au auzit, mai întâi câinii, şi cunoscându-mă după glas, mama îl lăsă pe taica-moşu în plata lui şi alergă să-mi deschidă poarta. Discuţia cu bătrânul a decurs apoi cam aşa:

- „Ce-i mă? a întrebat taica-moşu, golindu-şi plămânii de fumul ţigării.

- „Am venit taică…

- „De ce mă?

- „Am auzit lupii lângă bălţi… şi…

- „Fugi mă, te-ai speriat tu aşa! Hai, lasă şi du-te la culcare.

- „Mă duc taică…  

89. Mânzul (partea II).

                                                                         2.

Sunt clipe când omul, chiar strivit de roata cu zbaturi a vieţii, uită într-o bună zi de povara hărăzită de soartă şi, tocmai când nu te aştepţi se înalţă de la pământ şi are revelaţia vieţii în toată splendoarea ei. Am zăcut atunci la pat, bolnav, câteva săptămâni. Se părea că nimic nu-mi mai putea fi de folos pentru însănătoşirea mea, oricât se străduiau ai mei, şi se frământau cu folos la căpătâiul meu. Disperarea pătrunsese victorioasă în casa noastră, nu-i era de ajuns că pândise toată suflarea curţii, cocoţată ca o bufniţă sus pe olana casei, după moartea primilor doi copii ai mamei, şi apoi a bunelului (aşa îi ziceam eu, bunicului). Şi, în toată această vreme, cât am stat ţintuit la pat, m-am trezit lucid numai de câteva ori – spunea mama mai târziu – dar şi atunci, pentru a povesti celor din preajmă, tatei şi mamei, fraţilor şi surorilor, numai vise care de care mai aiurite şi halucinante. Eram pentru ei, copilul rătăcit, întors numai pentru câteva clipe, dintr-o boală ciudată, povestindu-le întâmplări care nu aveau de-a face cu lumea reală, deşi, eu susţineam contrariul şi le păream destul de sincer atunci când priveam cu ochi mari şi uimiţi la feţele lor neîncrezătoare; şi-i căinam în gând ca pe nişte bieţi neştiutori ai unei vieţi pe care eu o trăiam aievea, dar ei n-o observaseră, ori se făceau că n-o observă, şi se ţinuseră în tot acest timp cât mai departe de acest miracol. Le spuneam:

- Aseară, Mânza noastră a adus pe lume un pui micuţ, un căluţ roşcat…

- Care mânză? mă întrerupeau ceilalţi fraţi, strânşi roată în jurul patului pe care zăceam.

- Lăsaţi-l, nu-l mai întrerupeţi, îi certa abia şoptit, cu palma adusă la gură, mama.

- …ţin minte tot. Şi, văd acum, totul, atât de limpede – continuam fără să mă sinchisesc de neîncrederea fraţilor mei. Dormeam cu bunelul sub copacul din grădină, învelit numai c-o ţoală şi, deodată, la lumina stelelor, bunelul şi-a îndreptat spinarea, a scăpărat chibriturile de şi-a aprins luleaua de lut. L-am întrebat: Ce faci bunelule, nici tu nu ai somn?”…

- Dar bunelul e mort demult, mamă, ce tot spune el? Nu vezi că iar aiurează? zgâlţâia soră-mea pe mama, căzută în extaz asemeni Maicii Domnului, cu pruncul la sân.

- Taci tu copilă… o oprea mama la timp. Şi îi punea repede degetele la gură.

- … „Hei nepoate, scoală şi tu. A venit timpul, să vezi ce n-ai văzut.” a zis atunci bunelul, continuam eu mustrând-o cu privirea pe soră-mea, pentru necredinţa ei. …intram la Mânza în grajd şi, pe paiele de lângă iesle, abia născut, se afla căluţul ei micuţ cu părul roşcat. Ştii, mamă... era ca frunzele mărului ăla uscat din grădină, era atât de micuţ, că-l puteam ţine în amândouă palmele întinse. Era o minune de căluţ. Nu cred să mai fi văzut cineva un aşa căluţ vreodată. La început m-am speriat, zău mamă, de nemişcarea lui, dar am simţit palma grea a bunelului lăsată pe umăr, încurajându-mă: „Nu te speria nepoate, nu-i mort, e doar neştiutor…” Atunci, i-am cerut bunelului să mi-l lase mie, că vreau să-l dăruiesc lu’ frate-meu Constandin, care se rugase cândva de mine şi de bunelul, să-i dăm şi lui o jucărie cu care să se joace…

- Dar şi Constandin a murit demult, măi mamă, a murit de mic, n-are de unde să-l ştie el. Doar tu ştii mai bine măi mamă! se arăta îngrijorată soară-mea cea mare.

- Lasă-l, lăcrima mama, vezi şi tu că nu visează acum.        

Nu-i băgam în seamă pe cei din jur. „La urma urmelor, gândeam, ce mă priveşte pe mine nedumerirea lor?”. Mie mi se întâmplaseră toate acestea atât de firesc, de unde să ştie ei, fraţii mei, pe unde am umblat eu în lipsa lor? Nu puteau înţelege, n-aveau decât! Aşa uimiţi cum mă priveau, păreau nişte prichindei dintr-o poveste de demult, dar camera micuţă, pereţii daţi cu var şi soba ghemuită într-un colţ, pitică şi afumată de funingine, n-avea nimic din atmosfera unui basm. Dacă voiau basme, atunci n-aveau decât să le caute în altă parte, eu văzusem tot ceea ce spuneam, şi mama mă asculta fericită. Ea credea.

- ..Aşa că, l-am pus între cele două geamuri din lucarnă. Când o ieşi soarele, o să-i usuce părul roşcat şi o să i-l facă mătăsos, ca al Mânzei. O să vedeţi!

Negreşit, într-o bună zi, aveam să mă sui în pod, asta, când aveam să mă fac mai bine – am chibzuit – şi o să le arăt tuturor, ţinut între palme, minunea aceea de căluţ roşcat. „Negreşit”- îmi spuneam, întrucât în clipele acelea nu mă simţeam destul de întremat să mă ridic şi să le demonstrez fraţilor mei, că, numai eu aveam dreptate în clipa aceea.

„O să vedeţi voi, ehei, o să vedeţi voi atunci!”...

În rest – povestea mai târziu mama – aiuram, aiuram, aiuram… Cu mare febră, şi fără nici o speranţă de însănătoşire. Mă aflam la hotarul unde nălucile întunericului, mă ademeneau la ele, luând chipuri şi glasuri de fiinţe dragi, cunoscute. 

88. Mânzul (partea I-a).

   Motto: „Mulţi îmi spun, că, de aici încolo, trebuie să las povestirea şi să încep a-mi  scrie romanul... Postând povestirea din tinereţe, va trebui să mă gândesc tot mai mult la ceea ce îmi spun alţii”                                                                      

1.

Câmpia română în amurgul toamnei e plină de poezie. Lanurile cu porumbul încă necules, perdelele înalte de mătură cu fructele arămii aplecate spre pământ ca o ploaie de artificii ascunzând privirii lacome tarlaua cu dovlecii mari şi albicioşi, şi soarele ridicat fercheş deasupra, toate astea dau încredere omului de la câmpie că iarna năpraznică va fi şi ea trecută cu mai puţine griji şi fac să i se strecoare în suflet nădejdea primăverii care o să vină. Într-o astfel de toamnă, m-am aflat odată cu tata în câmp, la mare depărtare de sat. Eram un copil şters şi plăpând şi ca să-mi zbicească vântul câmpiei gălbejeala din obraji, tata mă lua cu el să păzim oile pe mirişte. S-a întâmplat într-o bună zi că măgăreaţa noastră de acasă ce însoţea turma de oi, acolo în plin câmp, a adus pe lume un mânz de toată frumuseţea. Tata îşi pusese mâinile în cap, pentru că, mânzul care nu se putea ridica pe picioare, nu avea putere nicidecum să însoţească turma. Să-l lase în câmp nu era chip, fiindcă nu s-ar fi mişcat măgăreaţa din acel loc. Ori turma învăţată să meargă în urma măgarului nu s-ar fi deplasat din acel loc nici urnită cu boii. Dacă nici cu boii nu s-ar fi urnit din câmp oile noastre, atunci ce minuni ar fi putut face nişte biete bâte la o turmă aşa de proastă? Umbra tatei, care îi da târcoale mânzului prăbuşit pe mirişte, ochii lui, scăpărau. „Cine ştie ce se petrece acum în inima lui?” îmi ziceam eu agitându-mă fără folos prin preajmă. Măgăreaţa bătrână avea ochii apoşi, parcă de lacrimi de bucurie şi nu prididea să-şi spele cu limba, mânzul firav, şi să-l împingă cu botul, îndemnându-l să se ridice în picioare. Tata îşi aprinsese o ţigare şi arunca fumul cu obidă înspre pământ. Îl auzeam:

- Greu taică, tare greu!…

Înţelegeam şi eu că era grea situaţia pentru tata, care trebuia să mâne turma mereu înspre vale, spre stână, nu înspre sat.

- Măi să fie… l-am auzit după ce-şi strivi mucul de ţigară sub talpa opincii. Îşi scosese şi pălăria şi-şi făcea acum vânt cu ea, asemenea mucalitului care deschide gura după ce a înglodat trăsura în mijlocul noroiului de pe drum. În plin câmp nu se putea rămâne fără apă, fără stână, şi strunga unde trebuiau mulse oile. Şi atunci tata a spus ceva, ce-mi păru a nu fi auzit bine, dar care mă sperie de-a binelea. Luase hotărârea să taie mânzul, să-l îngroape acolo în câmp, că, zicea el, rămasă fără puiul ei, măgăreaţa trebuia să se urnească din acel loc şi să tragă astfel turma după ea. Am început să plâng pe lângă tata. Cum să taie mânzul? Domnul la care i se închina seara, putea privi de-acolo din icoana în care fusese zugrăvit, cu ochi nepăsători, la ceea ce îşi pusese el de gând să facă; văzuse pesemne multe pe lumea asta, dar el, el cum putea privi atât de rece în ochii umezi şi calzi ai mânzului abia venit pe lume?

- Nu tată, am ţipat, să nu faci asta!…

- Dar cum trebuie făcut? m-a săgetat el, ca un fulger căzut din seninul cerului.

Copilul ce eram, mic şi plăpând, deşi mă frământam în jurul mânzului, nu găsea, vai doamne, nici o soluţie. Să fi suit mânzul pe samarul măgarului, şi apoi să-l mâni cu băţul către sat, nu se putea. Animalul s-ar fi rotit la nesfârşit în jurul cozii, încercând să-şi umezească cu botul progenitura. Ce-mi mai rămânea? Să iau mânzul în spinare eu, şi cu propriile forţe să străbat cei peste şase-şapte kilometri până către casă. Furnica, nu cedează în faţa grăuntelui, fie şi de zeci de ori mai mare în volum decât ea,  poate, chiar cântărind nu ştiu de câte ori greutatea ei. Dar, se poate compara un copil cu o furnică? Tata nu putea lăsa turma de oi pe seama mea pentru a salva mânzul. Eram prea mic, pentru o turmă de oi aşa de mare.

- Ehei… oftă tata într-un târziu, emiţându-l pe „ehei” concomitent cu înălţarea unei sprâncene şi cu o greutate în glas, de parcă ar fi renunţat la piatra de moară cu care se luptase ceva mai înainte: Se vede că aşa i-a fost sortit, măi copile!

- Ce tot vorbeşti? am sărit eu aprins, mai ceva ca magazia cu lemne. Şi pielea de pe pomeţii obrajilor gălbejiţi s-a întins şi încordat. Ce tot vorbeşti?

- Păi … ziceam şi eu aşa. Vântura în mână briceagul, neştiind însă de unde să înceapă.

Şi, atunci, m-am hotărât eu. Viaţa mânzului deja se identificase cu viaţa mea. Tata îmi urcase mânzul în spinare, în timp ce mânzul nu mai contenea cu zvâcnitul din picioare, iar eu cu dojana:

- Stai mă, prostule… stai mă, afurisitule, că nu te taie nimeni mă! Începusem cu paşi rari, dar siguri, să mă îndrept spre sat. Nu ştiu dacă tata chiar avusese de gând să piardă puiul de mânz, ori spusese aşa, într-o doară vorbele acelea, ori numai pentru a-mi încerca tăria, cert e, că, şi într-un caz şi altul, ceva trebuia urnit în povestea din câmp, iar bolovanul din vârful dealului odată mişcat din loc, o luase deja la vale şi, numai tăria lui îl mai putea ţine întreg în uriaşa lui rostogolire. Doar cerul încremenit de deasupra câmpiei şi păsările care tăiau aparent liniştea văzduhului, aveau să fie singurii spectatori ai acestui dialog de uimiri ce stătuse la pândă între tată şi fiu. Aş fi putut spune mai târziu, că în clipele acelea mă îmbărbăta gândul la munca istovitoare a legendarului Sisif urcând muntele, cu bolovanul ancestral şi, înarmat cu această răbdare micşoram şi eu pas cu pas distanţa faşă de sat. Aş fi putut spune asta, ca şi cum voi, aţi fi văzut de-o parte şi alta a drumului pe care am trecut eu atunci, porumbul îndoindu-se până la pământ a uimire şi suliţele soarelui pâlpâind speriate. Dar, pe vremea aceea încă nu auzisem de isprava acelui Sisif. Măgăreaţa, însă, mă urma în spate, aşa cum gândise tata, şi din când în când împingea cu botul în pântecul mânzului dezechilibrându-mă. Greutatea mânzului din spinare începuse de la o vreme să mă cocoşeze înspre pământ, picioarele mi se împleticeau, împunsăturile şi zvâcnirile mânzului tindeau să mă arunce cu faţa, în ţărâna drumului.

- Stai mă, prostule… stai mă, afurisitule, că nu te mai taie nimeni, mă! Încercam să liniştesc mânzul cu vorba bună. Cuvintele, deveneau apoi veritabile înjurături la adresa măgăreţei, care la rându-i, nu-şi slăbea odrasla, împungându-l din când în când cu botul, pentru a-l simţi că e viu şi nu se află în pericol.

Drumul către casă trecea printre lanurile de porumb, iar foşnetul pe care îl făcea vântul printre frunze îmi dădeau fiori. Era însă toamnă în câmpia română, şi, această poezie a toamnei îmi da speranţe. Am căzut prima oară la pământ aflat cu mânzul în spinare, încă de la pornire, dar am reuşit să mă ridic cu ajutorul tatei. Văzându-l, înălţând din sprâncene, l-am liniştit repede:

- Nu-i nimic… mă descurc, mă descurc. Apoi, am căzut de mai multe ori, pe firul drumului, dar tata era de-acum departe şi nu mă mai putea întoarce din drum. Plângeam, mestecând ţărâna printre dinţi, şi imploram măgăreaţa să-mi dea pace, fiindcă tot ce făceam era numai şi numai pentru a-i salva puiul. Puterile însă mă părăseau încetul cu încetul şi, într-un timp nu mai plângeam de durere, cât de ciudă. „Ce naiba o fi fost în capul tău măi băiete? Credeai că ai să pleci cu găleata doar până colo la fântână?”- mă mustram singur, dar tot atât de repede mă şi împăciuiam. Sufletul meu, atârna acum de o forţă nevăzută şi era gata-gata de cea din urmă căinţă. Seara târziu – mi-au zis ai mei, la mult timp după această întâmplare – ajunsesem şi eu cu mânzul acasă, târându-mă, ca furnica îndărătnică, cu povara în spinare. Desigur, puţine sunt lucrurile din viaţa noastră ce nu pot fi aflate, dar, ai cărui ochi îmi puteau oare descifra de pe chip, ce gândea copilul care eram, în clipele de atunci? Poate, doar să-şi închipuie, da… dar să şi simtă, asta nu!     

                                                                                                                          (va urma)

87. Poveste de dragoste (poem).

Iţi spun: - Vreau să fiu vîntul ce-ţi fură

Sărutul de pe buzele mici .

Tu-mi duci însă palma la gură

Şi ochii iţi ard ca un bici .

Îţi spun: - Vreau să fiu vinul ce scrie

În noi o poveste de-un zlot .

Ce mult te asemăn cu luna !

Şi luna-i un pepene copt .

Dar rîzi. - Nici măcar nu sunt focul

Ce-ţi şerpuie umbre pe trup .

Oriunde la fel este jocul ;

Primejdii, ca ochii de lup.

Se clatină pădurea de frunze

În care noi singuri ne ştim.

Cu-atît mai frumos va fi basmul

Cu cît mai adînc rătăcim .