106. Lăutarul (CVP)

   Era într-o iarnă şi tocmai părăsisem cimitirul, unde aprinsesem o lumânare la mormântul bunicului, când, o măzăriche rece a început să bată darabana pe tabla capelei de la intrare. Am privit în sus, grăbit să-mi trag gulerul paltonului, în timp ce un graure, îşi luă grăbit zborul dintr-un salcâm, cu o bucată de pâine, dar, atacat de altă pasăre, a scăpat bucata din cioc. Umbra aripilor, sfîşâind zgomotos aerul îngheţat, mi-a adus pe dinaintea ochilor, imaginea îngerului, zburând cu o vioară la piept, descoperit ceva mai devreme, pe una din crucile din marmură albă, undeva, la intrarea în cimitir. „A cui este crucea cu îngerul ce poartă o vioară, de-acolo, din colţ?” am întrebat o bătrână, ce tocmai, ieşea din capelă. „A lu unu Floricel maică, se zice că i-a ridicat-o ăla a lu Muta, unu Petrică, venit tocmai din America - m-a lămurit bătrâna, dar, văzând pe faţa mea nedumerirea şi mirarea „celui care, oricum, n-are cum să priceapă o taină aşa mare”, a dat din mâini a lehamite şi, şi-a văzut de drum. M-am întors înapoi în cimitir, şi am privit mai cu luare aminte acea cruce şi acel epitaf: „Celui plecat să-i cânte acum şi lui Dumnezeu.” Şi, se iscălea mai jos: „P”. Începuse să ningă rar; asta, mi-a amintit de nefericitul ce înebunise de groază, cu contrabasul în mâini, aflat în câmp la Căţelu, din „Groapa”, romanul lui Eugen Barbu. Dar, şi de vorbele acestuia, spuse celorlalţi ţigani lăutari, înzăpeziţi, cu instrumentele în plin câmp, cu lupii dându-le târcoale şi aşteptând să le pice la ospăţ încă o victimă: „–M-auzi, nene Mitică?” Dar morţii nu mai aud, sau, mai ştii? Vioara lui Floricel era vestită nu numai la noi în sat, ci, şi în satele vecine. Mai ales duminicile, pe islazul satului, când era mare hărmălaie; horă mare, cu alte cuvinte. Printre flăcăii bine dichisiţi, fetele frumos gătite şi aranjate şi, bineânţeles, babele aşezate pe scăunelele aduse de acasă, vioara lui Floricel făcea minuni. Mi se părea mie, ori, cu siguranţă vioara lui, înlocuia prin măiestria scripcarului, o întreagă orchestră. Pe Floricel îl întovărăşea prin preajmă, umbra unui copil sărăntoc, ce, nu ştiam, al cui este, întotdeauna uimit şi vrăjit de arcuşul viorii. „–Mă, ăsta a lu Muta, ce te tot zgâieşti pe acilea, io-te la el mucosu?”- se răţoia câte unu, la copil; iar el, numai se strângea cu picioarele pe de lături, şi asculta vrăjit mai departe. Poate că, şi ochiul, clipind şmechereşte, a: ei, lasă-l şi mata, ce-ai cu copilul!”, pe care îl arăta Floricel ăluia, potolea repede gâlceava abia iscată. „Pesemne, l-a fermecat şi pe el vioara, şi sunetele ei fără seamăn” – părea să mai spună, maestrul. Aş fi dorit şi eu să ţin înfiptă lângă ureche, vioara aceea, şi numai printr-o simplă atingere, sunetele ei, să-i vrăjească pe cei din jur. Unii, chiar argumentau altora: „Asta da muzică, te saltă singură de pe loc.”, însă eu, cu toate că mă holbam ca şi ceilalţi şi căutam să-mi apropii de suflet această muzică şi acest instrument, în realitate, n-am reuşit niciodată. Uneori, serile, gândul că vioara lui Floricel stătea atârnată de vreun perete ori zăcea prin vreun cufăr al casei, mă rodea şi mă durea în acelaşi timp. În sunetele viorii lui Floricel, auzeam şi plânsetul, şi jalea, şi optimismul, chiar dragostea de viaţă, de frumos al acestui popor, de ani şi ani. Şi, în visele mele, vedeam viora aceea, cum mă chema, mă îndemna să întind mâna şi astfel să nu mai fie decât a mea. Rămâneam însă şi în vis cu mâna întinsă după acea vioară, o vioară pentru care aş fi furat şi eu, asemeni lui Jean Valjean al lui Hugo, care şterpelise doar o banală franzelă. În loc de rugăciunea la care ne punea mama, mă rugam cerului, ca, şi fără vioară, cântecul să irumpă din mine de peste tot, din toată fiinţa. „M-auzi, nene Floricel? Măcar mata să mă auzi!” - îmi venea să-i strig de acolo din faţa crucii din marmoră albă. Privind însemnul acelei litere enigmatice, dăltuită-n piatră, mi-am dat drept pildă, cugetarea lui Goethe: „Lumea nu este a celor care pot, ci este a celor care vor”. Şi, la urma urmelor, ce s-o fi făcut cu copilul lu Muta?

105. Bătrânul fântânar (CVP)

În singurătate, spunem că povestea fiecărei vieţi este povestea unei înfrângeri. Atunci, fiecărui  om îi apare lumea întreagă, ca o deşertăciune, şi viaţa, lipsită de orice fel de înţelegere. Cândva, pe o tarla, în plină arşiţă, tata mă mângâia cu gândul, că, numai prin părţile acelea, lipsea o fântână pe care oamenii uitaseră să o ridice, dar, că în alte părţi, oamenii nu uitaseră să sape alte fântâni. O fântână lipsă, iată un gând, care-l mai răcoreşte pe cel care moare de sete; închipuiţi-vă atunci, o lume fără fântâni! În locurile în care m-am născut, trăia cândva un bătrân fântânar. Trecusem, odată, pe lângă casa bătrânului; m-a zărit de pe prispa casei şi m-a strigat să vin o ţâră, că are să mă întrebe ceva. M-a poftit alăturea de dânsul, şi pe sub sprâncenele mari, albe ca neaua, a prins a-mi cerceta îndelung înfăţişarea. „Era straşnic om, Cozma Răcoare! Când zic: Cozma, parcă văd, iată, parcă văd înaintea mea un om întunecat...” – îşi începe M. Sadoveanu, povestirea celebrului haiduc; însă, eu m-am simţit pe atunci, lângă bătrânul fântânar, ca lângă un stejar răcoros, protector.

   -„Nu cumva, oi fi fiind tu, ăsta a lu... şi mi-a zis pe nume. Am dat din cap, că da, eu eram ăla.  Am auzit că vrei să pleci de acasă, undeva, pe la oraş, să înveţi oleacă mai multă carte, aşa-i?” Pe atunci, aşa avusesem de gând, n-am zis că nu, dar, nici că da, adică, aşa e! Cu chipul, la fel de întunecat ca al personajului amintit, şi-a întors faţa de la mine, spre zări îndepărtate, ştiute, pesemne, numai de el. Prin ochii lui (bănuiam eu) vedea cum viaţa curge înainte, cum oamenii se zbat în aceleaşi drame stupide, şi toţi aşteaptă un om ca el, care să le întindă găleta legată de lanţul fântânii, plină ochi cu apă rece, şi să le spună: luaţi de beţi şi vă răcoriţi, viaţa nu-i chiar atât de parşivă, ehei! L-am auzit, apoi, vorbindu-mi, cu ochii ţintă către cele zări:

   - „... în tinereţe am învăţat şi eu ceva, un pic acolo, cât să pot buchisi în psaltire, mai târziu. Hei, grozav a mai fost! Pe unde treceam, toţi mă puneau să le buchisesc, când cădeau sfinţii, prin călendare. Grozav mai citeam. Mă uitam odată şi gata! Apoi, viaţa a mers mai departe; m-am tovărăşit cu unu¢ de săpa fântâni. Bine am mai făcut noi doi pe unde treceam. Terminam o fântână, nici nu apucam să ne răcorim setea bine sub lespezile ei, că gata, hai cu lucrurile în spinare, să săpăm alta. Bună treabă am mai făcut noi doi... în toate satele, pe unde treceam, era nevoie de apă. Setea trebuie potolită. Numai să ai cu ce, măi nepoate... înţelegi tu, ce spun acilea? De-acum la bătrâneţe, am căzut în ispită, m-am cam dat cu ţuiculiţa, mi-a trecut setea de apă. Proastă treabă! Se pare că m-am născut într-o zodie rea.... de, ispita e ca diavolul”.

  A tăcut o vreme, după care, şi-a adus aminte de ţoiul pitit după un chirpic ieşit din zidăria prispei coşcovite, şi m-a uitat. Am înţeles că trebuia să-mi iau rămas bun, să plec, dar m-a oprit în loc, lăsându-mi pe umeri, palma lui cât o lopată. „Şi, zici că vrei să pleci, nu-i aşa? - nu spusesem nimic - aşa, asta este bună treabă. Dar, să ştii, că dacă vei cutreiera multe ţinuturi şi nu-ţi va fi de folos la nimic, înseamnă că ţi-ai irosit viaţa zadarnic. Acum du-te!” Peste ani, tata a ţinut să-mi spună: „Îl ştii pe moş Gheorghe, ăl’ de săpa fântânile prin părţile astea? Bietul moşneag! A căzut într-o fântână. S-a prăpădit. Se vede treaba, că s-a născut într-o zodie rea”.

  Aflat odată, în plin câmp, doar cu tata, cu oile, l-am întrebat:

   -„A avut cineva vreodată fântână la câmp, tată?” (Ia uite, ce-mi veni să întreb? De fântâni îi ardea tatei, acum? Bine că nu-mi răspunde. Se pune tata la mintea mea? Dar, ia uite, că totuşi, tata îmi răspunde).

   -„A avut. Era unu’, Agi-Ahmet, care îşi făcuse fântână, undeva, mai spre hotar cu Vârtopu (aha, satul ăla dinspre canarale, mi-am zis), la pomul ăla pădureţ, unde am fost şi noi cu oile. (Îmi aminteam de pomul ăla pădureţ: făcea nişte mere, că-ţi pungea gura; acre, acre)... Era o comoară prin părţile astea, a mai spus tata. (Nu-mi aminteam, să fi văzut pe acolo, vreo fântână. Priveam în sus. Căutam.) Tata a înţeles, fiindcă, imediat a adăugat: Acum nu mai e. S-a surpat de când a murit moş Gheorghe, ăla de era fântânarul satului”. Şi n-am mai vorbit despre asta. Dar, de câte ori încerc să povestesc despre toate acestea, mi se usucă buzele, ca de-o arşiţă cumplită.

      

104. Năluca (CVP)

Îi ceream, în postarea cu nr. 103, cititorului meu, un pic de răgaz. Mi se cere, pe toate căile, să-mi scriu romanul pe care l-am promis prietenilor mei, cât şi ţie cititorule, aflat în nuştiu care colţ de lume. Promisiunea e ca „sfânta Evanghelie”, după cum suna o vorbă a bunicului meu. Când voi avea ceva de dat publicului cititor, vă anunţ, că voi veţi fi primii care o să aflaţi. Nu vreau să-mi dezamăgesc cititorii, de aceea, voi posta în continuare din „schiţele şi povestirile” mele, publicate în cartea apărută în 2007. Am recurs la această soluţie, pe de o parte, ca urmare la ce spuneam mai sus, dar, şi ca urmare a unor solicitări di partea unor prieteni care nu au intrat în posesia cărţii mele. Postările din cartea anunţată, vor avea, toate,  emblema: (CVP), după titlul cărţii.  Redau mai jos, scrisoarea unui comentator de carte: 

Tudor Cicu -  ‘Călător prin Valea Plângerii’

Citind această carte am descoperit un mare portretist. Fiecare povestire este un portret al satului, pe care uneori îl identifici că ar fi satul copilăriei tale şi mai ales al oamenilor pe lângă care ai trecut, dar nu i-ai ‘văzut’ niciodată. Autorul îl cooptează direct pe cititor în această rememorare a unei lumi care parcă nu a fost niciodată şi chiar simţi asta, datorită stilului neprotocolar utilizat în povestiri. Limpede, direct, simplu, Tudor Cicu restaurează memoria ‘Văii plângerii’, care de fapt este incremenită în segmentul său temporal, iar fără această restaurare am fi mai saraci şi mai trişti. Minunată ‘Galeria de portrete ‘ a D-lui Cicu, galerie pe care vă invit din toata inima să o vizitaţi.

                                                                                             Dan Simionescu

                                                                                          Buenos Aires

                                                                                                   05.07.2011

1. Năluca

   Taica-moşu, cum îi spuneam eu bunicului, când eram copil, povestea odată, că, a visat cum se văzuse dintr-o dată singur pe pământ. Nici ţipenie de suflare în jur. Oriunde alerga, nu dădea de nimeni. Trezindu-se el atunci brusc, din vis, s-a ales cu o spaimă teribilă. Spune undeva Balzac, că, spaima e un sentiment care te îmbolnăveşte pe jumătate. Unuia care-mi pricinuise şi mie pe vremea copilăriei o astfel de spaimă, noi, copiii, îi spuneam: Mehmet Deliul. Dacă acel om, n-ar fi existat, poate copilăria mea, privind-o cu ochii de acum, nu ar fi avut şi partea cealaltă a monezii, numită „preţuirea fericirii”. Se spunea despre el, că, în vremea tinereţii fusese o adevărată maşină a terorii, pentru cei ce îndrăzneau a-şi cere dreptatea la stăpânire, ori căutau să ridice cumva, crucea adevărului şi celorlaţi. Dar, cum aţa vieţii nu-i nesfârşită, trecuse şi peste el anii, şi dat afară de la „stăpânire”, obişnuit în continuare, de a juca rolul nebunului, devenise el însuşi, marele nebun. Bufonul de odinioară, îşi juca acum, pe arena vieţii, tragicul rol. Nu-l mai credea nimeni. Era îndepărtat din calea tuturor, precum un găinaţ de pasăre picat pe reverul hainei, printr-un simplu bobârnac. Dar mai erau şi fricoşi şi slabi de îngeri, care, încă se mai temeau de urletele, de ochii săi bulbucaţi şi toporişca de la brâu. Noi, copii, cu certitudine, ne temeam. Văzându-l, uneori paşnic, întinzându-mi câte o felie de pepene, când se mai nimerea pe la bostănăria bunicului, mă gândeam (că atât cei puternici ca Mehmet, cât şi cei slabi ca mine), că în sufletele lor nedestăinuite şi necercetate, se află de cele mai multe ori, câte o mare durere. „Tu eşti a lu¢... (îmi spunea atunci). Eşti deştept. Să schimbi lumea asta, ai auzit? Eu n-am reuşit”. Ce lume, nu reuşise să schimbe acest nebun? Şi, de ce îmi cerea mie, să schimb, ceea ce nici el nu ştia ce anume trebuia schimbat? Întrebări, care se ţineau de mine ca scaiul agăţat de ciorap, sau fluturele, ca maiu-gaţu, de sticla lampei. Ai noştri, acasă, seara când nu ne mai astâmpăram din clenciuri şi chicoteli, cum întreceam măsura, cum începeau cu ameninţările: „Ia tăceţi copii, auziţi, vine Mehmet Deliu să ridice copiii!” Fugeam atunci, spre paturi, sub aşternuturi, ca nişte mânji cărora de curând li s-a scos splina. Sub acele aşternuturi nu mai simţeam nici aerul pentru a-l putea respira. Gurile noastre, deveneau gura marelui tăcut. În visele de atunci, Mehmet nebunul, devenise năluca, care din când în când, în alergarea mea singur prin lume, mă agăţa de gulerul hainei şi nu-mi mai da drumul. Mă trezeam zvârcolindu-mă, ţipând, cerând ajutor; deşi mama (sau surorile mele) se afla cu un prosop ud la căpătâiul meu. Ele nu vedeau năluca care mă urmărea. Dar, parcă poţi să iei de gât şi să dobori o nălucă? - vorba lui Victor Hugo. 

103. Revenirea nucului

  

  Ieri noapte, am visat iarăşi nucul din via de acasă. Nucul despre care spuneam cândva, fusese pentru mine, leagănul din care îmi croiam povestirile sub forma unor vise, pentru a le depozita undeva în mintea mea. „Scrie, scrie – glăsuia. Mi-ai promis, că, dacă voi reveni înapoi, îţi vei scrie cartea la care am trudit amândoi”. Ce voia, oare, să-mi transmită? Scrisesem despre povestea lui. Mai era ceva şi uitasem eu? Seneca spunea undeva, că: „unii trăiesc fără nici un ideal, fără nici o ţintă trec prin lume ca nişte fire de paie pe un râu. Nu merg ei, ci curentul îi duce” Şi, poate că sunt anumiţi oameni, care îşi închipuie ei, că văd ceea ce vor să vadă, sau poate (mai ştii?) chiar văd ceea ce doresc să vadă. Apoi, viaţa trece ca peste personajele lui Cehov, din Livada cu vişini, şi oamenii uită să-şi închipuie ce ar vrea să vadă, pentru că, de ce nu, trăieşte pretutindeni printre noi un alt Lopahin Iermolai Alexeevici care va şti să ucidă visele abia începute în noi şi, să ne convingă, că adevărurile violente sunt preferabile oricăror vise de poet. Lumea însă, fără un dram de poezie seamănă cu povestea nucului de acasă. Deşi, el, nu mai e, nucul din grădina noastră a însemnat „ceva” în copilăria mea. Trona falnic, tânăr, viguros, în mijlocul viei. La umbra lui plănuiam cărţi în câte trei-cinci volume. Câteva foi mâzgălite, cu idei şi personaje, ridicau pretenţia că proiectele viselor de sub nuc sunt pe cale de a se realiza. Înălţimea nucului (până unde mă puteam căţăra) îmi oferea prilejul de a mă simţi asemeni acelui rege dac, pe calul său Ducipal, odinioară. Nucul din grădină era copacul în care plesneau visele peste noapte, iar eu nu aveam decât să dau fuga dis-de-dimineaţă, să scutur pomul, şi să mă acopăr de glorie. Până aici, nimic să tulbure amintirea unei copilării fericite. Dar, venea toamna! Atrase de rodul copacului, se strângeau ciorile negre şi hrăpăreţe, şi fluierau printre frunzele lui, batjocoritor, graurii. Larma pe care o făceau, n-o putea isca nici măcar orchestra simfonică de la Londra, cântând partituri separate, pentru fiecare instrument. Toamna, în casa noastră nu mai era linişte. Îl auzeam pe tata: „o să-l tai cu toporul înt-o zi!” Căşunase pe bietul nuc. Mă zvârcoleam în aşternuturi, ori de cîte ori apăreau hrăpăreţele păsări. Nici morişca acţionată de vânt, lovind în discul de fier, nici momâia urcată de mine în vârful nucului, nici gălăgia pe care o făceam cu beţe şi cartoane în jurul pomului, alungând până  toamna târziu, ciorile, nu au putut aduce liniştea de pe vremea când încă nu exista acest nuc. Şi, într-o iarnă, s-a întâmplat nenorocirea. Şi-a pus într-o zi, de gând, tata să-l taie şi, l-a tăiat. S-au năruit cu el la pământ, toate visele copilăriei mele. La început s-a ţinut tare; a vrut să-i arate tatei cât este el de puternic, iar mie, îmi făcea semn cu crengile: lasă, nu fi trist, ne mai întâlnim noi! (De parcă, era dat jos ca să fie urcat în căruţă, să facă o plimbare pâna la oraş, apoi, să se întoarcă înapoi în grădina noastră, pe locul în care a tronat peste toată via). Totul, la fel ca mai înainte. Dar, eu ştiam, că, nu mai putea fi totul ca mai înainte; visele pe care mi le făurisem, erau ca frunza de nuc, suflase vântul puternic şi, gata, acum erau toate la pământ. Şi acum rătăcesc, rătăcesc întruna, dacă nu cumva s-a aşternut peste toate uitarea. Ca şi averstismentul acelui Lopahin: „A dat Dumnezeu şi a sosit şi trenul”. Şi, odată cu el şi visele noastre abia începute, parcă mai ieri. Căutând în memorie, mi-am amintit că-i promisesem cândva, să scriu romanul satului şi oamenilor peste care el tronase odată cu primele zile în care venisem şi eu pe lume. Abia acum, cred că a venit timpul, prietene! Promisiunile trebuiesc respectate, spuneai. Am înţeles acum. De aceea, mi-ai revenit în vis. Nu de aceea sunt visele? Aşa începe... De la un vis.          

102. Un poet zgomotos

 Cu „Actorul, otrava şi pâinea”, Ed. Omega, 2010, Mihai M. Macovei şi-a răscumpărat îndrăzneala de a irita atât de tare pe zei, pentru tăcerea sa în poezie. Fără această carte de poeme, poetul nu ar fi condamnat singurătatea la o disperată şi iremediabilă tăcere. Avem de-a face în aceste noi poeme, cu revolta împotriva ireversibilităţii timpului, acel Timp cosmic care-l ajută pe om să-şi construiască o altă realitate şi-l eliberează de povara trupului mort, proiectându-l într-o lume nouă de unde să-şi reînceapă viaţa, cum ne sugera Mircea Eliade în a sa Trilogie a religiilor.  Poetul (atenţie!), nu transmite decriptări de la faţa locului, satul Suharău de Botoşani, locul naşterii şi copilăriei, locul în care au rămas cei dragi, el plecând într-o nouă lume în căutarea cuvintelor. De reţinut o sintagmă decriptată din textele poetului: el (poetul atunci când scrie) îşi înscenează moartea prin cuvinte, nesocotind sfatul lui Dedal de a se apropia prea mult de soare. „Laborios, sobru, oarecum sentenţios” – cum îl descrie D.I.Dincă, Mihai Macovei este şi un poet actor. „Azi un poet, mâine un zgomot”, poetul acesta e tot mai aproape de pătruns tocmai când i-am dat şi noi buzna în teritoriul său de nepătruns. Mama mea, Agripina e poemul la care cititorii săi se vor înşira la geamul „cu miros de noapte” pentru a-i asculta cântecul murmurat în iarna poeziei. Poetul a plecat în lumea cuvintelor dar mama Agripina a rămas în Suharău, iar imaginea ei a rămas înrămată ca în poezia coşbuciană să ţese „la război pânză din fire de tort”. Când l-am cunoscut prin 2005 mi s-a părut atunci un poet lăudăros. Ori era vârsta vie care ţinea de teribilismul declarativ al poetului? Lirismul nu este la el un cântec îngânat precum un descântec dintr-un obicei din popor cu elementele lui folcloristice, ci un fel de mitologie autohtonă care e pe punctul de a ne semnala ceva: iminenţa unei revelaţii ce constituie, poate, de faptul estetic al poemului. Iată povestea vieţii sale, cuprinse în versurile unor poeme (Mama mea Agripina – splendid!) unde se simte elanul său îndreptat către „cereşti limanuri”. Nici nu ştii ce să iubeşti mai întâi la Mihai M. Macovei: poetul sau actorul din el. Da, este un poet zgomotos. Se poate spune şi aşa: se confundă cu el, dialoghează cu el, îi împărtăşeşte neîncrederea dar şi speranţa izbândirii şi îi redă fericirea încrederii în forţele sale interioare. Mereu îl vom găsi pe aleea castanilor ce deschid drumul spre Crângul buzoian, la întâlnirea cu Maria (poemul său de dragoste încă nescris dar mereu rostit).

101. Omul de piatră

 Dacă şi luntraşul n-ar mai pricepe

glasul apei venit din adânc

acel tainic mister dintre ape şi cer

care-l călăuzeşte pe el mai întâi

Cine? Cine ar mai călca pe urmele lui?

Printre trestii cât plopii. Şi nuferi…

Ca şi vânătorul prin stepe

alergând vânatul prin stufăriş,

ori pe ale zărilor creste…

Cum ar mai crede, cât e ziua de lungă

că ea îl aşteaptă în prag

să-i cadă în braţe ca unei statui?

Aşa şi pe mare

când vântul de nord umflă cu aşa tărie

pânza corăbiei…

Cineva tot va  lega cârma cu o frânghie

şi se va lăsa iarăşi plutind,

 înspre ţărmuri de zare.

Cu acest gând, la foc mocnit poetul

studia scânteia visând.

Şi din acest vis plăsmuia el tot ce-şi dorea

Noaptea lăsase drumurile oarbe pe rând

şi-n cântece vechi, iubirea ca şi primejdia

le sporea faima.

Pentru a le căuta şi  a le face să răsune,

el mai pândea. Iar taina,

taina, cu ce preţ va trebui a ne spune?

Un zăngănit ca de arme

auzea el în acea încleştare cu visul minune.

Se iscau şi furtuni de frunze-n pădure

Vuiet de stânci.

Vânzoleala corbilor

asemeni unor santinele

 anunţa ploaia.

Un grăunte de muştar în infinită desfăşurare

prin cele constelaţii, părea şi oceanul de stele.

Atunci, neclintit ca o stâncă,

simţi că a venit vremea să încalce blestemul

în a nu ştiu câta cămară închis

chiar dintr-o împărătească poruncă.

Parcă i-ar fi ciugulit moartea din palme

să-i aţâţe în nemărginire, văpaia.

Flacăra îl proiecta într-un vis aurit

Şi din acel vis plăsmui haine noi,

 una şi una. Ucisese un mit.

Iar el la foc mocnit studia adevărul întruna.

Scânteia strălucea ca un ban nou sub ploaie,

ca o ancoră aruncată curcubeu peste mare.

Sus de tot, erau roşii şi cerul şi luna

În ochi îi fulguiau noi anotimpuri.

Noi răsărituri.

Şi oglinda lor era tot mai tulburătoare.

În cântecul acela şi stepa şi munţii

Înfundau vânătorul şi luntraşul

în amurgul zărit cât o pată de sânge.

„- Dar ce-i asta? îngăima -

Balaurul din apele acestui tărâm parcă plânge

Şi câinele acela din lună ce latră?”

Nedumerirea-i vâslea, între cutele frunţii.

Dinspre constelaţii se porni vântul. Tare…

Oglinda focului era tot mai tulburătoare

Şi el se rostogoli la pământ.

O suflare,

îl încremeni pentru totdeauna

în stană de piatră.

100. Cântecul amar al amintirilor

   Ţaţa Vasilca, locuia în mijlocul acelui cartier din sat (al celor proveniţi de la Dunăre), cam pe unde e şi acum, fântâna. Drumul nostru, al copiilor care umblau pe la şcoală, trecea prin faţa casei ei. Ne ridicam respectuoşi băştile din cap şi îi dădeam bună ziua, aşa cum ne învăţaseră părinţii. Ţaţa Vasilca, era o femeie văduvă care îşi creştea cei doi copii, pe Nicu şi Gică Dima, după puterile ei. Întrebam acasă pe ai mei:

- Ţaţa Vasilca, n-are şi ea, bărbat, cum au toate femeile?

Mi se explica, mai pe ocolite, mai pe direct, că, da, avusese bărbat. Şi, ce bărbat! Dar, îl înrolase în război şi nu se mai întorsese. Nici că a murit pe front, nici că trăia pe undeva, ţaţa Vasilca, nu aflase. Ţaţa Vasilca îşi iubise bărbatul. Tot satul ştia cum îi gătea ea calul, cu ocazia întrecerilor între flăcăi, şi cum, după aceea, se afişa alături de Costică Dima, în tot satul, după victoria acestuia. Nu primise nici o veste de pe front. Ziarele, care mai anunţau, din când în când, despre moartea ostaşilor noşti pe frontul rusesc, nu-i aminteau numele. I s-a dat în cărţi, în bobi, ba s-a dus şi la vrăjitoare: nici o veste. Unii (aşa mai sunt câte unii) mai râdeau, pe la colţuri. Se auzea că a fost mai întâi prins prizonier, că, după ce ai noştri au întors armele împotriva nemţilor, prizonierii n-au mai fost lăsaţi să plece. Ba şi mai ceva: venise un zvon (asta mult după terminarea războiului), cum că soldatul Costică Dima, ar fi fost zărit într-o gubernie rusească, unde lucra la extragerea cărbunilor din mină, şi că era însurat cu o rusoaică. Că ar avea şi două fetiţe cu noua lui soţie de pe alte pământuri. „Într-adevăr, e cam greu să înţeleagă omul unde sfârşeşte la tine dragostea şi unde începe ura” – îi zisese prinţul Mâşkin lui Parfion Rogojin, având în vedere că amândoi iubeau şi ţineau atât de mult la cea care se chema: Nastasia Filippovna. Aşa şi cu ţaţa Vasilca. Nu-i de mirare, că ura, la auzul unor astfel de veşti nenorocite, îi luase minţile. A întrebat la raionul Negru-Vodă, a umblat câteva zile pe la „plasa” Medgidia, pentru a afla câte ceva despre soarta bărbatului ei. În zadar. Destinul bărbatului ei, părea hotărât pe meleaguri străine definitiv. „Destinul este de fapt, porţiunea de timp pe care ne-o îngăduie Istoria” – scria Mircea Eliade. I s-a ridicat un mormânt cu cruce de piatră, cum creştineşte, şi alte familii aflate în situaţia ei, ridicaseră în cimitir. Dar, tot n-a renunţat ţaţa Vasilca. A ajuns la Bucureşti şi a cerut guvernului de atunci, să-i afle cam pe unde s-au pierdut urmele bărbatului ei, altfel, promitea tuturor, că va străbate drumul pe jos, până în Rusia, dacă nu, chiar până în Siberia, să afle de una singură, cât adevăr şi câtă minciună se învârtea în jurul omului ei. Citind „Donul liniştit” de Mihai Şolohov, pe vremea când urmam şcoala în sat, într-o bună zi, întâlnind-o pe ţaţa Vasilca, mi-am permis să-i ţin calea:

- Ştii mătuşă, când unul ca Pantelei Prokofievici, despre care am citit recent într-o carte rusească, fu mobilizat la oaste, acesta şi-a luat în grabă rămas bun de la bătrâna lui „apoi îngenunchind, se închină de două ori până la pământ în faţa icoanelor şi glăsui: „Rămâneţi sănătoşi, dragii mei! Mi se pare că n-o să ne mai vedem, a venit ceasul din urmă. Şi iată ce poruncă vă las eu: treieraţi grânele ziua şi noaptea, căutaţi să isprăviţi totul până în ploi”. Deschisesem cartea şi îi citeam direct din carte. A plâns cu lacrimi ţaţa Vasilca, la cele ce auzise, acolo în carte.

- Ptiu, să te bată Dumnezeu de copil, să nu-ţi fie de deochi! Copil deştept are maică-ta! Să vii şi să-mi mai citeşti. Poate scrie prin cartea aia şi despre ai noştri… Să cauţi puiul meu şi să mai vii să-mi citeşti.

  Am plecat de la ţaţa Vasilca cu sufletul greu. Să tălmăceşti o poveste demult întâmplată, înseamnă s-o proiectezi în afara ta. Omul acceptă moartea, dar nu se poate împăca, cu ea. De aceea, de cum pătrunzi într-un cimitir, un sentiment de înţelegere şi împăcare deplină ţi se cuibăreşte în suflet. Nu poţi să meditezi oricum şi să mai oferi unuia şi altuia, şi soluţii, ca în cazul ţaţei Vasilca.

- N-o mai amărî şi tu, mi-a zis tata. Destul i-au amărât zilele, soarta. Despre soartă, mai ştiam câte ceva, de la mama, pe vremea când ne spunea poveşti. „Ce n-au făcut împăraţii aceia, voind să aibă copii. Au făcut de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta; au umblat pe la vraci şi filosofi, ca să caute la stele şi să le ghicească dacă or să facă copii, dar în zadar. Se vede că aşa le era soarta”. Dacă era aşa, soarta asta, fusese, cât se poate de crudă cu ţaţa Vasilca. Dar, câte femei nu avuseseră cam aceeaşi soartă de după război? Să conteze în viaţă şi sfatul unora, care tot ne spun: „nu contează în viaţă, decât un lucru: să înveţi să pierzi”? Şi, m-am întrebat, mai tot timpul de atunci: când va avea timp Dumnezeu, să ne dea şi nouă, liniştea şi pacea sufletească, după tot ce ni s-a luat?