177. Cronica acestui anotimp... (V)

  Chiar dacă Grecia pierde, dragostea e prezentă. (pamflet)      

1. A început campionatul european de fotbal. Chiar dacă Grecia pierde, dragostea e prezentă pe stadioane. Iar agitaţia din ţară a încetat, semn că votarea a trecut. Prezenţa de peste 60%, nu se datorează puşcăriaşilor, care şi ei au fost prezenţi la votare, ci cu totul altor cauze şi toate pe fondul de nemulţumire în masă. Bine că PP-DD a luat doar 10%. Credeam că avem mai mulţi „barbieni” agitaţi precum moleculele browniene, printre noi. Cel mai tare a ajuns la Deveselu. Suntem în siguranţă! Acum, după pierderea puterii, politicienii PDL ca într-o frescă de Goya, se dau pe spate şi spun: „Doamne! Ce am mai prostit poporul acesta!”. Am uitat – se vede că nu citim îndeajuns – că somnul raţiunii naşte monştri.
2.  Ilici e nemuritor! Sugestia mi-o transmite, cine altul decât un alt brownian al televiziunii precum Robert Turcescu, care încă mai crede că va câştiga PDL. Cineva ar trebui să-i arunce în cap o găleată cu apă să se trezească. Sau mai bine, lăsaţi-l aşa! Va fi mereu prezent la rubrica „mortul zilei” a lui Radu Banciu de la ora 11 de pe B1 TV.
3. După alegerile astea, nu se mai aude mai nimic despre Elena Udrea. Se spune că ar proba un cal alb şi că-i tare ocupată. Cineva, însă, e tare curios, dacă antrenamentul îl face pentru „înainte” sau „după”, cum ne-a demonstrat Nuţu Cămătaru cu acel cal negru ca pana corbului. Păi cum aşa: nu mai e „lumina învierii” cum plusa Roberta Anastase, ori „motorul” PDL-ului, „soarele care răsare doar la Bucureşti”, „ora exactă”, „blonda de la Golden Blitz, că „nici mama când trăia” (după unii) nu merita atâtea epitete… ptiu, ptiu, ptiu, dar astfel de „urdori” ale unei societăţi lovite de dambla, doar pe vremea Elenei Ceauşescu se întâmpla. Cât p-aici să schimbăm imnul adormirii şi să băgăm oda proslăvirii.
4. Partidul (e vorba aici de PDL) a salvat ţara şi a plătit azi la urne – spune „plici de aici” adică, cel care i-a luat pe bucureşteni drept nişte muşte bune de plesnit. Aşa o fi, că 16% , rezultatul său în alegeri, e un semnal de alarmă, nu? Nu sunt de partea celor care critică tot, de la stânga la dreapta. Din contră, vin şi vă zic vouă: lăudaţi-i pe oamenii politici, vă vor aduce beneficii. Prestaţia lor pe ecranele televizoarelor noastre, ţine de hainele cele noi ale împăratului din povestea la care ei (politicienii) nu au fost prezenţi.
5. Se repetă istoria alegerilor. Boc s-a culcat pe locul 2 şi s-a trezit pe locul 1. Acesta a dormit cu sticla de Red Bull la cap. Ferească Dumnezeu de mai rău! Simte oare preşedintele că bufniţa de pe acoperişul Cotrocenilor va lăsa curând cuibul gol şi ouăle clocite? Sau e doar ecoul apropiatei debarcări?
6. Pacienţi îngroziţi iau cu asalt spitalele. Se aude că agitaţia se datorează ţânţarilor care atacă România. Presimţim că în curând va intra în funcţiune scutul de la Deveselu. Alerta e maximă. Dar, cum să te protejezi de ţânţarii cât un bou de mare, care ne desfigurează copiii? Propun copiilor noştri, datul de-a „uţa-uţa”, când tu când eu… între Ponta şi Băsescu, până vor cădea bolovanii… prima fiind Elena Udrea care şi-a dat demisia de la şefia PDL a capitalei. Acum e ca Platini după ce a pierdut Mondialul din ’86.
7. Toate se amestecă în aceste zile. Vorba păcătosului adevăr grăieşte! Cel din Piatra-Neamţ, tocmai scoase pe gură nişte vorbe: „Nemernicii ăştia de la putere…” Şi era vorba de ai lui. Avem treabă, n-avem treabă, ce ne pasă? Toţi întreabă şi avem de lucru, nu? D-na Ţurcan spune : „Colegii de la PDL…” de parcă ar aduce pe ordinea de zi problema gândacului dăunător de colorado, care strică acum şi atmosfera de la TVR. Mulţi însă insistă pe contribuţia populaţiei căreia i s-a impus taxa radio-tv. cei de la Electrica, care încasează aceste taxe în numele TVR, ştiu că doar 30-40% din populaţia plătitoare de facturi de energie, plătesc aceste taxe, iar din agenţii economici, nici 10% nu sunt plătitori. Şi nimic nu-i deranjează că din total factură, doar energia îi interesează. Asta ca să facem lumină deplină în problema respectivă. Şi o ultimă ştire: opt elevi au ratat examenele la BAC întrucât au încercat să copieze la proba orală, deşi proba orală era facultativă! Chestiunea, chiar e bizară! Dar ei, au fost totuşi prinşi copiind. Doamne, ce au mai prostit poporul acesta!    

176. Din caierul vremii... (Dincolo, se afla marea)

Dincolo, se afla marea.

De câte ori privesc marea, îmi vin în minte cele scrise cândva de Zaharia Stancu: „Privii marea. Marea în care înotasem cu Uruma...”. Aminteam, cândva (într-o altă istorisire), de Ulrica lui Borges, cea care-i îngâna la ureche lui Javier Otalora: „Ascultă bine. În curând va cânta o pasăre”. Dar Uruma era altceva; o şi văd, cu ochii ei mari, uşor încrucişaţi (mi-e lesne să-mi închipui, eu care am trăit într-un sat cu tătari şi fete tătăroaice); aşadar, Uruma cea cu ochii trişti şi verzi ca iarba sălbatecă a Dobrogei. Mulţi îmi spun că şi eu am ochii precum ai fetei despre care a scris Zaharia Stancu. La ce bun! Iar pădurea nebună, ca cea de la Topala, de care aminteşte autorul, mie îmi evocă amintiri derulate cinematografic în pădurea Comorova, undeva pe aproape de mare (staţiunea Olimp de azi din Mangalia), şi unde am rătăcit prin mlaştini şi vrejuri de mure, fără să ajung, şi eu şi vărul meu, până la ţărmul mării. Aveam pe atunci, puţin peste 9 ani împliniţi. Tot ce-mi amintesc acum, pentru a reface imaginea completă a unei aşa întâmplări, e alcătuit pe scheletul unor „adunături de amintiri”, de tip freudian. Zaharia Stancu spunea că zilele o dată trecute, nu se mai întorc. Mult mai aproape de adevăr este că şi el se înşela. Scriitorii – mulţi o pot confirma – din asta se hrănesc. Scrisul lor nu-i decât o răsfrângere a oglinzilor din lăcaşul memoriei, o răsfrângere ca în oglinzile borgesiene prin imensitatea spaţiilor din univers. Orbul Homer, o spunea cu ochii minţii: „Dar când vine noaptea/ Şi-adorm cu toţii, eu veghez în patu-mi/ Şi tânguioasă inima se bate/ Sub ascuţite griji nenumărate”. (Odiseea, C.19, v. 675-678). Şi trebuie să-l credem. Cineva îmi spunea, că făcând astfel literatură, scriitorii nu construiesc nimic nou. Că doar rememorează şi refac, din frânturi trăite, momente consumate. Şi că, văzute ca pe nişte ecrane de dimensiuni mari, din ce în ce mai îndepărtate, întâmplările, care iniţial fuseseră ale lor, acum ni se par a fi ale noastre şi ni le însuşim. Trăim noi prin ele, sau trăiesc ele prin noi? Pentru a ne lămuri e nevoie de un personaj excentric precum cel al Şeherezadei, de cineva care să povestească neîntrerupt zile întregi. Să ne dea iluzia, cum fac şi poeţii, că zburăm. Şi chiar zburăm (sufleteşte) o dată cu autorul. Toate sufletele, dar absolut toate, au nevoie de reparaţii, spunea cineva (?). Asemeni lucrurilor ştiute sau neştiute, finalul povestirii care scapă de sub condeiul naratorului, pare a simboliza un „târg” al destinului. Ce târg să fi negociat Destinul cu Fiinţa mea, atunci? Poate doar o amânare a unei întâlniri cu marea! O amânare care trebuia să sedimenteze relaţii necunoscute între suflet şi năzuinţă. Totul se petrecuse într-o singură zi. Vărul meu trecuse într-o după amiază, să-mi propună ca în seara aceea nu cumva să adorm prea devreme, pentru că în jurul miezului de noapte camionul CAP-ului urma să încarce stupii din prisaca pe care o îngrijea unchiul Nicolae, tatăl său adică, şi împreună cu noi doi urma să plece spre pădurea Comorova. Pădurea (astăzi dispărută prin tăiere) era situată undeva în apropiere de litoralul Mării-Negre, cam pe unde se află astăzi staţiunea Olimp. Aici urma debarcarea stupilor pentru culesul de primăvară, iar cineva trebuia să rămână de pază şi acolo până la sosirea celui din urmă transport. După plecarea camionului, am scrutat cu lanternele, adâncimile pădurii tăcute. Când şi când, auzeam câte un fâlfâit de pasăre de noapte cu un ţipăt straniu care ne da fiori. Am aflat mai târziu că erau fazanii aduşi să populeze pădurea. De sus de pe acoperişul barăcii, am stat cu inima cât un purice până la ivirea zorilor, când camionul a sosit cu penultimul transport. După plecarea lui, ne-am deplasat prin pădure, să-i cercetăm împrejurimile. Ne-am orientat, ca direcţie, către partea de unde veneau primele raze ale unui răsărit de soare, întrezărit de acolo de sus de pe acoperişul cabanei. Neapărat, ne spuneam, într-acolo trebuia să fie marea. Ni se spusese câte ceva, la plecarea camionului, de şoferul acestuia, cum că la o lăţime de cca. 50 m se termina liziera pădurii şi cam de acolo începeau şi ţinuturile vaste ale mării. Nu văzusem marea până atunci. Tare am fi vrut să ne vârâm degetele în apa mării şi să le ducem la gură, pentru a-i simţi gustul sărat, cum ni se spusese că ar fi apa mării. Dar, întinderea aceea ni s-a părut nesfârşită; sălbatică şi plină de gropi umplute cu apă, un adevărat ţinut al malştinilor învăluite de ceţuri pierdute printre copaci. Auzeam un freamăt, ca un vuiet în depărtare şi într-acolo credeam noi că începe Marea. Înaintam greu. Bocancii din picioare ni se umpluseră cu mâl şi apă, dar înduram totul din dorinţa de a ieşi dincolo de liziera pădurii şi a striga în libertate, din toţi plămânii noştri: „Ura! Iată marea, marea, marea...”. Dar, după un timp oarecare, ce ni s-a părut cât o zi plină de chinuri, a început să ne fie frică. Mi-aduc aminte, că din senin am început, primul, eu să scâncesc şi să dau mereu înapoi, înfricoşat de tot ceea ce mi se părea că va ţâşni după fiecare ridicătură de pământ, ori din fiecare smârc al mlaştinii care ni se părea că gemea sinistru, ca orice dihanie plăsmuită de basme. La un moment dat, chiar mi s-a părut că aud o voce, venită de undeva din spatele nostru: „Ha, ha, ha! V-am prins diavolilor! Ai mei sunteţi, până când o să vă frâng gâtul şi o să vă smulg inimile!” I-am spus, toate presupunerile mele, vărului meu, aflat doar cu un an mai mare, care m-a asigurat: „Prostii! Ţipă fazanii şi şuieră vântul!” Văzându-mă tot mai mult rămas în urmă, a  dat şi el înapoi şi, după o vreme am decis să ne întoarcem la cabană. Dacă ne rătăceam şi nu ne mai găsea nimeni, vreodată? Ar fi plâns mamele noastre? Ar fi plâns – ne ziceam în gând. Şi, apoi, o teamă nelămurită pusese stăpânire pe sufletele noastre. Şi, nu mi se părea, cred, numai mie. Priveam peste umăr înspre vărul meu, dar el începuse să fluiere nepăsător. Când am ajuns la cabană, ne-am scos bocancii şi ne-am pus şosetele la uscat. În jur, ceaţa acelei dimineţi se dăduse complet la o parte ca şi cum ar fi vrut să-mi dezvăluie, dintrodată, lumea înconjurătoare. Din senin a început o ploaie binefăcătoare ce mi-a şters de pe obraz cele câteva lacrimi de ţânc neputincios, pe care, tot le asundeam de privirile vărului meu. Şi, m-am simţit bine. De la acea ploaie îmi veni speranţa că nu era prea departe ziua când taina acelei zile avea să-mi aducă în suflet, ceva mult mai puternic decât înţelesesem până atunci; cum că în ceruri şi pe pământ sunt semne mult mai vii şi pe înţeles pentru cei care cred cu tărie în ceva.       

175. De veghe în lanul cu cărţi... (Milea Preda)

Milea Preda: Fântâna din oglindă

Împlinise doar 55 de ani (era începutul anului 2006) când trenul, în gara Buzăului, i-a spulberat Destinul (odată cu viaţa), destin pe care mulţi buzoieni, il prevăzuseră împlinind-se prin poezie. Mă întreb: cum a putut să-ncapă: „Munţi de durere şi de-nţelepciune,/Întreg pământul şi întreaga apă/În harul lui deschis către minune?” (erau versuri scrise de Milea Preda şi adresate marelui Tolstoi, de parcă şi le adresa sieşi). Poezia sa era simplă (aproape populară, ca în doinele şi cântecele lui Alecsandri), şi sentimentală până la lacrimi. Cunoştea în amănunte viaţa poeţilor pe care-i citise şi-i venera: Rimbaud, Esenin, Verlaine, Poe, Byron, Evtuşenko, Sandburg, Apollinaire, etc. În satul Zoiţa (azi Lanuri), com. Ziduri, tatăl său se mândrea cu fiul său, cel care îi citise pe mai toţi marii poeţi ai lumii: „Măi, nea... cutare, striga tatăl, peste poartă vecinului care tocmai trecea, ştii mata cine a fost Maiakovski (ăla dădea din umeri, adică neam!). Dar Esenin? Plusa tatăl! Ăla tot nu auzise, pe acolo la plug, cine fusese cutare sau cutare... „Hai încoace! Ia o ţuică, şi să-ţi spun cum fiul meu i-a cunoscut pe fiecare în parte”. Vă daţi seama, ce istorie literară ca de la ţară, urma! I-am citit prima şi ultima carte de versuri (Fântâna din oglindă, 2004), şi am fost surprins de acurateţea versificării. Părea a traduce direct din serghei Esenin. Un ţăran, poet al câmpiei (aşa mi se spusese) scrisese cea mai frumoasă carte de poezie despre însufleţirea vieţii de pe Câmpia Română. Am stat deoparte, n-am scris un rând, sperând că la următoarea carte de poezie voi aşterne câteva rânduri. Trenul morţii (precum tramvaiul, în cazul lui Nicolae Labiş) l-a luat dintre noi. Cartea sa, furişată printre cărţile din bibliotecă, îmi făcea semn, că i-a venit rândul. Iată mai jos, câteva din poeziile sale:

Rondel

Crâşmare, mai adă-ne vin!

Tot vinul ţi-l bem astă seară

Hai, cântă-ne, soro vioară,

Şi-alungă-ne veşnicul spleen!

Paharul ni-i frate de-i plin,

Iar viaţa prin crâşme-i uşoară

Crâşmare, mai adă-ne vin!

Tot vinul ţi-l bem astă seară!

Ce-nseamnă virtute, destin,

Când omu-i născut să trăiască?

Când crâşmaru-i fiinţă zeească

Iar crâşma-i zeescul cămin?

Crâşmare, mai adă-ne vin!

Vânător

Nu pot uita o scenă-n care

Răvnind un cerb pentru trofeu

Încrâncenarea arzătoare

Troznea ca focu-n pieptul meu!

De-odată dintr-un pâlc de pini

Ţâşni imaginea nebună

Un cerb superb cu ochi senini,

Sculptaţi parcă-n argint de lună!

La ochi pun iute carabina

Însă de-odată mă opresc

Şi nu-nţeleg care-i pricina

De nu-mi mai vine să ochesc?!

Cina

Boii iau în coarne înserarea

Rumegând amurgul jucăuş

Mai măsoară înc-o dată zarea

Ca pe ţărmul mării un pescăruş.

Aţipesc, întoarse de pe plaiuri

Vrăbiile-n şură una după alta

Un concert de harfe şi de naiuri

Seară după seară cântă balta.

Mama, în bucătăria scundă

Face ţărăneasca mămăligă

Pune-n ea iubirea ei profundă

Şi la masă pe copii îi strigă.

Eu consum iubirea ei de mamă

Şi-i simt gustul pînă în adânc.

Tot aud la masă cum ne cheamă

Şi candoarea ei o mai mănânc.

Moartea lui Lev Tolstoi

Mă întreb: cum a putut să-ncapă

Munţi de durere şi de-nţelepciune,

Întreg pământul şi întreaga apă

În harul lui deschis către minune?

Un biet brazilian trudind la plug

A plâns îndurerat de trista veste

Şi nu credea că marele Demiurg

Ce-a scris „Război şi pace” nu mai este!

174. Un poem pentru dumneavoastră... (Doamnă trec şi eu...)

Doamnă trec şi eu…

Strig prin trup, tu stii bătrîne surd şi mut cu tîmple spîne

Cum ecoul, fără milă îmi întoarce şoimii-n zbor?

Doamnă, prin elicea morii, trec, dar nu şi cel din urmă

Peste care ghimpi de ghiaţă vor sufla ucigător.

Doamnă, trec şi eu pe ape, gol, cu tălpile crăpate

Cu icoana poeziei ferită de  fum de seu

Iată, păsările negre, vin cu aripe de ceaţă

Picurînd pe cumpeni grele, sîngele lui Dumnezeu.

Şi-mi spun grav: - Tu ochi de vidră, leagă-ţi rana din clepsidră

Timpul îşi retrage colţii încercaţi de mult nisip

Cine rostul întrebării va ciopli ca-n piramidă

Să dezvăluie pe cruce, adevărului un chip ?

                     (Din vol. „Cu marea în suflet”, 2005)

173. Cronica acestui anotimp... (IV)

România la răscruce? (pamflet)

1. De parcă nu era de ajuns, că la noi şcolile sunt adevărate jungle (numai în ultimele trei luni au fost înregistrate cca. 4000 de situaţii ce numai jungla le poate găzdui), colac peste pupăză, înregistrăm un dezastru la bacul olimpicilor. Ce-i drept, olimpicii apăruseră ca ciupercile după ploaie, că tot plouă de o lună încoace. Iar vremea, boceşte dezastrul mioritic al unui popor întreg. Urmaşii elevilor lui Marius Chicoş Rostogan, cred că tematica a fost foarte grea. Nu era mai uşor să fi procedat ca în vestita schiţă caragelianaă, domnule Ministru al Educaţiei? Nu te mai contesta nimeni. Şi, la o adică, de ce n-au fost lăsaţi bieţii olimpici, cu fiţuici, mobile şi fără camere? Că doar prin plagiat (copiat la bună vedere) unii şi-au luat licenţe şi cât p-aci să ajungă ditamai  miniştri! E drept că 900 de olimpici ar fi umplut ţara de medalii, hai 100 de olimpici cum zicea un purtător de cuvânt al breslei, dar ce mai contează la o ţară la care Ceauşescu ne învăţa cum făta o scroafă câte 12-14 purcei în loc de unul, cum dădea hectarul 6-12 mii de kg. grâu la ha., fiindcă se descoperise în România nu numai firul de grâu purtător de 12-14 spice pe tulpină, dar şi tupeu cât şoriciul scroafei care tocmai fătase un avorton.
2.   O fiică de ministru (fata lui Dijmărescu) a fost răpusă de prea multă muncă pe undeva prin Japonia. Sincere regrete pentru necazul familiei. Cum n-o fi înţeles Traian Băsescu, că putea rezolva cerea FMI prin muncă? Poate că, astfel, acum eram un popor de cca. 12 mil. în loc de 18,5 şi ne era, şi nouă, mai bine! I se îndeplinea astfel şi dezideratul cu care pornise val vârtej spre Cotroceni: Să trăiţi bine! În traducere liberă: Să tropăiţi în urma mea bine! Lăsând gluma la o parte, vă îndemn să aveţi grijă de voi dragilor, fiindcă pe nimeni altcineva nu-i interesează şi ce se întâmplă cu soarta voastră după atâta muncă. Şi, au mai fost cazuri de decese, având la origine această epuizare prin muncă prelungită la extreme.
3. Deşi e criză în Europa, premierul Ponta a găsit soluţii în Romănia. Asta da premieră! Ori ni se pregăteşte ceva a la Hitchcok? La vremuri noi, regizori noi. Utilizarea fondurilor restructurale şi de coeziune, au scos multe ţări din pacostea asta de criză de au cunoscut şi creşteri economice. Noi, fiind pe ultimul loc la această absorbţie şi atragere a fondurilor, nu putem vorbi, încă, despre o astfel de cauză nobilă. La acest capitol suntem de acord cu verdictul pus: în Romănia, Lenea e cucoană mare.
4. Despăduririle şi înflorirea transporturilor cu mijloace auto, democraţia prost înţeleasă în ţara noastră este factorul care a generat excesivitatea ploilor şi au condus la inundaţii tot mai pustiitoare. De fapt, inundaţiile reprezintă nota de plată a unor astfel de exagerări a populaţiei lăsată într-o democraţie de cumetrie. Şi, se mai spune, că la nunta vreunei mirese, dacă plouă, e pentru că mireasa a mâncat din oală, direct cu polonicul. Păi la cât s-a furat şi mâncat din resursele ţării (şi, nu numai cu polonicul ci direct din cazanul şi visteria ţării) nu-i de mirare că ni se întâmplă, ce ni se întâmplă.
5. Să luăm aminte şi la protestul copiilor de 1 iunie. „Lăsaţi copiii să vină la mine”- a zis Iisus. Să fi devenit noua societate postrevoluţionară, făţarnică de-a dreptul, de nu-şi mai ascultă din când în când copiii? Că, de bătrâni, am scăpat uşor tăindu-le pensiile, luându-le medicamentele, închizându-le spitalele, opărindu-i la cozile interminabile chiar şi atunci când vor să-şi plătească impozitele către stat. Şi, au înţeles şi ei, că şi de vor protesta în continuare, cum au mai făcut-o, tot nu-i mai ascultă cineva. La asta a contribuit şi magul poeziei ce tocmai i s-a ridicat un bust în grădina Icoanei, punându-le pecetea de povară grea. Ca să vezi, ce s-a vrut şi ce a ieşit!
6. În Romănia „Falca” subţire cu lux se ţine. Unii dintre cititori, ar crede că vom scrie ceva în sens S.F. Pesemne aşa şi-a dorit „Familia Falcă”, crezând că acest popor este prost din naştere. La asta (fie vorba între noi), intervine şi unii reprezentanţi ai PDL. Doar cioara, are puii cei mai frumoşi, după cum se ştie! Numai că... familiile acelea cu mulţi copii, arătaţi şi la TV, trăind într-o sărăcie lucie (unii dintre ei nu ştiu nici ce-i aceea o portocală, încă n-au auzit de ea), îi vor urmări prin îngerii lor, inclusiv dacă la o căutare justiţiară, se vor ascunde şi în gaură de şarpe.
7. România e la răscruce: între raiul mioritic dumnezeesc şi iadul mocirlos al dezmăţului satanic. Citim de 5 euro pe an şi un sfert din populaţia României nu a mers vreodată la bibliotecă. Suntem pe ultimul loc şi la capitolul: cartea. Nu era de ajuns că în spitalele din România se aranjează afaceri necurate! Toţi vedem cum România sub Traian Băsescu, a luat-o razna de tot. Păcat că acest popor n-a crezut-o nici în 89, nici în 2007, pe piţigăiata casandră numită Doina Cornea, care profeţea (mai ales în 2007) ce rău ne va fi sub acest preşedinte însemnat ca spânul ăla din Harap-Alb. Am devenit ţara maneliştilor care aruncă cu banii, în ritmul anunţurilor făcute pe la cursele rodeo, râzându-le în faţă eminenţilor care şi-au „pierdut” vremea prin Facultăţi cu renume. Cultura a murit, trăiască maneaua?! Păi, iată domnilor olimpici, că se poate şi fără BAC, la ce vă mai văitaţi atâta. Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă.     

172. Din caierul vremii... (Cum am îndrăgit albinele...)

 (Visul avut din copilărie, cu albinele)

Povestea despre dragostea mea faţă de albine, poate începe şi aşa: Odată, ţarul Rusiei făcuse o vizită în regatul britanic şi primise în dar o cutiuţă în care se afla un purice de oţel. Învârteai cheiţa cutiei şi puricele sărea din podea în capacul cutiei, şi tot aşa, transmiţând urechilor o îngerească şi reconfortantă melodie. Tare mult i-a plăcut ţarului. Ajuns acasă, şi-a chemat sfetnicii şi le-a poruncit să-i lucreze o minune la fel de mare, ce nu trebuia a se situa mai prejos ca năzdrăvenia englezilor. Au luat sfetnicii cutiuţa şi au chemat mai marii meşteri şi capelmaiştri ai imperiului, poruncindu-le să îndeplinească dorinţa ţarului. După o lună de încercări, iată, a venit ziua cea mare şi s-au prezentat cu toţii dinaintea ţarului cu cutiuţa magică. A învârtit ţarul cheiţa şi... nimic! Puricele nu mai sărea, melodia nu se mai făcea auzită. „Ce-i asta? a tunat ţarul. Unde e minunea voastră? De ce nu mai sare puricele?” „Păi asta-i minunea înfăptuită! Puricele nu mai sare pentru că l-am potcovit, măria ta. Un purice potcovit, numai meşterii noştri au putut gândi şi executa o aşa grea lucrare. Până la noi, n-a mai existat pe pământ aşa ceva!” Vedeţi? – le-am zis celor nedumeriţi – poate reuşim (puţini câţi îndrăznesc deocamdată) să potcovim „pe măria sa, Puricele” din fruntea Culturii şi să nu ne mai toarne în urechi melodia care ne otrăveşte, după cum vedem, sufletele. E, dacă vreţi, isteţimea lui Ulise, de a-şi apăra însoţitorii de glasul sirenelor care ne toarnă cucută otrăvită în urechi şi care vor a ne transforma în nişte biete legume. Să fi crezut, pe vremea copilăriei, în povestea miracolului ce i s-a făcut puricelui? Cert e, că împreună cu un vecin, prieten în copilărit, (ca să vedeţi până unde ne-a dus mintea), am scobit în malul de pământ nişte căsuţe, unde am vârât cu de-a sila, toate albinele pe care le prindeam într-o cutie cu chibrituri, ademenindu-le de pe florile unde bâzâiau în căutare de nectar. Şi, le închideam în cripta de pământ, sperând să ne dea peste alte câteva zile, mierea mult îndrăgită. Numai că, atunci când deschideam cripta de pământ, albinele erau moarte şi nicăieri nu ne lăsase vreo picătură de miere. Mă credeam, pe atunci, mult prea isteţ, celor care potcoviseră puricele. Eu chiar credeam că am potcovit albinele să ne dea mierea mult dorită. Mult mai târziu, tocmai în ziua nunţii mele (la casa părintească din Dobrogea), am prins un roi (ştiam de acum, ce trebuie să faci, ca un roi zburător să se aşeze într-un copac, în preajma ta),  şi pe care unchiul, mesean la masă, a promis că-l va introduce într-o cutie, ca dar de nuntă. Acestuia, i-a urmat peste mulţi ani, aici în Buzău, roiul prins la fabrica unde lucram, strâns tocmai în cupa unei Wolle trase pe dreapta. Apoi, au urmat alţi stupi, până la mica mea prisacă (20 de stupi multietajaţi) de la Negoşina, casa socrilor mei, de unde se zăreşte vârful muntelui Penteleu. Mi se împlinise visul din copilărie. 

PS În fotografie captarele încă nu erau puse, întrucât acum era începutul primăverii şi făceam verificarea  stupilor, după iernatul albinelor.

171. Dintre sute de catarge... (Sorin Şaguna)

                                  „O nouă generaţie de fapte”

Cu „Dumnezeu pentru o clipă” 190 pag., apărută în 2008, buzoianul Sorin Şaguna, adolescentul de 20 de ani, ne încânta cu o nouă carte de poezie (a treia), iar strigătul sau nu ţinea de vârsta la care tentaţia declaraţiilor ar părea uşor declamatoare: „grăbiţi-vă/versurile mele nu mai au loc în foaie!”. E mai curând glasul ce răsbate dintr-o vârstă francă, impetuoasă, declarativă, a unei noi generaţii de fapte, prin care poetul adolescent Sorin Şaguna „pictează versuri”. Sorin Şaguna se află cu siguranţă în „dulcele pierdut” al poeziei, iar strigătul său e al unui poet format. Îşi simte vocaţia poetică precum odinioară exuberantul poet Nicolae Labiş, atunci când se bate cu armele cuvintelor să-şi croiască un drum propriu în poezie: „am aripi de zeu în trupul uman de visare” şi „nu sunt ce nu se ştie...sunt o nebunie...nu sunt ce sunt, sunt ce nu ştiu nici eu”; poate de aceea nu îi este frică, îşi învinge incertitudinea şi o spune răspicat „ştiu cine sunt...şi ce nisip am în clepsidră”. Când spune: „versurile mele au fost păcălite de amintiri amoroase” e zgomotos!. Doar n-ar trâmbiţa tot timpul „cuvinte răspândite peste tot cât vezi cu ochii/de la un cer la altul...definindu-mi zborul” pentru că voi n-aţi mai vedea, cum el, poetul, trece prin cer, acolo unde „trupul meu lipit de cer...plânge uşor, aproape stins”. Există profunzime în gândurile risipite prin poemele lui Sorin Şaguna: „timpul nu trece...noi trecem!/în eternitate paşii se vor regăsi”. Iniţial (în „Apus de infinit”-2006) poetul venise cu un „morman monstruos de vise” din „pustiul de suflet” al adolescentului gata pus pe harţă cu toată lumea. Ca mai târziu (la numai un an - 2007) să ne dea a doua carte de poezie „Pur tu...”, unde tematica textelor este specifică vârstei sale poetice: dragoste, analiză interioară, cosmogonie poetică, iubirea de Dumnezeu , de Iisus şi Sfânta Fecioară şi cam atât. Cităm: „am devenit praf pe acele/momente ce acum par cărţi”- cum se spovedea în poemul „uitat”. De astă dată (cu „Dumnezeu pentru o clipă”) e mai precaut, pentru că „lumea se uită, nu înţelege, se miră”. Acum, are „plăcerea zborului spre zarea de uimire”. Acesta e poetul Sorin Şaguna; ţine să atragă atenţia cu tot dinadinsul, pentru că el trăieşte pe alte coordonate ale simţirii: „alung spaima, ucid firescul, cultiv nebunia...”. Se visa un nou Hamlet al scenei de mâine! Şi – spre exemplificare - chiar există o premoniţie rimbaldiană la Sorin Şaguna, în Poem fără nume): „merg singur pe malul altei vieţi/plimbându-mi înaripatele versuri/Suntem o familie fericită” sau „vând lacrimi negustorilor/pe nimic...” iar „cerul coboară spre nebunia mea drumuri”. În raniţa de soldat a poemelor lui Sorin Şaguna (poetului cu fitilul gata aprins la un întreg arsenal de idei), cititorul va găsi multă muniţie din „dulcele pierdut” al poeziei. Sorin Şaguna e încă tânăr. Un tânăr poet, despre care Marin Ifrim spunea, că „avem de-a face cu un poet de cursă lungă”. Eu cred că plusa o carte prea mare. Fiindcă studenţia, actoria (mai ales scena), îl va alunga dinaintea foii de scris, pentru o altă scenă a vieţii. Şi, încă mai sper să mă fi îndoit când spuneam toate acestea.