208. De veghe în lanul cu cărţi... (O nouă carte de Tudor Cicu)

ASOCIAŢIA ,, RENAŞTEREA RÂMNICEANĂ’’ ŞI EDITURA RAFET

AU DESEMNAT CÂŞTIGĂTORII

CELEI DE-A CINCEA EDIŢII

a Festivalului Internaţional de Creaţie Literară “TITEL CONSTANTINESCU’’ - 2012

În acest an, numărul celor înscrişi a fost cu 101% mai mare decât anul trecut, însumând 529 de creaţii literare, dintre care 31 au fost nominalizate la marile premii.

Premiile care s-au acordat:

Marele Premiu „ Titel Constantinescu” – cu publicarea volumului de teatru:

O JUMĂTATE DE MOARTE - de D.R. POPESCU

Marele Premiu „ Titel Constantinescu” – cu publicarea volumului de proză:

ÎN OSTROV LA MAREA ALBĂ - de EMIL LUNGEANU

Premiul „Victor Frunză” – cu publicarea volumului de proză:

CU TRAISTA DE BASME PRIN LUME - de TUDOR CICU

Premiul „ Octavian Moşescu” – cu publicarea volumului de versuri:

ECOUL TĂCERII-EPIFANII STELARE - de NICOLETA MILEA

Premiul ,, Alexandru Sihleanu’’ - cu publicarea volumului de proză:

EL DESCONDOCIDO- de MARIN TRAŞCĂ (SPANIA)

Premiul ,,C.C. Datculescu ‘’ – cu publicarea volumului de versuri:

LUNA ŞI LUMINA de OLIVER ROLAND (GERMANIA) traducător MIRCEA M. POP

Premiul „Florica Cristoforeanu” - cu publicarea volumului de versuri:

CELE MAI FRUMOASE POEZII - de EMILE VERHAEREN(BELGIA) traducător ION ROŞIORU

Premiul „ Dumitru Pricop” –cu publicarea volumului de critică:

ANAMNEZE NECESARE - de MIRCEA DINUTZ

Premiul ,, MIRCEA MICU” – cu publicarea volumului de proză:

A UNSPREZECEA PORUNCĂ - de FLORENTINA LOREDANA DALIAN

Premiul ,, Slam Râmnic” – cu publicarea volumului de eseuri:

AGGREGATOR- de MIRCEA V. HOMESCU

Premiul ,, FĂNUŞNEAGU” – cu publicarea volumului de eseuri:

HĂRŢUIREA MORALĂ de MARIE-FRANCE HIRIG0YEN (FRANŢA) traducător FLORICA IONEA

Cei care vor primi premiul special al editurii Rafet (şi vor fi, deci, publicaţi în antologie) sunt: Petre Rău, Eduard Leahu, Popescu Mariusz, Any Drăgoianu, Gruia Lucian, Ela David, Teo Cabel, Constantin Oprică, Ştefan Lucian Mureşanu, Jianu Liviu-Florin, Maria Pilchin, (Chişinău) Ion Drăgoian, Otilia Duma, Francisc Pal (Canada), Sorin Şirineasa, Kabbout Mariana, Andrei Velea, Liviu Ioan Mureşan, Popescu George Adrian, Mihai Posada.

Cei 11 autori câştigători îşi vor vedea creaţiile publicate în volum, de către Editura RAFET - şi lansate în cadrul Festivalului Internaţional de Creaţie Literară “TITEL CONSTANTINESCU’’, împreună cu “Antologia FESTIVALULUI” , în data de 18 AUGUST 2012, ora 11.00, la CASA DE CULTURA ,,FLORICA CRISTOFOREANU’’, din Râmnicu Sărat.

Constantin Marafet

NOTA MEA:

Cu privire la premiul ce mi s-a acordat: n-am prea crezut în semne, dar iată ce scriam în cartea „Liviu Ioan Stoiciu- Poezia şi subteranele ei”, 2011 (pag. 87):  

„Peste ani (mai exact la 6 oct. 2007), după moartea lui Victor Frunză, am fost la Rm-Sărat pentru a participa – alături de 3 scriitori buzoieni şi cei 3-4 membri ai familiei - la înhumarea urnei cu cenuşa rămăşiţelor sale (aduse din Danemarca de soţia Natela şi fiul lor), în albia râului din apropierea locurilor în care s-a născut dizidentul Frunză. Am participat la ceremonial, dar în biserică, la slujbă, am simţit că un piston invizibil din podeaua bisericii, mă ridica în sus oricât vroiam eu a mă împotrivi. Am crezut că e doar o iluzie, dar la un moment dat (oricât m-am opus), “cineva” mi-a împins în sus piciorul stâng de era cât pe aici să cad grămadă. Pe aproape se afla scriitorul D. I. Dincă încercând să mă sprijine şi neînţelegând ce mi se întâmpla. Şi vă spun sincer – NU ERAM ameţit - Atunci, ce?” Acest premiu, mă şi onorează, şi mai mult: chiar m-a pus pe gânduri!

                                      

207. Un poem pentru dumneavoastră (Albă pânză în larg)

Albă pînză în larg

S-au închis porţile lumii; şi ce albă pînză-n larg

Îngropîndu-mi fruntea-n palme limpezirea îmi  aduce ?

“-Vai, crezînd visate ţărmuri, spre aminte cine-şi va

Mai întoarce ochii umezi cînd vei fi bătut pe cruce?

Şi, pribeag - odată-n lume ceată de ogari flamînzi

Ţintuindu-te cu  ochii, te-or pîndi lîngă picioare“.

Ca de-un clopot, care bate, mă şi bucur dar şi tem

Ca n-oi şti că-s ale mele, albe oasele, de sare.

                (Din vol. „Cu marea în suflet”- 2005)

206. Cronica acestui anotimp... (Dracul e aşteptat la bal)

                                 Dracul e aşteptat la bal

                                           (pamflet)

   În Valahscenia lui Basareus, toată lumea se pregătea de marele bal anunţat de Unicul Stăpân (ce-i drept un pic spân), bal programat în aşteptarea Zilei Marii Înşelăciuni. Fericită mai era împărăteasca spiţă de la curtea lui Basareus, fiindcă se aştepta ca însuşi Basareus să bată gongul şi să anunţe deschiderea balului. La grajdurile lui Basareus, slugile îşi împiedicau caii, cu boturi de urşi şi ţapi, abia strunindu-i în frânghie de rafie şi tei, căci până şi caii nu mai aveau răbdare  şi făceau larmă cu tropăitul lor în aşteptarea semnalului. Caleştile rânduite în curte aveau să le fie precum  carele de luptă dinapoia mândrelor picioare. Cel mai grăbit era însuşi Basareus, să ajungă cât bate clipa, la marele bal. Acum se afla în cetatea de refugiu strategică de la  Federatele Noului Phedelion, aripa flamurii de comandă şi se oglindea în cereasca icoană a oglinzii din camera secretă, când un chip angelic, cel mai frumos cu putinţă, întrezări în apele ei tulburi. „Există o asemenea făptură pe pământ?” se întrebă. Socoti că totul putea fi posibil. Doar Dumnezeu, întâi, vreo şase zile se căznise frământând din lut o fiinţă, ca să aplaude, la sfârşit, el însuşi, dinaintea minunii zămislite. Aceea era însă, minunea lui Dumnezeu. Dar asta? „De ce n-ar fi a mea!” oftă Basareus. Faust, doar, făcuse un pact cu diavolul, vânzându-şi sufletul lui Mefistofel pentru cucerirea Margaretei. Tocmai gândise toate astea, când i se înfăţişă dinainte, pocitania gheboasă, dracul în persoană.

- E limpede Stăpâne, că astfel de isprăvi sunt şi astăzi cu putinţă, auzi Basareus chiţcăitul pocitaniei de alături. Tocmai îi întindea o cupă cu licoarea diavolească.

- Cine mai eşti şi tu? De unde ai apărut pocitanie? O, nu! Am din nou vedenii. Simt că înnebunesc de-a binelea.

- Priveşte, Stăpâne! Satură-ţi ochii bine şi plânge de-un ochi şi de-un ochi râde, că Dracul în persoană e la picioarele tale, gata de a-i porunci, fiindcă o mândră ca aceasta, pe unde mă învârtesc eu, s-o găsi şi cu vorbele mieroase a ţi-o împinge în braţe. Lasă tu ţara pe mâna mea şi frumoasa a ta va fi. Am zis!

Se ciupi Basareus de coapse, fiindcă o asemenea amăgire, voi a-şi lua de pe ochi, fireşte! Pluti o vreme într-o lume ca de vis. Două suflete se zbătea să locuiască în el. Îşi reveni cu greu.

- Daţi-mi un scaun, cad de pe picioare! porunci, cu faţa la uşi.

Sosiră curtenii, de-i făcu vânt cu evantaiele şi-i stropi obrazul ciupit de vărsat, cu apă de trandafiri.

- Ce s-a întâmplat Unicul nostru Stăpân? strigară cu toţii în cor.

- Pe uşa aceea îl văzui ieşind. Simt că un plumb rece îmi trece prin glezne şi-n picioare. Aici lângă oglinzi, îmi ceru sufletul în schimbul ei. Şi eu… eu… am jurat cu mâna pe psaltirea lui Marx Întâiul, v-o spun.

- !!!?

 Se întrebau, în tăcere, dacă stăpânul lor mai era în toate minţile.

- … Nu mai ţin minte. Din cupa lui băui cu sete mi se pare. Spunea că-i Dracul.

- Stăpâne Doamne, să iertaţi rostirea. Nu vedem copita, deşi ochii noştri nu sunt orbi. Fantomă să fi fost, în a apelor oglinzi? Dar gata acum! Nimic din toate astea: gheare, coarne, coadă; au ieşit din modă. Vrăjiţi stau caii la caleşti afară. Totul e pregătit, e timpul să mergem, Stăpâne!

Porni alaiul. Cât ţine teritoriul lui De Unde-Până Unde, până-n pragul Lunii, alergară caii, ca dinaintea treptelor să rânduiască una după alta, caleştile. Zice cronicarul vremii: cuvintele, de nu-s simţite, rămân reci; nu putem face ca  din suflet vorbele să crească şi să-nduplece pe cititori, cu privire la furtuna ce-n inimă i se iscă lui Basareus, de-a lungul drumului. Dorinţa de a întâlni angelicul chip şi a o avea la piept pe aleasă era ca dorinţa ce i se contopea cu natura înconjurătoare, când arunca ochii prin cupeu, a visare. Simţea nişte forţe latente ale sufletului, trezite într-o dualitate cu promisiunea satanei. „Aşa să fie – cedă el gândului – vedea-voi în curând marea bucurie. Ce dau în schimb? O ţară! Pe mâna cui, că tot eu fi-voi Dracul. Nebune vrăji, cum vă cunosc secretul! Acum şi ţara va trebui atrasă în jocul acesta. O sancta simplicitas! Singuri, sărmanii creduli, îşi vor căra vreascurile la rugul ce-l voi aprinde. Ce supliciu!” Se frecă pe burtă cu o poftă nebună. Privi lumea strânsă de-o parte şi alta a treptelor care duceau către sala de bal. „De-acum poate să înceapă!” Prinse curaj şi se avântă înainte.

- „Eritis sicut Deus, scientes bonum et malum” – auzi la stânga sa, stridentul chiţcăit, dar nu zări pe nimeni.    Lumea ovaţiona cu sfeşnicele şi flăcările aprinse la feştile. Mulţimea dorea câteva cuvinte. Basareus se opri pe ultima treaptă şi privi, dominant, cu-n ochi scrutător, până departe. În turnul alăturat clopotul îşi începu rugăciunea cu primul sunet scos. „Voi bea şi această cupă, cea din urmă. Să văd ce-mi ziceţi? Nu sunteţi de părere c-ar fi bine să înceapă balul? Să ne grăbim. Sărmane diavol, ce vrei tu să-mi dai, îmi trebuie mie. Arată-mi fructul şi te arată. Să meargă totul cum şi mie-mi place. A ta să fie ţara în schimb, până când vom ieşi din Istorie cum o merităm şi ni se cuvine!” Ridică o mână în sus, poruncitor:

- Dracul e aşteptat la bal. Să-nceapă!

Şi numai pentru sine: Oprit e timpul pentru toţi!

Mulţimea nu înţelese desluşit ce i se urase. Nu zări în afară de Basareus, pe nimeni stând de-o parte. Vacarmul se porni, cum ar fierbe cazanele-n iad, cum ar da în clocot vulcanii la capătul pământului. Speriate, păsările de pe acoperişul clădirii fugiră printre crengile copacilor din împrejurimi. Gata cu liniştea lor, gata cu odihna şi tihna lor toată. N-aveau sărmanele, să le mai afle, niciodată. Şi clopotul cheamă, dă semn că nebunia a început din toate părţile. Ca dinaintea potopului, când s-a auzit ţipătul naufragiaţilor de pe Atlantida când li s-a spart de munte corabia. Semn că s-a curmat orice drept la cuvânt.        

205. Din caierul vremii... (Alergând după o himeră. V)

  5.  Lumea literară avea nevoie de „un cântec încăpător precum...”

                                                                                               „Puţini sunt pentru glorie aleşi”

                                                                                                                                 (Byron)  

    Sunt de două zile la Atena şi sentimentul de „prea târziu” mă urmăreşte peste tot. Stau şi privesc dinaintea blocurilor de piatră a vechilor cetăţi elene şi mă luminez dintr-o dată. Versurile lui Byron vor să-mi transmită ceva: „Bucăţi de piatră, reci, poate-ntr-o zi/C-au fost cum sunt acum, cumplit se vor căi” (Pelerinajul lui Childe Harold. Cântul al patrulea, strofa CXXXVII). Mi-am amintit, privind la acele ruine, cum în 1823 se îmbarcase poetul pe o ambarcaţiune şi pornise spre Grecia, unde se purta războiul de independenţă împotriva ocupaţiei otomane. Pornise înflăcărat poetul, pentru a răpune o himeră care ameninţa Grecia. Moartea lui în lupta pentru independenţa Greciei, a dat legendei byroniene proporţiile unui mit. Trebuia neapărat să văd templul lui Zeus, din centrul Atenei, unde se spune că-şi scrijelase numele pe marmura unei coloane. Superba Grecie la care visează deopotrivă eroul şi poetul, prăvălişurile sălbatice, dealurile alb-sângerii, munţii cu pădurile întunecate şi întinderile mării strălucind în soare, trebuie să-i fi sugerat versuri (prin definiţie romantice) pe care să le fi strecurat în tablourile poemelor sale. Nu ştiu cum a murit Byron; dacă febra ori „atenţia” contemporanilor şi duşmanilor săi i-a grăbit moartea, dar „crima rămâne întreagă, chiar dacă n-a putut fi perfectă întrucât poezia a scăpat plutonului de execuţie”, îmi sugerează O. Paler în cartea sa. Şi, mai zice el ceva, care îmi va da de gândit, pornit şi eu aici, în Grecia, pe urmele „himerei” căutate de Ion Murgeanu şi Ion Lazu, în lumea literară, în care tocmai intraseră. Zice O. Paler: „El (poetul) se îmbracă într-o pânză de păianjen şi se plimbă cu ea ca şi cum ar fi îmbrăcat în cea mai strălucitoare şi inexpugnabilă armură” (şi nu se teme). De ce să se teamă? – ne-am întreba şi noi. Aflat în cea de a doua zi la Atena, îmi continui cercetările (zadarnice?) pentru aflarea adevărului care a scos în evidenţă înţelepciunea zeiţei Palas Atena în faţa zeului Poseidon. Vizitând Muzeul Naţional de Arheologie, din centrul Atenei, înclin să-i dau dreptate zeiţei Palas Atena. Meşteşugul de a dăltui în marmură coloanele şi statuile, meşteşugul încropirii podoabelor din aur, fier sau fildeş precum şi vasele masive din lut, amfore pentru zei, îmi dovedesc mie că nu arta războiului cum le făgăduise Poseidon atenienilor, ci arta meşteşugului cum le făgăduise zeiţa Palas Atena, a biruit. Vizitând muzeul, înţeleg şi de ce zeiţa nu trebuia mâniată. O singură dată, spune legenda, zeiţa s-a mâniat cumplit pe talentul ţesătoresei pământene Arahneea, care o întrecuse în meşteşugul artei, fapt pentru care o prefăcuse în păianjen. Asta ne aminteşte de truda Penelopei, care-şi ţesea nesfârşita pânză spre disperarea peţitorilor, dar, în gloria soţului ei Ulise. Da, d-le Byron: puţini sunt pentru glorie aleşi! Statuia Atenei e înfăţişată lângă o bufniţă şi un şarpe. Simbolul prudenţei e şarpele iar cel al înţelepciunii e bufniţa. „O anotimpuri, o, castele...”. Cu acest îndemn-ecou, sunt din nou în Lumea literară care i-a venit în întâmpinare poetului Ion Murgeanu şi l-a absorbit încetul cu încetul. Primul club literar din care a făcut parte, a fost la Suceava. Un mic incident a avut loc în armată (prin vizita soţiei sale Lica, de anul nou) schimbă câte ceva în destinul poetului. Mai întâi, că e scos de la DS şi i se încredinţează vasta bibliotecă a fostei şcoli de ofiţeri, apoi prin intermediul căpitanului ing. Corneliu Vlad, îl cunoaşte pe poetul militar Nicolae Tăutu. În viaţa şi destinul poetului intervine şi soacra. De, soacrele! Până nu se plâng ele, unde trebuie şi unde nu trebuie, despre „fericirea” copiilor lor, nu se poate, nu-i aşa? În urma unor astfel de întâmplări, poetul Murgeanu este mutat, ca soldat, de la C-lung la Bucureşti. „Lumea literară, care urma să mă asimileze în ample volute şi cu nenumărate amânări şi ocolişuri, a trebuit să treacă mai întâi prin armată, pe la scriitorii militari, colonei şi maiori, nici un grad mai jos. Iar eu, soldăţelul de plumb, dirijam puţin mai târziu, într-o seară de pomină, la cenaclul CCA, o ciudată orchestră” („Himera literaturii”, p. 123). Totuşi, în acel mediu, Ion Murgeanu, face noi cunoştinţe şi leagă prietenii „la cataramă” cu Gheorghe Istrate, poetul buzoian. Dintre amintirile lui Ion Lazu, cu privire la Lumea literară, în care aluneca cu un simplu toiag, al geologului pornit să descopere lumea, precum Oedip odinioară (amintiri ce conţin întâlnirile lui Ion Lazu cu Cezar Petrescu, Ion Barbu şi Mihail Sadoveanu), ne oprim fără să vrem la cea în care „ieşind de la Universitate nu ca de obicei pe uşa din colţ, a facultăţii mele, ci pe la Istorie-Filologie (vedeţi ce face mâna destinului? –n.n), în holul cel mare am dat de un sicriu...” aflat „într-o singurătate cosmică la acea oră a amiezii”. A întrebat portarul (pentru că i se părea foarte cunoscut chipul mortului) şi i s-a spus că era al profesorului de Matematici Dan Barbilian şi Ion Barbu ca poet. Nu se poate să nu-l fi marcat această „întâlnire”, cum nici pe Ion Murgeanu nu l-a lăsat „rece” contactul cu poezia lui Ion Barbu, mai ales, a celebrului poem „Timbru”, cu al său „un cântec încăpător precum foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare”, şi despre care, scrie următoarele: „Când nopţile de poezie şi de vin ne copleşeau, fie la Suceava, Gura Humorului, sau la Vatra Dornei, în mine reizbucnea nestăvilit <<un cântec încăpător precum...>> etc...”. Încercând să ne lămurim (dimpreună cu poetul Ion Lazu) asupra primelor semne ale destinului, dar şi ale sale atitudini luate în faţa lumii literare, inclusiv ale artei, musai să fugim înapoi la copilărie, pentru a căuta unele semne, deşi, poetul nu prea pare convins: „Am căutat înapoi, în prima copilărie vreun semn, ceva din care să reiasă că am fost <<ales>> - şi mărturisesc cu seninătate: n-am desluşit nimic. Decât că am fost <<însemnat>> de nenorocirea dispariţiei fratelui iubit”. Ludovic Antal „spuitorul de poezie, cel mai bun” (după sintagma folosită de Arghezi) este, probabil, cel de-al doilea semn al destinului în viaţa poetului Ion Lazu. Prietenia cu Ludovic Antal, a însemnat cam tot ceea ce a însemnat Gheorghe Istrate în viaţa lui Ion Murgeanu. Dacă nu, ceva chiar mai mult. Prin mijlocirea lui Antal, îi cunoaşte şi se bucură de bogăţia sufletească a lui Tudor George (Ahoe), Teodor Pâcă, Leonid Dimov, George Astaloş, Marcel Gafton, Nicolae Carandino, Cornel Regman, Ghe. Grigurcu, Constantin Piliuţă, Constantin Popovici, Ion Sofia Manolescu... etc., şi cărora le face portrete stilistice de o rară frumuseţe a gândului. „Dar dacă de prietenia benefică pe care mi-o arăta inegalabilul recitator se leagă deschiderea spre lumea culturală a Capitalei anilor ’60, de cunoştinţa cu blajinul agronom (Ion Sofia Manolescu – n.n) se leagă, oricât ar suna de strident, un eveniment crucial din viaţa mea” – scrie Ion Lazu în „Himera literaturii” p. 142. Şi, nu întâmplător. După aproape un deceniu de la prima lor întâlnire, la o cantină a primăriei din Alexandria, se reîntâlneşte cu Ion Sofia Manolescu, iar la acea masă de poeţi, se afla şi o tânără care... Dar să-i dăm cuvântul poetului să ne povestească întâmplarea: „În ziua următoare sau într-una din acele zile, m-am întâlnit pe stradă cu domnişoara de la cantină, care se grăbea spre gară şi m-a întrebat cât e ceasul. A pierdut acel tren spre Smârdioasa, unde locuia cu părinţii. A devenit soţia mea, Lidia”. Un capitol aparte în viaţa lui Ion Murgeanu, l-a reprezentat Lucian Valea, copilul poeziei ardelene „un zeu al cetăţii”, iar primele iubiri se consumaseră (după cum spune) acolo <<sus>>, în Ţara de Sus. Acolo cunoscuse pe Mircea Ciobanu, Cezar Ivănescu, Traian Chelariu, Alexandru Andriţoiu, Gheorghe Tomozei, Marcel Mureşan, Ana Blandiana, etc... „Ceea ce era de văzut cunoscut aevea în Cenaclul Labiş <<al lui E. Barbu>> , noi am avut ocazia să cunoaştem pe viu, la Suceava, în noul Heidelberg românesc...” – scrie Ion Murgeanu. Şi, tot el: „Era deja 1969. Întârziasem foarte mult să mă afirm”. După astfel de mărturisiri, reveria mă cuprinde dinaintea acestor pietre (cândva fost-au temelii la cetăţile elene) despre care poetul Byron scrisese acele versuri, în acel timp de poezie, când şi alţi poeţi ca Shelley, Heine, Coleridge, Edgar Alan Poe, Musset, Hugo, sau Leopardi, Puşkin, Petofi... etc., intrau sau ieşeau dintr-o lume literară. Desigur, himera literară din vremea lui Byron diferă mult de cea în care (aşa cum am văzut) tocmai s-au desfăşurat cei doi poeţi (Ion Lazu şi Ion Murgeanu) porniţi în căutarea himerei literare de pe la noi. Dar nu putem spune că, în cazul unora, aceasta a însemnat un continent şi, în cazul altora, o insulă. Sigur însă, e că fiecare scriitor sau poet al oricăror vremi îşi are lumea lui literară şi de aceea suntem foarte norocoşi să descoperim lumea aceea prin cele rămase scrise, într-o carte ori document, şi nu scufundată „în apele minţii” odată cu dispariţia lor. Mircea Cărturărescu îmi atrăsese atenţia printr-o frază, la ceea ce tocmai gândeam acum . Citez: „Că toţi avem o insulă scufundată în apele minţii, şi pe care o căutăm cu disperare, ca pe diamantul topit al fiinţei noastre” (în „Adakaleh, Adakaleh...”). E vreun câştig pentru cititori în toate astea? „Câştigul ar fi că, edificaţi asupra prezentului tinerii vor descoperi cu alt spirit operele trecutului şi le vor judeca în funcţie de sensibilitatea şi de valorile spirituale ale lumii în care trăiesc” – scria E. Simion. Am crezut o clipă, că sunt singur, doar cu gândurile mele, dinaintea pietrelor desprinse din temelia unor cetăţi de demult. Dar, se pare că n-a fost aşa. Singurătatea, scria Pavese, poartă în ea dorinţa de a face rău. Noi am venit în căutarea ramurii de măslin aici în Atena, aşa că alergăm într-acolo unde oamenii sunt paşnici, fericiţi şi mulţi. O plajă imensă cu apa calmă, limpede şi sărată îţi oferă din plin toate aceste daruri. Sisif n-are decât să-şi împingă în continuare stânca într-acolo unde i-a fost destinat. Sau chiar sa o ia de la capăt, până va ieşi strălucitor şi liber, gata să înfrunte fără teamă muntele, în timp ce eu, pitic năuc (asemeni lui A.Rimbaud), voi încerca să ridic cuvintele până la cititorul care mă aşteaptă „cu genunchiul la inimă adus”, ca şi cum ar vrea să-mi cuprindă inima într-o mână (ca pe a lui Danko, eroul lui Gorki), ştiind că îi voi lumina în aceste clipe casa sufletului, alergând lângă aceşti autori, după o himeră perceptibilă.

204. De veghe în lanul cu cărţi (Crucea reeducării de Constantin I. Stan)

                      Crucea reeducării

Când te afli în posesia unei astfel de cărţi-document, cum este „Crucea reeducării”, apărută în 2010, semnată de profesorul buzoian Constantin I. Stan, o carte terifiantă despre „cea mai grea cruce purtată vreodată de lamura mărturisitoare a neamului românesc” (cum ne este prezentată de Răzvan Codrescu, în „argumentul editorial”), nu ai cum să nu realizezi că eşti un lector privelegiat al unei munci atât de laborioase şi minuţioase. Am reţinut peste 179 titluri de cărţi şi documente analizate şi peste 138 de autori de cărţi şi memorii, însemnând probabil zeci de mii de pagini parcurse de trudnicul autor, astfel încât să realizezi fără tăgadă, că acest mare volum de muncă, a făcut din distinsul profesor, un excelent cunoscător al literaturii de detenţie, dar şi al documentelor de arhivă ce stau mărturie despre originile şi avatarurile cumplitului experiment penitenciar numit „reeducare”, al cărui trist apogeu l-a constituit „fenomenul Piteşti” (1949-1951). Cartea (prin cele 290 pag.) este scrisă cu acribie, dar şi duh compătimitor, cuprinzând începuturile odiseii din noaptea de 14/15 mai 1948, când în toată ţara s-au făcut arestări fără întrerupere în cursul nopţii, cu precădere, care au continuat şi după aceea (după procedee necunoscute până atunci), până la „reeducarea” din 1960-1964, când fenomenul nu a mai căpătat un caracter violent, folosindu-se în general metode paşnice. Cartea e structurată pe patru mari capitole, şi cititorul care n-a apucat s-o lectureze, va cunoaşte prin mijlocirea noastră, esenţialul:

Cap. I. Începutul „reeducării” la închisorile Suceava şi Târguşor   

   ÎN ZONA Moldovei, puternicul val de arestări a început cu toamna anului 1948, cei vizaţi fiind studenţii de la facultăţile de Drept, Medicină, Litere, Agronomie şi Universităţii din Iaşi. Mai toţi tinerii arestaţi erau duşi la închisoarea din Suceava iar tratamentul aplicat deţinuţilor era foarte dur. „Vaietele şi ţipetele celor torturaţi aveau scopul de a intimida pe cei reţinuţi” – scrie autorul. Metodele utilizate erau diverse: tortura fizică şi psihică, ameninţări, şantaj, presiuni asupra familiei. În penitenciarul din Suceava s-a înfiinţat cu acordul conducerii Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste, condusă de faimosul Eugen Ţurcanu, torţionarul fără pereche şi egal (de mai târziu) de la închisoarea Piteşti. Metodele faimosului ODDC era ca prin cele mai diabolice mijloace să-i învrăjbească pe unii împotriva altora. Încă de la primele mărturii (folosite în carte) ale lui Gheorghe Bâgu, Ioan Ianolide, Gheorghe Boldur-Lăţescu, Dumitru Bordeianu, preotului Dumitru Bejan, Constantin Ticu Dumitrescu etc... reiese că satanicul experiment se născuse din căpăţâna unei brute degradate, a unui nebun ca Eugen Ţurcanu, care-şi scrijelase pe ciomagul cu care practica tortura, cuvintele: „Calea adevărului”. Acesta a părăsit penitenciarul din Suceava, îndreptându-se spre Piteşti, unde după cum vom vedea, zelul său torţionar atinge culmi apocaliptice, pe care o minte cât de cât normală, nu şi le-ar fi închipuit.

Cap. II. „Fenomenul Piteşti” sau apogeul reeducării

  PĂRINTELE profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa îşi aminteşte, că începând cu 1941, mareşalul Antonescu a transformat penitenciarul, într-unul politic destinat legionarilor, ca după alţi cinci ani noile autorităţi să aducă aici foşti membri marcanţi ai naţional-ţărăniştilor, liberalilor, anticomunişti, victime ale terorii din acea perioadă. Aici s-a urmărit sistematic „destrămarea psihică a deţinuţilor” şi ea (închisoarea) a fost o lucrare satanică. Citind mărturiile unor deţinuţi (selectate de autor din diverse documente) precum: Valeriu Gafencu, părintele Gheorghe Calciu, Dan Brătianu, Banu Rădulescu, Ioan Ioanid, Gheorghe Boldur-Lăţescu, Nistor Chioreanu, Ioan Ianolide, Gheorghe Bîgu, Viorel Gheorghiţă, Dumitru Bordeianu etc... constaţi că „reeducarea” dezlănţuită acolo avea să aducă pentru o vreme iadul pe pământ şi concluzia ta ca cititor, e că realitatea surprinsă de martori, în închisoarea Piteşti, a depăşit toate fanteziile literaturii universale, unde zelul paznicilor, îmbrăca forme aberante. Doar o singură frază să amintim din jurnalul lui Ioan Ianolide: „Nici iadul n-a fost imaginat atât de bestial şi crud cum a fost reeducarea din Piteşti. Literatura lumii trebuie să ia act acum de o pagină nouă în analele alienării umane”. Pregătirea demascării deţinuţilor începea prin înfometare, la care se aplica drept „supliment”: bătăile atroce la tălpi şi peste testicole, smulgerea părului din cap, răstignirile cu capul în jos, adunarea în „stiva” formată din deţinuţi şi dansul torţionarilor cu bocancii şi bâtele deasupra lor, bătăile impuse între deţinuţii prieteni, hărţuirea prin interogatoriu a celor care nu erau lăsaţi să doarmă zile întregi etc...etc.

Cap.III. „Exportul” reeducării la Gherla, Aiud, Târgu Ocna sau Canal

   EXPORTUL la Gherla s-a făcut prin detaşarea lui Ţurcanu şi a adjunctului acestuia Popa Ţanu, de la închisoarea din Piteşti, care au încercat să utilizeze şi aici aceleaşi metode inumane, criminale, barbare, ca la penitenciarul Piteşti. Reeducarea a început la Aiud ceva mai târziu (faţă de Gherla) iar eşecul reeducării s-a datorat opoziţiei ferme şi vehemente a unui număr însemnat de deţinuţi politici.

Cap.IV. Ultima „reeducare”. 1960-1964

   PRIMELE semne ale unei îmblânziri ale obsedantului deceniu, vin odată cu şedinţa plenară a CC a PMR din dec. 1961 de la Bucureşti, considerată „începutul dezgheţului, o a doua destalinizare”. Au loc şi primele graţieri: Nichifor Crainic, Păstorel Teodoreanu, Vasile Voiculescu (nume mari în literatură, cu memoriile şi cărţile scrise „tolerate”), dar şi unele îmbunătăţiri ce au loc chiar în interiorul închisorilor- cum ne lasă scris în memoriile lor, mult mai târziu, opozanţi ca: Gheorghe Calciu, Valeriu Anania, Dumitru Bordeianu, Gheorghe Mazilu, Petre Ţuţea, Nistor Chioreanu, învăţătorul politic Nicolae Pîrvu din Smîrdioasa şi alţii. După ce prezintă şi procesul încheiat cu condamnarea la moarte a lui Ţurcanu, etc. venită la comanda politică când regimul se „decotorosea” de „unii” torţionari (!??), să auzim şi concluzia autorului: „nici alţi torţionari, foşti colonei şi generali, nu au fost chemaţi în faţa nici unei instanţe, ca să fie traşi la răspundere. Se bucură în continuare de o bătrâneţe liniştită şi prosperă, cu pensii speciale, consistente, de 4-5 ori mai mari decât cele ale celor pe care i-au anchetat şi torturat... Dar aceşti oameni, trecuţi prin chinuri inimaginabile ani de-a rândul purtând crucea reeducării după puteri, sunt greu de judecat din afara sistemului concentraţional, iar singurul în măsură să-i  judece până la capăt rămâne bunul Dumnezeu”. Citind cartea profesorului Constantin I. Stan, cu toţii – azi şi de-acum înainte – va trebui să luăm aminte la anii „satanicului experiment” petrecut pe pământul românesc, şi să facem (fiecare dintre noi) TOTUL, pentru ca asemenea orori să nu mai ajungă să se repete VREODATĂ.    

203. Dintre sute de catarge... (Tineri poeţi la "Algoritm")

Generaţia jocului poetic

Combustia cuvintelor ca materie participantă la „atmosfera jocului poetic”, uneori poate fi o deliberare, sau o alegere între „scopuri şi mijloace” (cum ar fi spus Laurenţiu Ulici), dar când o faci de dragul artei, pentru că te joci prefăcându-te că eşti o altă fiinţă şi ai convingerea că transmiţi „câte ceva”, putem trece cu uşurinţă peste texte, însă, de cele mai multe ori, adolescentul este îndrăgostit de propria imagine şi nu poate evada dincolo de închipuire şi joc. Aceste gânduri mi-au fost sugerate de poezia unor tineri publicaţi în paginile revistei  „Algoritm” (nr. recent), care apare la Hunedoara.

1. Cristina Cirnicianu: în poemul „Bobinează sarmaua”, părăseşte jocul afectiv al cotidianului pentru a evada în irealitate: „aşa că m-am apucat de alergat scriind”, însă, trezirea nu mai poate reţine cititorul în atmosfera poemului, deşi visul ei, e de a pune „cuvintele la un loc”. Poemul amplu „un prosop şi ziua când m-am apucat de pirogravat”, se vrea decriptat prin enumerare epică, dar, ne pierdem răbdarea până când „bătrânul” (pus în centrul poemului) îşi va finaliza tabieturile, pentru ca, mai apoi, să se evapore „ca orice altă poveste”... „în visele altora”. O ultimă imagine (fie şi de final de poem – în „impresii înainte de...”), a celor „doi bănuţi (ce) se rostogolesc pe masă”, pare a convinge. Dar, e prea puţin.
2. Lucia Sava: e şcolăriţa pregătită să-şi facă temele în mod sîrguincios, dar „durerea” (care era ca „răgetul”? unui leu ) nu impresionează cititorul, nici dacă – aceasta – s-a năpustit „asupra iedului/plecat din umbra mamei” (în „Atunci”). În alt poem (de altfel, cu un titlu cât se poate de firesc), dezlănţuirea imaginilor destul de contrastante, ne sperie: „din pomi curge sânge,/iar fulgerele cerului/se opresc în fumul din scrumiere”.
3. Daniel Marian: vrând să scrie suprarealist, e şi mai aiuristic. El e convins că „urletul e ultima simţire verticală/iată motivul pentru care/cerul stă/în picioare” (Urlet) ??? În alt poem („duminică pe ţărm”), suntem mult derutaţi: nici nu mai ştim „tristeţea/ce a prins rădăcini pe chipurile marinarilor/golind sticlele de whisky” (sic!), ori „ţărmul/aflat în burţile peştilor” – sunt elementele puse să „ţină socoteala echilibrului mării”???
4. Simion Cozmescu: (ca debutant) – surprinde prin naivitate şi ironie: „mă aştepta trăsura la scară-/probabil, vizitiul sufla în pumni/şi caii înjurau”. După ce se pierde şi el în prozaic, revine în final şi lasă poemul să se desfăşoare liber în mintea cititorului: „afară zăpada acoperise trăsură şi cai/Am plecat pe jos, visând”.

...... şi ultima poetă adolescentă care mi-a atras atenţia:

5.  Bianca Dan: e mai solară şi deschisă atuncicând e sinceră: „copii cu biciclete pe cer aleargă nemurirea/iubite, nu ţi se mai potrivesc hainele...”. În rest, năvală dă vântul, trânteşte uşile şi nimic nu prevesteşte că larma şi forfota va înceta în curând. Dar, una peste alta, fapta „Algoritm”-ului de a-şi publica tinerii, e lăudabilă şi rămâne un gest frumos.   

202. Un poem pentru dumneavoastră (Sublimul viscol)

Sublimul viscol

Mereu ne vom întoarce la clipa ce ne-a dat

Azi fluturi invizibili din mari zăpezi de iarnă

Sarutul nemuririi ca pe tipsii furat,

Într-un liman de ierburi visam să te adoarmă.

Vezi, ninge  de un secol cu flori de tei pe-un vis

Şi-n dragostea ta doamnă, vîslesc de multa vreme

Poate-n sublimul viscol doar eu ţi-am fost promis

Poveştilor de-acasă, acum să te recheme.

Ne-am pedepsit tăcerea - pe gură, cu un crin

Ori luna spartă-n valuri, ca leac pentru o rană

Aflat la ţărmul mării, visez să-ţi mai reţin

Tremuratoarea umbră, în mîini ca pe-o icoană.

          (Din vol. „Cu marea în suflet”- 2005)