236. Din caierul vremii... (Între umor şi tristeţe)

                      Între umor şi tristeţe

   Suntem, uneori, puşi în situaţii contrarii. De obicei, în călătoriile cu trenul, ni se întâmplă astfel de lucruri. Citeşti ceva şi, pentru a savura din plin ştirea, laşi deoparte pagina, unde tocmai ai găsit ştirea, şi priveşti pe fereastră, peisajul. O umbră de bucurie îţi radiază din priviri. Apoi, reiei cititul, răsfoind alte pagini şi întâlneşti ştirea de un cinism inimaginabil. Te opreşti din citit, reflectezi la cele citite şi, privirea îţi prevesteşte furtuni, şi scrâşniri din dinţi. Cel din faţă, ori la dreapta şi stânga ta, devine suspicios. Tare ar vrea să ştie ce anume a stârnit umbrele acelea pe chipul tău, precum vremea capricioasă din cursul unei zile. Ni s-a întâmplat la toţi. Îmi amintesc că şi eu mergeam, destul de des, cu trenul, de la Buzău spre Constanţa. Când am citit, pentru prima dată versurile (ce le voi reda imediat), nu m-am putut stăpâni şi m-am manifestat zgomotos, instantaneu. Mă gândesc la acele versuri care îmi dau o mare dispoziţie şi mă amuz ca dinaintea unui spectacol de bună calitate. Citez din memorie: „Cică, furnicile… după câteva ore de/ somn adânc… trezindu-se, îşi întind picioarele/ şi cască… Zău, bre?…/ Ce, nu crezi…?” (LIS). Nu vroiam să-mi şterg din imagine furnicile poetului, aşa că am luat o revistă şi am citit următoarea frază: „Unii spun că dragostea este mai importantă decât banii, dar ia încearcă să-ţi plăteşti facturile cu îmbrăţişări!”. Iată un aforism la care merită să reflectezi câteva momente. Apoi, răsfoind revista, dau peste următoarea ştire de un cinism incredibil: „Există o scenă în filmul „Lonely hearts (2006), când, străbătând America în căutare de noi victime, Raymond Fernandez şi iubita lui (Martha Beck), se opresc în dreptul unui bătrân, pe care îl întreabă cât cere pe câinele său. Pentru că nu voia să vândă câinele, bătrânul cere o mie de dolari, nenegociabil. Raymond îl împuşcă pe bătrân şi ia câinele fără să mai plătească nimic”. O asemenea scenă, mă indispune. Cei de faţă, observă şi tac. Mă lasă, cum s-ar spune, în durerile mele. Circuitele memoriei fac, însă, o legătură tare ciudată între cele două ştiri. Fără să vreau, mi-au readus în memorie imaginea poetului Grigore Vieru! (Pesemne, unde tocmai îi scrisesem, pe blog, Florentinei Dalian – prozatoarea din Slobozia -, despre poet). L-am întâlnit pe Grigore Vieru, prima şi ultima oară la Mizil, pe 10 oct. 2008, la Festivalul „Agatha Grigorescu Bacovia”… Venise cu A. Păunescu şi Tatiana Stepca…, altă minune a cântecului, care a zburat la stele. (La acea dată, A. Păunescu nu plecase şi el la ceruri n.a.). Atunci la Mizil, întregul Univers s-a învârtit cu noi toţi pe osia unei uliţe a copilăriei. Ţineam ochii închişi ascultându-l cum recita poezia cu mama care-şi aştepta acasă, în prag, copilul plecat la multă carte, şi îl zăream urcat pe umerii lui Nichita aruncându-şi ochii prin fereastra casei lui A. Vlahuţă unde stătuse cândva Eminescu şi le auzeam conversaţia avută acolo în alt timp: “Ei, ce vezi dincolo, frate Grigore, de stai atât, că mă dor deja umerii? – Cred că l-am zărit frate Nichita, pe domnul nostru Mihai, cu ochii lui mari şi mirat, că cineva se interesează prin geamuri de dânsul”. Am scris, dar numai după moartea sa, ce e drept, tableta: “Vesteşte-l, mamă, pe Dumnezeu – că am murit!” Şi “pentru că a văzut, ochiul meu a murit!”, mă urmăreşte încă acest poet care s-a zidit de mult, de viu, în templul Limbii Române. Frumoase gânduri ne-a transmis poetul basarabean, acolo la Mizil. Gânduri mult prea vrednice, despre unele fapte ale ieşenilor printre care sărbătorise o manifestare, în memoria unui mare poet al neamului nostru. S-a trezit Moldova marelui Ştefan în poezie? Aş fi vrut să-i răspund, la rândul meu,  poetului. Cortina nevăzută, dintre cei aflaţi pe scena sălii de teatru, de la Mizil şi noi ceilalţi, spectatorii, mă ţinea deoparte. Reţin că, la mult timp după acel spectacol, i-am scris poetului Liviu Ioan Stoiciu (autorul versurilor despre furnicile acelea tare haioase), următoarele: „Am cunoscut şi eu, în carne şi oase un poet moldovean, deşi o graniţă din sârmă ghimpată ne-a despărţit, unii de alţii, multă vreme. Sunteţi doar născut pe acele meleaguri şi nu am cum să nu fac legătura cu misterul ce mi l-a transmis mie Mihail Sadoveanu prin scrierile sale. Eu n-am apucat a vedea umbra balaurului sadovenian prin părţile Moldovei când am făcut un tur al mânăstirilor de acolo, dar m-am oprit la Hanul Ancuţei şi am rememorat în gând întâlnirea de taină dintre o ţigancă şi un înspicat la sprânceană şi chipeş la trup românaş, pe acolo unde era cândva o fântână străjuită de câţiva plopi…”. Se nasc şi în Moldova, de după Eminescu, oameni de litere, mari. Deşi, nu te pot trece tărâmul dintre umor şi tristeţe, te pot avertiza că ai rătăcit şi tu în Valea Plângerii, tot gonind după umbra iepurelui din povestea unei copilării lipsite de griji. Şi, ce bine ne mai era pe atunci! Eii!… cum trece vremea, domnilor!

235. De veghe în lanul cu cărţi... (Dan Mircea Cipariu)

    

    Dan Mircea Cipariu: Scrisorile realităţii „faţă către faţă” cu oglinzile facebook-ului

   Cu noul volum de poezie „Singurătatea vine pe Facebook”, ed. Tracus Arte, 2012, Dan Mircea Cipariu, aflat în postura de poet-prizonier al lumii (în general) şi un însingurat rătăcitor în lumea Facebook-ului (în particular), aruncă o „lumină/ pentru inima mea/ şi a celor care nu sunt în ea” (Scrisoarea a XII-a), asupra creatorului din exterior, şi a ziditorului din interior, căci, dat îi e poetului, a-i examina efectele, fără a-i judeca, în totalitate, cauzele. Noua sa carte de poezie, poate fi încadrată în categoria culegere de gânduri, de aforisme şi imprimerii subiective şi virtuale a profunzimilor insondabile ale existenţei. Puţini ştiu, însă, că poetul avea în imagine şi pe bătrânul oştean pornit călare pe mârţoaga sa, încercând să-şi găsească desfătarea în acea vale a lunii „unde sălăşluieşte timpul care a fost risipit de vise” (după J.L. Borges) şi, în cele din urmă, înfrânt de realitate, se va întoarce „slăbit şi galben, întins pe o mână de fân, într-un car cu boi”, spre casă. Şi, ne gândim – odată cu poetul D.M.Cipariu – la „casa din singurătate” (unică), pe pragul căreia visase cândva „isprăvi mereu tot altele”... senor Miguel de Cervantes Saavedra. Reformulez gândul poetului: „Prin poezie, am vrut să visez şi, să cuprind omenirea de pe Facebook” (gând exprimat cu ocazia lansării de carte). Criticul va reconstrui, mereu şi mereu, acest cal troian al înţelegerii sfidate de poet. Cartea are o construcţie poematică, gândită ca pe o lucrare „faţă către faţă”, realitate-imaginar, lumea reală cuprinsă în gândurile exprimate prin cele 20 de scrisori, cu lumea imaginară, răsfrântă din „oglinzile mincinoase” ale unui vis ce prinde contur, prin cele 20 de „facebook dreams”-uri, care le urmează. Cu prima scrisoare, poetul aruncă pieptenele, oglinda şi gresia, marcând calea de urmat, în calea cititorului său: „sunt şi eu un proprietar de suflet/o măsură a lucrurilor pe care le intuiesc/pe care le iubesc” - ca, în „Scrisoarea a XIII-a” chiar să pluseze („sunt un proprietar de singurătate”). Aşadar, nu-i ucideţi visele „o măsură a lucrurilor (şi ele n.n.)”, ce vor veni cu fiecare scrisoare trimisă. O primă explicaţie, o găsim tot aici, în cuprinsul primei scrisori: „evadez din statistica suferinţelor mari/într-un regat de singurătate/unde pot visa cu ochii deschişi”.  Fantasmele visului din cartea de vise a poetului, oglinda în care te priveşti cum te pierzi în gura unei arătări uriaşe de pe lumea cealaltă - „o gaură neagră”, acolo -, e şi ceea ce spunea cândva poetul „Corbului”: „Cei ce visează ziua cunosc multe lucruri, care le scapă celor care visează noaptea” (E.A.Poe). E de la sine înţeles că poetul îşi asumă coeficientul de risc, în a nu umbla la baierele ghicitorii aruncată ca pe tarabă în piaţa oraşului şi, nici nu-şi face iluzii ca Don Quijote, care-şi lua avânt, în dezlegarea enigmelor. Dacă am avea, la tot pasul, interpreţii cei mai teribili de vise, am putea avea şi noi o percepţie a realului, ca expresie a „unei lumi magice”. Şi, am putea zări prin năclăiala beznei (sau) în nesiguranţa obscurului secol, ori, chiar să facem mai multă lumină, în păienjenişul întâmplărilor dictate de Sus. Cu această remarcă (aproape borgesiană) - „visele mele nu ştiu niciodată să zămislească mult doritul tigru” -, ne îndreptăm spre o minimă fereastră prin care vom evada, odată, cu poetul D.M.Cipariu. Despre fantasmele singurătăţii, poetul ne şi explică, mai apoi, cum se consumă – până când: „o gaură neagră/îmi strigă numele/şi adaugă în dreptul meu/<<un om eliberat>>”. Însă, explicaţia unui refugiu total, în lumea visului, ar putea veni, odată cu primul poem din ciclul „facebook dreams”, dacă l-am citi într-o cheie aparte. Să vedem: „Ultimul meu simţ e visul/cu el voi cerceta invizibilul”. Şi, afirmă, mai apoi, cu tărie: „cu puterea visului voi trece pe nevăzute/printre popoarele de insomniaci/care îşi venerează zeii şi nostalgiile cu un like”. Ieşirea din vis, nu-i decât clipa de a privi în faţă necunoscutul, în momentele fireşti ale zilei: „cu care voi trece iarăşi prin realitate ca într-un film fără final/şi fără prea multe înţelesuri”. În „Scrisoarea a II-a”, există şi o explicaţie a „timpului” perceput în momentele evadării, în vis, ca fugă de singurătatea unei biografii petrecute printre cărţile din biblioteca personală: „am intrat şi eu în pântecul unui vis de eliberare/înţelegând mai bine ca oricine că lumea obiectivă/e tot mai mult ademenire”. De fapt, cu „Scrisoarea a II-a”, poetul lansează percepţia celor două planuri ale singurătăţii: lumea reală (cea din „scrisori”) şi lumea virtuală (cea din „facebook dreams”), asupra cărora vom mai reveni. În schimbul eliberării de singurătăţile noastre zilnice, prin vis - „facebook”-ul, devine o navigare continuă prin ţinuturile unor „rânduri de disperare” ce-i oferă „numai copaci tăiaţi pentru nopţi de frig şi de spaimă”. Întrucât: „Tot ce există provoacă, mai devreme sau mai târziu, coşmarul”, spunea Cioran. Poetul, conştient de acest pericol veghează, ca, totul, să nu ia forme apocaliptice: „în noul meu creier/nimeni nu spintecă pe nimeni” (p.13). Tocmai de aceea, e încă vie imaginea unor animale fantastice, căţărate în visele noastre, cu scopul de a ne devora visele, aşa cum ne sugera J.L.Borges, despre oglinzile mincinoase. Poetul ne vorbeşte despre „o lume din oglinzi vorbitoare... gata de apărare şi atac” şi, ne asigură asupra certitudinii armelor sale: „sunt pregătit să trec întunericul cel mare”. Cu „Scrisoarea a IX-a”, poetul îşi asumă, printre elementele portretistice, pe de o parte, poezia străzii, care „aşteaptă să-i privească pe scutieri şi duhovnici/cât mai aproape de propria lor frică”; pe de altă parte, el (poetul), care se va „lupta cu morile de vânt/şi mai ales cu mine însumi/pentru un singur vers de libertate”, e optimist că va ieşi învingător. Invocaţia sa, în acest context, al sinelui cu poezia, e firească: „trăiesc până la capăt/în acest poem pe care îl intuiesc/dar pe care nu-l voi scrie niciodată”. Şi, fiindcă o spune sincer (neavând aroganţa poeţilor zgomotoşi), neapărat să-i găsim şi corespondenţa din „facebook dreams (IX)”. Iat-o: „eu nu sunt realitatea/nici oglinzile ei mincinoase”, unde, din nou, realitatea şi oglinzile ei intervin între lumea reală şi cea virtuală a unei portretistici ideatice, pentru ca disperarea sa, să nu aibă nimic din aceea a romanticilor şi, mai nimic sentimental: „nu mai vând iluzii/nu mai cumpăr indulgenţe”. Optimismul său vine de la poziţia câştigată, în disputa cu spaimele sale -„departe de năluciri şi primejdii”-, ca şi a autosugestiei benefice a puterii cuvântului, în terapeutica sufletului: „în creierul meu e un pământ sfânt/pentru scris şi vindecare”. În cel de al (XIV) „facebook dreams”, poetul revine la imaginea ochilor înţelegători ai iubitei, ca la acel tărâm al speranţei şi faima acelui uitat „El Dorado”: „nu te mai privesc de atâta vreme în ochi/îţi trimit doar mesaje de câteva ori pe zi/chiar dacă ştiu că vânezi totul de la mine”. Astfel, această gândire va dobândi consistenţa unei fiinţe vii, pe care o va urmări cu toate aspiraţiile sale, după ce singurătatea „facebook-ului” a nimicit-o complet, în aşteptarea zilei următoare. Din aceste tranşee ale „pândei şi aşteptării”, în războiul numit „singurătate”, iubita e precum soarele („aşteptarea mea de sus şi de jos”): „tu eşti o dragoste de nisip mişcător/tu eşti pisica pe care o fotografiază în secret/rabinul/patriarhul/imamul”, ca ademenire şi viaţă. Cu „Singurătatea vine pe Facebook”, poetul îl radiografiază, în principal, pe gânditorul care a înţeles să profite de tăcerile şi de solilocurile sale pe facebook, pentru a înţelege ce se petrece în jurul său în această lume vastă: „stau pe munţi şi pe ape de singurătate/<<într-o relaţie cu POEZIA>>/viitorul străluceşte ca o stea căzătoare/aşteaptă un singur/enter” (Scrisoarea a XV-a). Cititorul, aflat mereu într-o relaţie de intermezzo cu cel care gândeşte, devine „hipnotizat la cireşul alb din faţa casei”, în lumea prin care poezia „e tot mai mult adrenalină şi spaimă”. Cartea îi prilejuieşte cititorului, o serie de aforisme (ca aparţinând singuraticilor): 1) „orice suflet călcat în picioare este oglinda unei trădări” (p.21) ; 2) „fericirea e un mod de întrebuinţare” (p.24) ; 3) „singurătatea e o biserică în care Dumnezeu mai poate aduce/mântuire sau alinare” (p.41) ; 4) „să nu ne grăbim în acelaşi cont vom ajunge cu toţii” (p.68) ; 5) „singurătatea e un cântar care nu minte” (p.76), etc… Mesajul poetic al acestui volum de poezie, e de a readuce sufletului, cerul cu lumina soarelui atotputernic, ca pe o solie a gândirii care triumfă şi, intuiţia profetică, vizionară, a omului îndrăgostit de frumos „gata de o revoluţie interioară”. De aici, încolo, fiecare va trebui să lupte pentru „fericirea pe care o lăsăm să ne scape printre degete”, va trebui să lupte cu fiecare clipă a singurătăţii sale, întrucât „din amintiri şi spaime/scot la iveală/ (oameni-n.n.) gândiri devoratoare/încremenite în lavă/atinse de suflul unui asteroid/egotic” (Facebook dreams XX).          

234. Dintre sute de catarge... ( Poem inedit)

Preiau de pe blogul lui LIS, aceste stihuiri, ale unui anonim, ca drept replică la un anumit comentariu făcut de mine, care, nicidecum, nu se voia la rându-i, comentat. S-a găsit acel "octavian" - vedeţi blogul LIS - (pe care sincer, nu-i înţeleg băgarea, oricum,  în seamă: o poate demonstra, invitându-mă la un dialog în public). Am fost, acolo unde am fost invitat, mi s-a pus întrebări (ca inginer, să dai la tipar 10 cărţi?), nu prea e la îndemâna oricărui inginer! Dar, s-a găsit, neica-nimeni, octavianul - sau otrăvianul - acesta, să sufle mucii, în literatura altora. Că, dinspre el?  Ghebe şi ciuperci otrăvite, pe toate canalele!  Băsescu, tatăl suprem, aşa îi ordonase, iar el, şi-a scos caracterul la negoţ şi, cam atât:  Redau poezia UNEI ANONIME (ANONIM?), căruia îi cer deconspirarea numelui. Merită poezia, merită autorul, citiţi-l:



Cu băşinile lui tac-su,

Ne-a lovit o „toporişcă”*

Precum râma prin noroaie,

Îşi spunea el: „Halt! Mai mişcă?”

Foc îmi pâlpâie în vorbe

Precum un cazan de ţuică...

Să mi-l vâr cu râtu-n zoaie?

Dar mă tem că viermii-l scuipă.

Că-i pocită târâtură,

Între vidme, dar şi draci

Cu scrisul pe arătură,

Şi cu ochii la colaci!

Tropot, sub a lor duhoare

Ca şi balega de vacă,

Stau ciurdarii şi se-ntreabă,

„- Fabulează, ori... o freacă?”

Doar ca un crâmpei de vers

Ăşti viteji, cât un cârnat,

Dintre cocine şi paie -

Stau ca porcii la ignat.

* a se citi: coadă de toporişcă.

233. Un poem pentru dumneavoastră (Cântec...)

            Cântec…

Mi-a zis mama: „- Măi copile!

În stelare crânguri, dese,

Dintr-un dor, tot într-un cântec

O să pieri şi n-o să-ţi pese!”

I-am zis mamei: „- Ah, cernita…

(Cum pe casă plânge-un graur)

Luciul armelor, ursita,

Mi-o căli-n sânge de taur!”.

Şi azi, plugul taie glia.

Şi azi mierla sparge zarea.

Însă mama, nu-i acia,

Paşii, mi-i astupă marea…

- Ia-mă mamă în Univers!

De m-aruncă-n zarişti rare…

Unde iedera din vers,

M-o fixa prin bolţi stelare.

(Din volumul „Cu marea în suflet”, 2005)

232. Cronica acestui anotimp (Între poveste şi pamflet)

Un strigoi bântuie liber prin lume

        (între poveste şi pamflet)

Pe vremea când bunicul umbla cu căruţa cu cai, după tot felul de negoţ, prin ţară, această întâmplare ar fi rămas neştiută, dacă ea n-ar fi avut, peste ani, o atât de stranie asemănare cu unul dintre acele „vise”, al cărui martor, cred că am fost. Dar, să vă spun mai curând întâmplarea bunicului, aşa cum mi-o spusese, şi mie, bunica. Într-o noapte, din alea, minunate, de vară, pe când umbla cu căruţa la negoţ prin ţară, cam rătăcise bunicul, când după un deal, când după altul şi, tocmai când în depărtare se zărea câmpia, hop alt deal. O sută şi încă o sută de verste, de ar fi mers, şi tot n-ar fi întâlnit picior de om prin ţinuturile acelea. Nu întâlnise ziua, picior de om, dar, în plin miez de noapte? Şi tocmai când îşi luase gândul de la vreo aşezare de români, iacă-tă, între două dealuri şi o vale îngustă, de zări, şi aşezarea aceea mult aşteptată. Şi, nici pic de lumină, pe la casele cele cufundate în întunericul nopţii, iar la porţile închise oricât ar fi bătut, nu i-ar fi deschis nimeni, dovadă stăteau lacătele acelea mari şi ruginite de la porţi. Mai către marginea satului acela se vedea un ţintirim, unde se învălmăşeau, unele peste altele, cruci putrede printre tufe de liliac. Singura luminiţă venea dinspre o chilie, aflată la marginea acelui ţintirim. Cineva, pesemne, aprinsese acolo, ceva mai devreme, o candelă din acelea ce folosesc mult seu, care, minune, ardea încă. Bunicului îi plăcea să doarmă pe pământul gol, sub cerul liber, mai ales că (aşa cum avea şi acasă), o candelă, ce încă răspândea o lumină difuză, avea să-i vegheze somnul. Trase, aşadar, căruţa lângă acea chilie şi le legă cailor, frâiele la luntrea căruţei, după ce le aruncă un braţ de fân pe sub boturi. Tot un braţ de fân îşi aşternu la căpătâi şi se întinse, în voie, pe iarbă. Acuma, trebuie să spunem, că bunicului îi cam plăcea, trezindu-se în toiul nopţii, ca tot omul, să-şi aprindă luleaua şi, tot pufăind din lulea, să privească la cerul înstelat, şi să asculte, în ţârâitul greierilor, la ronţăitul cailor. Şi, uite aşa, îşi mai întinde ciolanele, mai bolboroseşte cuvinte îngânate la cai, şi se înfăşoară mai bine în cojocul lânos ca să-şi facă din nou calea către somn. Şi, cum privea aşa cerul, şi pufăia din lulea, numai ce i se păru că-n ţintirimul acela, printre tufe, se petrecea o sfadă între cruci. Ciuli urechile şi privi mai cu luare aminte. O cruce de pe un mormânt se clătină mai întâi, apoi îi urmă o alta şi din morminte se ridică două umbre din câteva oase schilave.

- Măi, să fie! se frecă bunicul la amândoi ochii. Mi se năzare mie, ori nu?

Dar nu i se năzărea. Doi morţi schilavi, trăgeau pe altul, înapoi, în groapa din care tocmai ieşise. Acum, bunicul îl vedea bine. Barba celui târât în groapă îi ajungea până la brâu şi ghearele îi erau mai lungi decât degetele. „Ei, fir-ar să fie! Ăsta seamănă cu Costea Chiorul, boierul nostru care s-a prăpădit acum douăzecişiceva de ani. Da, ce seamănă, măi, măi?!!” îi ţâţâi bunicului buzele, singure. Trăgând cu urechea la sfada morţilor, iată ce reţinu:

- Măi, lăsaţi-mă, măi, că-mi luaţi aerul şi mă-năbuş! cerea îndurare cel care semăna cu Costea Chiorul.

- Taci tâlharule, c-ai sărăcit lumea, ai înşelat-o de ai pus-o pe drumuri! Ai luat de la gura poporului să dai altora! Acum ceri îndurare, tâlharule? Nu ţi-a păsat de ai tăi că  mureau cu toţii de foame... Te dădeai grozav că eşti din popor dar vârai tot în băncile lor, tâlhar ce erai! Îi sărăceai pe ai tăi şi-i îmbuibai pe alţii... N-are aer, acum, auzi la el? Vrea aer şi cere îndurare tâlharul!...

După cum vedea bunicul, cele două umbre îi ocărau de mama focului. Ăla da să se ridice, da ei îl împingeau, cu picioarele, înapoi în groapă, după care îi aruncau cu lopeţile, pământul în cap şi apoi îl băteau cu dosul fierului, să rămână îndesat, pământul.

- Stafiile, stafiile! ţipa arătarea vârâtă şi îndesată, din groapă. Săriţi, creştini buni. Nu mă lăsaţi, oameni buni, că mă-năbuşă cu lopeţile lor aceste umbre a lui Satana...

Dar, ca un făcut, alte cruci se clătinară printre tufele de liliac şi, alţi morţi se ridicară din mormintele lor, mai înfricoşătoare ca cele două de dinainte, şi cu toţii se îndreptară cu labele la mâini cât nişte lopeţi de mari, către nenorocitul care urla şi mai cumplit sub loviturile ce i le îndesau, cu toţii, peste mormânt. Atâta mai zări bunicul: o barbă mare şi gherele lungi ale mortului cum se înfigeau în ţărână, şi implora îndurare. Apoi, mâinile acestuia aruncate în sus, de parcă ar fi vrut să apuce luna din tării, dar, orice sforţare îi fu în cele din urmă zadarnică şi, cu un răcnet de fiară răpusă, se scufundă înapoi în mormânt. După asta, se făcu linişte în ţintirim şi bunicul reuşi să adoarmă. Când zorii se ivise şi soarele surâdea iarăşi pe boltă, bunicul fu curios să intre în ţintirimul acela, şi să descopere locul unde se petrecuse acea sfadă din noaptea ce tocmai trecuse. Nu zări nici o stricăciune la vreunul dintre morminte. Doar pe una dintre crucile de lemn, aproape şterse de ploi, buchisi el, cuvintele următoare: „Boierului nostru, de tristă amintire, după faptă şi răsplată!”. Nici urmă de însemne, că acolo ar fi zăcut Costea Chiorul de pe la el din sat. După ce a înhămat caii la căruţă, a trecut din nou prin sat, poate avea să afle de pe la cineva, câte ceva, despre boierul acela. N-a găsit, în tot satul, decât o babă ştirbă, surdă şi aceea. Dar ceva-ceva, tot a aflat. Că, satul, fusese cândva locuit, doar numa că, boierul lor, atâta i-a urgisit, că oamenii aceia, câţi or mai fi rămas în viaţă şi au rezistat la tot felul de biruri şi taxe, şi alte scenarii, într-o noapte, au părăsit satul, cu mic cu mare, şi duşi au fost. Au trecut hotarele, în altă ţară şi, pe unde au găsit un suflet să-i înţeleagă, pe acolo au rămas. Aflat de unul singur, părăsit de toţi, boierul a căzut cu oftica la pat şi nu după multă vreme s-a şi prăpădit...

- Cum aşa? N-a apucat nimeni de veste? N-a avut şi el nevastă şi copii? a întrebat bunicul.

- O fi avut maică şi copii, şi nevastă. Se spune că nevasta l-ar fi atenţionat ea asupra urgiei, da, cum deschidea gura, una-două, îi înfunda, turbatul, gura cu pumnul. De ciudă s-a aruncat într-o fântână şi a pierit. Copiii i-ar fi zis: „Tată, se apropie judecata de Apoi!” Da, cine să-i asculte, maică? S-au dus şi ei, în lumea largă. Care încotro! Mai veneam din când în când la odăile lui, să-i aduc de-ale gurii. Într-o zi m-am strecurat prin curte să-i aduc de mâncare şi l-am găsit cu dinţii rânjiţi şi zgârcit ca un arici, în culcuşul din iatac. Îl mişcai o dată, de două ori, de trei ori şi nu-mi răspunse. Ca să vezi, maică, murise cu rânjetul pe buze şi un singur ochi, încă deschis către cer. Cine să-şi mai aducă acum, aminte de el, maică? N-are cine!

- Dar, l-am văzut aseară în ţintirim, mamaie! Striga la creştini că se-năbuşă. Şi, le cerea la toţi îndurare...

- Apoi, eu cred că s-a făcut acuma un strigoi, maică! Şi, bântuie prin lume după creştinii săi, ca să-i aducă înapoi acasă. Dar n-o să-i mai aibă, alături, în veci!

Acuma, eu, ce să mai zic? Dacă mă întrebaţi pe mine, cred, că bunica, de-mi povestea toate acestea, nu era prea convinsă, că bunicul, cum a dormit el lângă chilia aceea de lângă ţintirim, visase pesemne, şi-i povestise şi ei, ca şi cum toate, i s-au şi întâmplat aievea. Că i-am spus şi bunicii:

- Dar, poate că o fi visat şi el, toate astea, bunico! De ce să i se fi întâmplat, toate astea, în realitate?

- Da, e posibil. Visurile spun de multe ori adevărul. Dar, dacă o fi fost, chiar aşa, un oarece vis, atunci la ce-ai mai căscat şi tu gura?

Chiar aşa? Ciudat mai e făcută şi lumea asta, în realitate. Îţi închipui ce o fi de ea, şi fără visele astea!       

231. Din caierul vremii (Mama se temea de anul 2000)

Mama se temea de anul 2000

    În copilăria mea, Mama, repeta adesea că în anul 2000 va fi sfârşitul lumii. Aşa auzise, aşa i se spusese şi ei, atât ştia. Şi atât a repetat o viaţă asta, că în februarie 2000 s-a sfârşit ea. Avea 86 de ani. Odată cu ea, şi lumea copilăriei mele. Din clipa aceea, nu mai cred o iotă, în sfârşitul lumii. Pentru că, atunci când crezi cu putere ceva, acel ceva ţi se şi întâmplă. Aş fi dorit acum să ştie că poezia „Mamei”, trimisă acasă, la ţară, într-o scrisoare (era pe timpul studenţiei), a apărut în cartea mea de debut, din 2005 şi, mai apoi, în Antologia poeţilor buzoieni, în 2010. Scrisesem poezia, în timpul facultăţii şi îi trimisesem poezia într-o scrisoare. Deşi, spuneam în poezie, că, scrisoarea mea va poposi în fiecare zi în mâinile cunoscuţilor care ştiau s-o citească (Menţionez că Mama, era nevăzătoare. Un accident banal, petrecut în casă, la miezul nopţii, o lăsase pe vecie, fără vedere), n-am crezut asta, până când am văzut scrisoarea - pusă la păstrare în cufăr - roasă pe la margini, sub degetele celor care o întorceau pe toate părţile, în timp ce i-o citea mamei. Să vă redau măcar două strofe, ca nu cumva să credeţi că fabulez (poezia a fost publicată în cartea de debut „Cu marea în suflet”:

« Mamă, drumeţul care vine de departe

Si-ntr-un amurg, la poartă-ţi va bătea…

Primeşte-l, ospătează-l, dă-i  să bea -

Si pune-l să-ţi citească a mea carte.

In cufăr cu mai noile scrisori,

Vechea mea carte-i roasă de citită…

Dar via slovă ce cuprinde-n ea,

Ţi s-o părea cu el abia sosită. »

Amintind de mama, nu pot uita că, în copilărie, îmi ţinea partea când tata mă descoperea – în odăiţa din spate (unde aveam bucătăria), cu felinarul aprins, citind pe ascuns – şi făcea mare tărăboi. După tata, desigur, consumam gazul pe nimicuri, dar mama spunea că Dumnezeu m-a ales în mod special să fac anumite lucruri (precum cititul) pe ascuns – dar, mai făceam şi alte multe prostii pentru care mă muştruluia pe bună dreptate, zic eu, acum – şi nici măcar nu bănuiam, pe atunci, pentru care anume scop, ce nu putea fi încă înţeles în momentele acelea. Gândiţi-vă numai ce-i spunea Ivan lui Aleoşa în „Fraţii Karamazov”: „Eşti tu cumva în măsură să-mi explici care-i rostul ei (harababura vieţii – n.n.) pe pământ şi la ce poate folosi?!” Şi am în vedere episodul hăituirii acelui copil de curte, de câinii acelui general pregătit de vânătoare, pe motiv că acesta îi lovise, cu o piatră, un câine îndrăgit. Mama s-ar fi aruncat dinaintea hoardei hămesite şi asmuţite, pentru salvarea copilului ei! Îşi câştigase icoana aceasta, încă de pe vremea când se lupta pentru destinul propriului copil. Şi nu pot să nu-i recompun în câteva cuvinte icoana: „Când te-am deschis în gând, chiar erai o carte/Încercând să te recompun filă cu filă./Încercând!/Cum s-ar înfuria un canar pe gratii/Să le roadă, sau să-şi bage gheara în gât/Şi să învingă./Doar aşa să-şi învingă/Şi mult, mult lăudata lui moarte”. Iată, aşadar, de ce nu cred în „Apocalipsă” şi în speculaţiile care i se atribuie  în scrierile actuale.  Nu pot uita scena, petrecută mult după miezul nopţii, când într-o seară de octombrie, am sosit, de la Buzău, în satul natal dobrogean Tătaru, la casa părinţilor mei. Nu ştiusem, că întregului judeţ Constanţa, îi fuseseră închise drumurile de transport. Ceauşescu (prin mai marii partidului, din judeţ) decretase, ca autogara  din Constanţa să fie închisă pe timpul recoltării porumbului, astfel, ca toţi ţăranii, în loc să se plimbe la oraş, să participe la imensa acţiune agricolă. Când am ajuns cu trenul, din Buzău în Constanţa şi, am văzut un lacăt uriaş pe uşa autogarei, am rămas cu gura căscată, şi mintea interzisă. Aşa ceva, nici prin visele cele mai negre, nu-mi închipuiam. Îmi trebuia un plan, mai ales că, până acasă mai erau cca. 45 km buni. Până la Cumpăna, am luat cursa locală. De aici am făcut autostopul, până la Topraisar. De aici (era deja ora 9 seara), nu am mai avut noroc. Aşa că, mi-am luat bagajul pe umeri, şi am luat-o pe jos, spre casă. Nici mai mult nici mai puţin de 21 km. Vreo 9, tot i-am făcut eu, pe jos, când spre uimirea mea (reţineţi, era cam prin 1981), o maşină a oprit şi m-a luat din drum, fără a-i face măcar cu mâna. Când a auzit de unde vin, s-a închinat, bietul şofer. Mergea spre Negru-Vodă, un orăşel aflat la graniţa cu Bulgaria. Chiar a vrut să facă un ocol, de la Comana până la Tătaru, de 6 km., ca să mă ducă acasă, dar am refuzat. Era prea mult! Am încercat să-i plătesc, dar nu a primit nici un leu de la mine. Şase km. nu mai însemna nimic, de acum încolo. Am ajuns acasă, in jur de unu noaptea. Am aprins becul în camera unde dormeau părinţii. Erau singuri în casă. Mama a realizat că cineva se mişcă prin casă şi a dat semne că voia să afle cine se află în cameră. Iată conversaţia avută atunci:

- Care eşti, acolo? s-a mirat mama, mişcându-se în aşternut.

- Cine altul? m-am făcut eu a mă mira. Eu sunt! De mâncare, e ceva prin casă, că mi-e foame tare, după atâta drum?

- Păi, ţi-am spus că ai mâncarea pe sobă. Ia şi mănâncă, şi tu!

- Când mi-aţi spus? N-aveaţi cum să-mi fi spus! Abia acum am sosit de pe drum...

- Cum nu ţi-am spus? Ce tot spui acolo?! Când ai plecat la a lu Robu, n-ai lăsat mâncarea pe sobă? Ziceai că  nu ţi-e foame...

- Cum adică, la a lu Robu? Că vin acum direct de la Buzău... Nici nu ştiu cine e aia a lu Robu, am zis eu mirat foarte, de întorsătura conversaţiei. Dar, în timp ce mama, a realizat şi ea, că ceva nu era în regulă, cu conversaţia noastră, a tăcut subit şi, o vreme, a ciulit urechile, să desluşească prin „întunericul” camerei, enigma apariţiei mele acolo. Astfel, am realizat, că, fratele meu mai mic, Nicu (lucra prin Constanţa, pe vremea aceea), venise înaintea mea acasă, dar, că în clipa aceea, se afla la vreun ceai, la fetele lui Robu, de care auzisem şi eu câte ceva. Aşa că, am intrat în jocul acela, al evenimentelor zilei, încercând a mă amuza:

- Adică, eu vin de la drum lung, abia acum, dar aflu că eram de fapt plecat la a lu Robu. Ei, bine! A lu Robu nu există, nici mâncarea pe sobă n-am lăsat-o! Eu cred, că eu nu sunt chiar cel pe care-l credeaţi plecat de acasă, acum o oră două. Eu sunt plecat de ani de zile şi, uite, abia acum am venit acasă. N-aţi vrea să vă treziţi şi voi ca să stăm de vorbă, după atâta vreme? (Jucam teatru binişor). Dar, nu mi-a mers. Mama a sesizat nefirescul discuţiei, deşi, nu vedea nimic. Am auzit-o, după o vreme, strigând la tata:

- Ioane! Mă, Ioane! Scoală, mă... A venit Tudor de la Buzău. Apoi către mine: Tu eşti? Nu e Nicu?

- Eu sunt... m-am desconspirat. Păi, cine credeaţi că e?

Mama, a sărit ca o pisică, din pat şi, cu mâinile amândouă, mi-a pipăit faţa, să se convingă, că nu glumeam. Şi, nu glumeam. Eram chiar eu în persoană şi cu ei, faţă în faţă. Până a sosit frate-meu, de acolo unde plecase, am tot stat de vorbă, şi vorbele aveau să se termine abia când au dat zorii, şi am spus, că somnul mă ajunsese şi pe mine, ca pe oricare dintre muritori.

Nici nu mai ştiu (adormisem) ce şi-au spus ai mei, când fratele meu a sosit şi el de la ceaiul dansant la care fusese, cert e, că acesta, era în al noulea cer: odată, că-şi văzuse după doi ani fratele, a doua oară, că încurcătura iscată, îl înveselea peste măsură. Şi, tot cerea să i se povestească isprava acelei nopţi, încă odată... şi încă odată...        

230. De veghe în lanul cu cărţi (1989. Cartelul metaforelor)

Marin Ifrim: Un miniroman cu „cheie”

Prin noua sa carte „1989. Cartelul metaforelor”, apărut la Ed. editgraph, 2012 (79 pag.), Marin Ifrim ne dă rezoluţia încadrării unei scrieri, ca percepţie a inexistenţei unei cărţi în categoria, cartea o  „individualitate fără comunicare” - de care ne vorbea J.L. Borges în „notele către Bernard Shaw”. Pe această axă a comunicării, ne sugerează autorul, cartea e o sumă de relaţii, în transmiterea mesajului ei, către cititori. Încadrarea acestui miniroman, în categoria pamflet, eseu, memorialistică, suită de tablete, critică literară, etc., la care face referire Ion Roşioru, nu-i deloc întâmplătoare, pentru că, există o relaţie între scrierea cărţii lui Marin Ifrim, cu aceste trepte ale literaturii şi, pe care autorul le-a parcurs pe axa inumerabilei relaţii cu scrierile sale răspândite prin diverse publicaţii. Ultima întrunire, în şedinţă de cenaclu (din anul de referinţă 1989), a „liricarilor” dintr-o provincie oarecare, spre a supune lecturării, sub cupola casei W., unele „poezele” din creaţia recentă a poetului Nero Întremaluri, se dovedeşte (sub aspectul scrierii atmosferei de acolo) o construcţie artizană, un soi de joc combinatoriu între percepţia autorului şi dialogul interior pe care-l stabileşte el -cititorului-, cu fiecare dintre liricari. Avem în vizor, o lume ce se alcătuieşte din surprize iscate de trufie deşănţată, duplicitate individuală, cinismul voalat şi precis al indivizilor participanţi, plus, hazardul unei zile istorice. A ne gândi la duplicitatea unor personaje din carte (Ando Găgău de exemplu) paralel cu fiecare dintre celelalte personaje (Armeanu, Nosferatu, Rică Marşelică, Linu Filărece, Frau Valmana, Metreiu, Jef Costea, Seminţoi...), înseamnă a intui, cu uimire şi, chiar cu interes „cheia” cu care Marin Ifrim şi-a gândit miniromanul, dinaintea tuturor sforăriilor acestei lumi scriitoriceşti, atât de comparabilă cu lumea oricăror personaje a vreunui colţ de provincie. Personajul gândit şi creionat de autor, a fi situat cu un ochi la etica din capitala ţării şi fruntea scriitorimii de acolo şi, cu un al doilea ochi la tot ce le poate fi îngăduit în „saga”  provincială, (având orgolioasa grijă de a nu fi umilit şi învins de cei de lângă el), nu poate fi decât un personaj  cu nume codificat. Miniromanul lui Marin Ifrim nu are nevoie de efortul cititorului, în a decripta statutul personajelor, ori a ghici, cine se ascunde, în realitate, în pielea personajului X sau Y, deşi, fără nici un efort ne putem imagina, că, Nero Întremaluri, oricând poate fi identificat cu însuşi autorul. „Dedublarea liricarilor (ca să-i dăm credibilitate autorului) se întâmplă numai în anumite condiţii, de securitate individuală maximă”. Şi, mai departe: „Teama de depersonalizare îi strânge pe liricari aici (casa W.), îi face să se iluzioneze că sunt vii, că au ceva de spus, că nu sunt sorbiţi de neant”. Prozatorul are un teribil spirit de observaţie, pana sa este satirică de cele mai multe ori, iar arta portretistică ne aminteşte de zbârnâitul metaforelor, aruncate din tăria arcului cu care Fănuş Neagu îşi imortaliza personajele. Cerbicia celor care caută cu lupa, şopârle, prin textele autorilor de „poezele”, nu ne era străină (nouă celor trăitori în respectivul regim comunist), dar, în şedinţa de cenaclu de dinainte de izbucnirea Revoluţiei, această goană a cenzurii, devine stigmatul pe care autorul îl pune pe fruntea celor care dezarmează, se dau în vileag (gen Armeanu) ştiindu-se secături fricoase, ce fug dinaintea dialogului care i-ar pune faţă în faţă. Cu alte cuvinte, se spală pe mâini ca şi Pilat din Pont, personajul biblic. Descrierea personajelor, fierberea „din interior” a încordării ce-i nemulţumeşte pe liricari, prin prezenţa la şedinţa lor de cenaclu, a doamnei celentariste (adică din Capitală), Ecaterina Scurtu, cunoscuta scriitoare şi ziaristă, care-i „onorează” cu prezenţa ei, tocmai în preziua când (vorba circula în secret) „şandramaua se va dărâma”, este antrenantă şi trebuie citită în cheie. Şi, ar veni ca poliţă plătitoare celor cocoţaţi în prim planul atmosferei culturale (şi atunci, ca şi acum), pe care nici celentarii, ca să nu mai vorbim de cei din provincie, nu-i mai suportă. Aşadar, ne aflăm cam „pe la mijlocul lunii decembrie„ (1989), iar liricarii „par adunaţi aici pentru a se desfăta în lumina casei W., ca nişte fluturi în jurul lămpii” şi, până să înceapă  şedinţa obişnuită, cu prudenţă „se discută despre fel de fel de întâmplări, multe dintre ele neavând nimic comun cu literatura”, dar, în care se simte „resemnarea în sufletele lor de artişti ai cuvântului. Deşi, nimeni nu o spune pe faţă ceva pare să se întâmple”. Lucrurile par a se limpezi, o dată cu deschiderea şedinţei de către Ando Găgău „căpcăunul careului de aşi, responsbilul casei  W.” (un carierist notoriu), dar, care ştie să-i flateze pe toţi cei de faţă. Discursul său, se desfăşoară sub „un accentuat timbru al nervozităţii”, dar, sub presiunea evenimentelor decembriste, care se precipită, pare al unui şoricel nevricos, iar sub ochii ţintă ai doamnei de la centru, devine politicos, un pic parodic, dar de un lichelism de neimaginat. Temându-se doar pentru scaunul său, devine atent în tot ce spune, numai ca distinsa doamnă să plece mult mai mulţumită „ca de obicei”. Ne mutăm atenţia asupra „monologului” interior, pe care autorul i-l atribuie elegant, liricarului „până-n măduva oaselor, cum îi place să se recomande”, pentru că, acest bâlci al deşertăciunilor literare, la care asistă, nu are cum să nu-l lase „descumpănit”. Asupra celor de faţă, deşi „cel mai scurt drum al fiecăruia către cimitir e viaţa”, nu planează decât dorinţa de a-şi goli „fiinţa de himere”, întrucât, e clar pentru toţi: „Urmează Ziua de Apoi a zilei de mâine!”. Şi, oricât am învârti pe degete „cheia” acestui ultim mesaj ori am lua-o de la început cu lecturarea miniromanului, am ajunge la nedumerirea celor gândite de Marin Preda despre un personaj al său, ce îşi omorâse în bătaie, calul: „Învârtea osul în mână şi, liniştit în mişcări, începu să-l lovească din nou...cum ar fi tăiat lemne, fără să mai fie atent la ceva”. Şi, apoi, de ce şi-ar omorî autorul, eroii? Mai ales, că unele personaje s-au şi teleportat prin alte spaţii culturale, şi nu au dus lipsă de evenimente postrevoluţionare, gata de un alt spectacol, sub regia autorului. Intuim noi oare, o nouă continuare (ca pe un nou serial al scrierii sale) a miniromanului de faţă? Vom trăi şi vom vedea.