340. Din caierul vremii... (De "Ziua şcolii" din Tătaru -III-)

 1. La finalul cuvintelor adresate publicului, de pe scena Căminului Cultural

 2. Viceprimarul com. Comana Valerică Baciu făcând deschiderea de "Ziua şcolii"

 3. Guner Akmolla şi d-na Directoare a şcolii Nicoleta Radu, aflate pe podium.

4. "Vrăbiuţa balerină" - Izabela Sima, salută publicul la finele unui dans magnific.

5. Familia Cicu (eu şi soţia) în faţa monumentului eroilor tătari crimeeni.

3. Acesta e satul meu? Dar ce-aţi făcut din casa copilăriei?

 

              Motto:

                „Într-o dimineaţă

                 m-am reântors în patrie

                 am văzut casa, era lumină la fereastră.

                Am intrat. Câţiva copii se jucau cu pantofii mei vechi.

                Duşmanul dormea în aşternutul meu”

                                (Antonio Diaz Tortajada)

     În continuare, programul cultural intitulat „La ceas de sărbătoare” a continuat cu „vrăbiuţa balerină” – Izabela Sima. Pe acordurile şi în armonia unei muzici clasice, ne-a prezentat un dans magnific. Copiii claselor I-IV ai şcolii din Tătaru, au dat curs unui moment poetic care a cuprins şi poeziile în tătară şi traduse şi în română: „Nunta” şi „Kureş” de Negip Hagi Fazâl, precum şi poezia „De ce?” de Güner Akmolla. La rândul lor, copiii claselor I-IV din Comana au venit să încânte publicul prezent în sală, cu un inspirat montaj de cântece şi poezie. Preşcolarii şi copiii de grădiniţă, din Tătaru, au fost fermecători. Nici un prichindel nu s-a încurcat, ori să fie el timorat în faţa atâtor spectatori? Nu! Păreau că se găsesc într-un joc continuu la ei în şcoală. Programul a fost încheiat (superb!) cu dansul indian al „Steluţelor sclipitoare” – locul II la Festivalul Naţional de Dans România Open. La ora 12,30 doamna directoare Nicoleta Radu a mulţumit invitaţilor sosiţi din Constanţa ori alte părţi ale ţării, le-a transmis copiilor şi părinţilor prezenţi să asiste în continuare la „Carnavalul primăverii” alături de Grupul Amicii Constanţa, iar noi, ceilalţi, la invitaţia dumneaei ne-am retras la discuţii, în cancelaria şcolii Negip Hagi Fazâl, printre pahare cu suc şi baclavale turceşti foarte siropoase. Cu această ocazie, mi-am vizitat şcoala, mi-am adus aminte de clasa în care am învăţat şi am putut compara cam ce era pe vremea când eram elev şi acum, în prezent. Nu vă spun: ca de la cer la pământ! Mobilier nou, planşe atârnând ca nişte ghirlande pe pereţi şi, minune: calculatoare performante (cu zecile) în fiecare clasă, legate la o reţea rapidă de internet. Din această lume ca de basm (ruptă din Andersen) am plecat cu fiul şi soţia, cu maşina, prin satul Tătaru, spre casa copilăriei ( pe care n-o mai văzusem de 30 de ani), spre lumea lui Hitchock, mai bine zis, a ciudăţeniilor din filmele sale. Iată despre ce e vorba: am ţinut să trec pe strada copilăriei, să oprim maşina la poarta care părea să marcheze locul casei unde am copilărit, întrucât (mai mereu, de la o vreme) în vis o vedeam – inclusiv cu locurile şi împrejurimile – aşa cum o ştiam din copilărie. În vis, nimic nu era schimbat. Mi se arăta, cuptorul de argilă şi plita de lângă gardul dinspre uliţă cu salcâmul falnic şi cei doi corcoduşi de la poartă (prin 1982, vara, am făcut acolo sub ei, într-un cort, afară, nunta), cu pompa de apă lângă rădăcina lor. Apoi mi se arăta, destul de des, cei doi duzi: dudul cu fructe albe şi dulci de lângă geamul camerei în care dormeam, învăţam şi scriam eu poezii la o măsuţă, lângă fereastră şi dudul cu fructe roşii şi un pic acrişoare, de lângă grădiniţa cu stânjenei şi tufănele din faţa casei. Acolo, la fereastra în care băteau duzii cu crengile lor, am scris eu versurile:

                                       Bat duzii-n geamuri, poate ploaia

                                       Ori gândul meu de tine-i plin,

                                       Ori gerul muşcă din podele

                                       De-mi simt iar sufletul străin?

                                  ...........................................................

Apoi, visam cârdul de ciori care ne dădea roată (în vise), mie şi nucului din grădină, corcoduşilor de lângă gard, ori zarzărului falnic de care lega tata măgăreaţa, ori caişilor din grădină, pentru care scriam astfel de versuri:

                                       Sunt duşi caişii mei cu mere

                                       Copilăria-mi, ce-am făcut?

                                       Cu floarea dragostei sub tâmple

                                       În lungi beţii m-au tot cernut.

                                 ..............................................................

sau:

                                       Poeziei, ţărm de vrajă am visat să-i pun în rond

                                       Ca la apele morgane, vara scursă-n orizont.

                                       Am cântat caişii, merii, prunii, floarea de gutui

                                       Dar ca valul spart de coastă pier în dragostea dintâi.

                                 .............................................................................................

Alteori, visam că veneam de prin lume plecat, pe uliţă, acasă la părinţi şi mama mă aştepta în prag aşezată în balconul cu coloane de o parte şi alta, cu prispa din faţa casei, pe unde se intra în tinda casei, în săliţa dintre camere şi de acolo, în bucătăria de iarnă. Cum scrisesem, cândva, într-o vedere:

                                       La căsuţa mică de la ţară

                                       Cu mulţi ani în urmă, cât un veac

                                       Te zăresc măicuţă stând în prag

                                       Aşteptându-ţi fiul din câmp să apară.

                                  ........................................................................

                                                       (versurile sunt din cartea de debut „Cu marea în suflet”, 2005)

Mă visam privind din interiorul casei, pe geamul de la fereastră, în afară, către marginea satului, un sat terminat cu cimitirul şi dincolo de el începea, nesfârşită, stepa dobrogeană. De acolo, de la acea fereastră, văzusem cândva: „ochii lupilor/jinduind ţipetele mamei, când m-am născut./Dar, s-a întâmplat prea repede să ningă/peste alaiul cu îngeri/de la fereastra unde tata/cioplea un fluier pentru mieii lui albi” – cum scriam într-un poem. Vai mie! Unde sunteţi voi acum, visele mele, vise ale copilăriei mele? Unde mă aflu eu, acum? Sunt pe strada copilăriei şi nu mai recunosc unde sunt! Acesta să fie satul meu? Aceasta să fie uliţa copilăriei? Dar, ce-aţi făcut – o timpuri! – din casa copilăriei?

      

                                      (va urma: mâine

339. Din caierul vremii... De "Ziua şcolii" din Tătaru - 5 aprilie 2013 (- II -)

 1. Fiul, Guner Akmolla, Nicoleta Radu şi eu (În faţa căminului cultural din Tătaru)

 2. Tocmai povesteam publicului despre copilul de odinioară îndrăgostit de lumea cărţilor.

 3. Din programul cultural al şcolii: Sima Izabela - mica balerină.

4. Clasa preşcolarilor din Tătaru (cu recitări de poezie)

5. Dans indian cu "Steluţele sclipitoare"

2. Povestea unui copil îndrăgostit de lumea cărţilor   (povestită publicului pe scena căminului cultural din Tătaru)

                                                               Motto:

                                                         „Şi, iată, aşa cum scrie-n carte –

                                                           priviţi-mă şi-o să vedeţi uşor

                                                           că nu-s asemeni nimănui în parte,

                                                           deşi, - ntr-un fel, vă semăn tuturor.”

                                                                               (Geo Dumitrescu)

   Citisem până la vârsta de 13 ani, cam tot ce cuprindea în raftul bibliotecii din satul natal. De altfel, o bibliotecă micuţă, de circa 200-300 de volume. Ceea ce găsisem acolo, nu mă mai mulţumea. Auzisem că în comună (Comana), la circa 6 km de satul meu, se găsea o bibliotecă mult mai mare şi bine dotată. Într-o bună zi, am dezlegat măgăreaţa de la zarzărul din curtea casei şi am pornit cu încredere spre Comana, Când am intrat în biblioteca din comună, am împietrit. Pe toţi pereţii, în rafturi, mă aşteptau cărţi ce nu fuseseră niciodată citite. Am alunecat printre rafturi, de parcă eram legat la ochi cu un fir de iarbă norocos. Am ales la întâmplare vreo 7 cărţi, pe care le-am cărat cu braţul până la măsuţa bibliotecarei. Am văzut, dintr-o dată, cum bibliotecara face ochii mari, de parcă ar fi fost atentă la picăturile mele de sudoare căzând, în această aşteptare încordată, într-o fântână de mare adâncime: pic! pic...piiic!....

- „Şapte cărţi deodată? am auzit-o, mirându-se. Da, cine te crezi copile? Aici, în comună, n-a trecut unul, de 4-5 cărţi, într-un an de zile. Şi, vii tu şi te accept eu, pe baza carnetului de elev, că poţi împrumuta o carte de la noi. Iar, tu?... Ai vrea cu duioşie, să te ştie lumea, că, dintr-o singură lovitură, ai omorât şapte muşte?... Uite, ce-i, băiete! Ia două cărţi (mi le împinse, cu două degete, pe primele două) şi mai vedem”.

Cu cele două cărţi la subsuoară, am dezlegat, de la salcâmul din faţa bibliotecii, măgăreaţa, şi am pornit foarte dezamăgit către sat. Ajuns înapoi pe drumul către casă, am descălecat la marginea comunei, într-un şanţ cu ierburi, sub nişte salcâmi răcoroşi, şi, în timp ce măgăreaţa păştea alături, m-am pus pe citit. În câteva ore, am dat gata cele două cărţi împrumutate. M-am înapoiat, apoi, la biblioteca din Comana şi m-am înfăţişat dinaintea domnişoarei bibliotecare:

- „Am venit să le înapoiez. Le-am citit pe drum şi vreau altele...

- „Daaa? se miră domnişoara bibliotecară, făcând ochii mari. Şi, zici că le-ai citit? Povesteşte-mi ce ai înţeles! Se aşeză comod pe scaun, aşteptând să mă vadă prefăcut în nisip căzut la pământ. Am început să-i descriu cele citite. Înţelesesem ce mi se cerea. Că omul-care-spune trebuie să se situeze cât mai aproape de înţelegerea omului-care-scrie, că orice neînţelegere între cei doi poate însemna, pur şi simplu, o catastrofă de neiertat. Ce-i drept, bibliotecara m-a ascultat cu luare aminte. Din când în când, făcea ochii mari, nevenindu-i să creadă că în faţa ei se află un copil şi nu un elev scos la tablă de învăţătorul său.

- „Bine, binee... mai convins! Atunci, uite cum facem... Împinse, cu braţul, teancul cărţilor, refuzate mai înainte şi pe care, încă nu avusese timp să le retrimită înapoi în rafturi, după care îmi semnă fişa, spunând: Rămâne între noi! Vii şi le înapoiezi după o săptămână, dar, nu mai iei altele, dacă nu-mi răspunzi la unele întrebări cu privire la conţinutul lor. E clar?... Am luat teancul de cărţi sub braţ, am semnat repede de primire şi am luat-o din loc, ca nu cumva să se răzgândească. Săptămânal, returnam cărţile împrumutate. Răspundeam la întrebările puse şi plecam de acolo cu alte 7 cărţi sub braţ. M-am trezit în anul următor, după vreo 200-300 de cărţi citite, că nici nu am avut timp să-mi leg măgăreaţa de salcâm, că şi sunt luat de mână de către domnişoara bibliotecară şi condus la şcoala din comună. Purtam pantaloni scurţi, o cămăşuţă uzată de soare, dar mă simţeam tare mândru. Când am pătruns în clasa celor de o seamă cu mine, bibliotecara m-a condus pe podiumul de la catedră şi, după câteva cuvinte avute cu un domn învăţător cu părul alb, s-a adresat copiilor din clasă, celor pe care îi vedeam cum începuseră să-şi ridice busturile din bănci, sperând că vor asista la anchetarea unui infractor prins în livada CAP-ului de vizavi, la cireşe ori zarzăre.

- „Acesta este elevul Cicu din satul apropiat, Tătaru. Cu greu m-a convins să-i împrumut cărţi de citit din biblioteca comunei. Şi, totuşi, în cele din urmă, am acceptat, având în vedere rugăminţile lui insistente. Am crezut că acest copil mă va trage pe sfoară şi mă va lipsi de primele cărţi împrumutate. Am mizat doar pe cuvântul lui şi un carnet de elev, pe care l-am oprit la mine. Dacă unul dintre voi nu are, la biblioteca noastră, până acum, măcar 2-3 cărţi împrumutate, să nu mai spun şi citite, ei bine, acest copil străin m-a uimit pe mine mai întâi, citind până acum aproape 200 de cărţi, apoi pe domnul învăţător, care, iată, aici de faţă, n-a crezut aşa ceva şi a vrut să-l cunoască personal”. Copiii din clasa aceea începuseră dintr-o dată a se face mici, mici de tot, de parcă ar fi vrut să se ascundă cu pupitrele băncilor, cu tot.

    Se pare, că, încă de pe atunci, am început a scutura căpăstrul armăsarului, din lada cu zestre a literaturii, şi aşterne, pe cale, viforniţa unor cuvinte care m-au ajuns, abia acum, din urmă.

                                                  (va urma: mîine)

  

338. Din caierul vremii... (De "Ziua şcolii" din Tătaru - satul natal -1.)

1. În faţa şcolii din Tătaru              

2. Doamna Guner Akmolla (în plan îndepărtat: viceprimarul, un profesor şi doamna directoare a şcolii)

3. La Monumentul eroilor tătari crimeeni, ridicat vizavi de şcoală.

 4. Doamna Directoare a şcolii: Nicoleta Radu, mă prezintă publicului din sală.

 5. Elevii şcolii din Tătaru în programul poetic.

6. "Steluţele sclipitoare" într-un dans indian.

După 30 de ani, m-am reîntors în satul natal

                               Motto:

                                  „Şi eu sunt întâmplare. Un fel de turn

                                   Din care ninge plânsul atunci

                                   Când sufletul ascunde bătălii”

                                                         Dan Verona

1. Ziua şcolii – 5 aprilie, 2013

Pe vremuri, dacă ţin bine minte, eram un copil timid, visând o lume care să mă aşeze ca la un ospăţ regesc cu oamenii satului meu, eu să le deschid cartea din care să curgă precum un cântec de biruinţă, poveştile fiecăruia dintre ei. Multă vreme am crezut că nu mai există făgăduinţi din copilărie. Iată, însă, acum la 61 de ani, în viaţa mea a apărut, deodată, o zi ca de basm; o zi în care flacăra unei stele de pe cer, mi-a luminat viaţa, cum luminează pădurea limbile de foc ale unei comori de mii de ani îngropate la rădăcina unui copac însemnat. Această zi a venit în satul meu natal Tătaru, în ziua în care, şcoala cu clasele I-VIII se afla la cea de-a VI-a aniversare: 107 ani de la naşterea marelui erou şi om de cultură Negip Hagi Fazâl, 1906-1948. Am primit invitaţia de a mă situa printre cei prezenţă, de la distinsa doamnă Güner Akmolla – director al revistei de cultură bilingvă, tătară crimeeană-română, Emel (Ideal) din Constanţa. La ora 11⁰⁰ , intru cu soţia şi fiul meu în frumoasa şi moderna sală a căminului cultural din imediata vecinătate a şcolii din Tătaru. Sala era plină de copii şi părinţi (cei care nu mai aveau loc, ocupau ambele laturi, în picioare), fii şi fice ale satului, cu ochii aţintiţi la doamna directoare a şcolii: Nicoleta Radu. Dânsa, la microfon, aflată pe podiumul scenei anunţă programul şi invitaţii de oanoare sosiţi din partea Comunităţii Tătare din Constanţa, delegaţie însoţită de doamna Güner Akmolla – strănepoată a potului Negip Hagi Fazâl. Poetul, născut în Tătaru, 1906, şi omorât de securitate în 1948, a fost înmormântat în cimitirul turcesc al satului. Cu emoţie în glas, doamna Nicoleta Radu dezvăluie publicului prezent şi surpriza acestei manifestări omagiale: prezenţa printre cei invitaţi a scriitorului dobrogean Tudor Cicu, fiu al satului, născut în Tătaru şi fost elev al şcolii din Tătaru, şi reîntors după 30 de ani în satul său natal, din oraşul Buzău, unde locuieşte cu familia. Dar, a venit cu un pachet de peste 30 de cărţi din cele 10 cărţi ale sale, publicate între 2005-2012, cărţi pe care le donează bibliotecii şcolii spre a sta la dispoziţia elevilor din această şcoală. Viceprimarul comunei Comana, Valerică Baciu, deschide manifestarea închinată marelui erou şi om de cultură Negip Hagi Fazâl, numindu-l erou naţional al tătarilor de pretutindeni. Mulţumeşte participanţilor pentru intersesul acordat unei manifestări culturale, dar şi elevilor şi preşcolarilor ce-şi vor da toată străduinţa în aşi delecta publicul cu programul lor cultural, şi le transmite din inimă, preţuirea sa. Doamna Güner Akmolla prezintă câteva numere ale revistei Emel, aminteşte câte ceva despre cărţile domniei sale, în care a descris câte ceva din atmosfera din trecut a satului: la nunţi, bayram şi tepreş, limba şi religia care-i unea pe turcii locali şi refugiaţii tătari din Crimeea, despre monumentul eroilor tătari crimeeni ridicat în faţa şcolii şi face un portret eroului omagiat astăzi, aici, a familiei acestuia şi sorei lui Negip Hagi, Saliya Mendu Fazâl – prima poetesă de origine tătară. După cuvântarea doamnei Akmolla, doamna directoare a şcolii din Tătaru, Nicoleta Radu, tece la anunţarea surprizei, spunând: „Fostul elev al anilor 1959-1967, Tudor Cicu, fiu al satului Tătaru, este azi scriitorul buzoian Tudor Cicu, care donează exemplare din cele 10 cărţi ale sale: 3 volume de poezie, 3 cărţi de proză, 3 de critică literară şi o antologie de autor. Astăzi este prezent printre noi. ne-a făcut marea surpriză să cunoaştem un fost copil al satului, elev al şcolii din Tătaru şi mă gândesc acum, la elevii noştri, care, poate, peste ani, la fel ne vor reprezenta cu cinste în ţară şi peste hotare, şi să-şi amintească, atunci că, aici în Tătaru, aici au absolvit clasa VIII-a, că aici o doamnă învăţătoare i-a învăţat tainele literelor şi cifrelor, poate prima dată, iar după aceea, când vor ajunge departe, undeva, în lumea asta, ca oameni deosebiţi, să-şi amintească să se întoarcă înapoi, aşa cum a făcut domnul Tudor Cicu astăzi. Mă bucur că este prezent şi este azi în mijlocul nostru”. După această prezentare emoţionantă, mi-a înmânat microfonul, oferindu-mi prilejul să mă adresez publicului prezent. Mi-am prezentat originea familiei, descendenţa părinţilor din părţile de la Dunăre (fostul Mârleanu şi actualul Dunăreni), stabilirea lor aici în sat, unde li s-au dat pământ (prin 1935), începându-mi cuvântarea (pe loc încropită) cu următorul discurs: „Vă salut, vă îmbrăţişez cu drag şi vă iubesc şi pe dumneavoastră, aşa cum am făcut cu cărţile mele, cu oamenii descrişi în ele, când am scris despre părinţii voştri, deşi mulţi dintre aceştia poate au murit demult. Dar, m-am întors înapoi, aici, în sat după 30 de ani, mulţumită unei distinse doamne, pe nume Güner Akmolla, cu care m-am întâlnit pe 10 decembrie 2012 cu ocazia decernării Premiului Puiu Enache pentru istorie literară şi eseu, pe anul 2011, la Filiala USR din Dobrogea, premiu ce mi-a fost acordat. Şi atunci, povesteam că m-am născut în satul Tătaru, fostul Azaplar (satul chinuiţilor), în 1952 într-o zi de 5 aprilie. (Auzind data zilei, ce coincidea cu ziua şcolii în care se omagia cei 107 ani de la naşterea poetului amintit, sala a izbucnit în aplauze şi glasuri de „La mulţi ani!”). ... Am reluat: „Aşadar, astăzi împlinesc 61 de ani şi mă aflu în faţa dumneavoastră după o absenţă din sat de 30 de ani, ca fiu al satului, rătăcit o vreme prin lume, dar, iată, întors din nou printre voi. În 1959 tata mă înscrisese la şcoala din Tătaru, în clasa I-a a domnului învăţător Burhaledin, care preda în limba tătară. Începeam astfel, să învăţ literele şi primele cuvinte ale alfabetului, în limba tătară. Pe tata nu l-a interesat ce învăţam eu, cum învăţam. Ştia că Burhaledin era cel mai bun învăţător din şcoală şi doar asta conta pentru el. Abia în clasa a doua am trecut la predarea în limba română şi mi-a venit destul de greu să citesc româneşte. Dar, mă adresez vouă, copiilor prezenţi în sală, elevilor şcolii generale din Tătaru, să citiţi şi să citiţi şi iar să citiţi, că nu se ştie cum odată , cineva, din întâmplare, va citi o carte în care va găsi poveştile celor dragi de lângă voi, a celor pe care i-aţi cunoscut cândva, pentru că-i foarte mare lucru  ca unul dintre cei prea mulţi care au plecat şi pleacă mereu din sat, să scrie despre toate acestea, iar altcineva să spună acasă: „Mamaie, tataie, aţi auzit de Bebiţa, de moş Novac, ţaţa Lina, Ioancea... etc., că uite, scrie în cartea asta despre ei, ca oameni ai satului ăsta!”. Am povestit apoi despre fosta bibliotecă a căminului cultural din sat (dărâmată acum, din temelii), cum prin clasa a VI-a plecam călare pe măgăreaţa tatei, care era cioban la C.A.P-ul din sat, până în comuna vecină Comana, la cca. 6 km. de sat, să împrumut cărţi de la biblioteca de acolo. În comuna Comana, am plecat într-o zi de vară, doar cu carnetul meu de elev şi m-am adresat bibliotecarei, o doamnă tinerică şi frumuşică, distinsă: „Sunt din Tătaru şi vreau să împrumut cărţi de la dvs”...

   Dar, despre asta, voi continua, mîine, cu un fragment (scris literar), după vorbele rostite celor prezenţi în sala căminului cultural din Tătaru.

                                                              (va urma)

  

337. Cărţile de pe biroul la care scriu... ("Vreme închisă" - de Ion Lazu - IV -)

           Vreme închisă

                                  (Jurnalul lui Ion Lazu)

                                     

4. Anii: 1985-1986-1987-1988-1989

                           Motto:

                          „Secol al meu, sălbaticule, cine te-ar putea privi în ochi?”

                                                                                  Osip Mandelstam

   Deşi ultima parte a Jurnalului „Vreme închisă” – de Ion Lazu (anii:1985-1989) este foarte concentrată, ea cuprinde de această dată, cu predilecţie, evocarea toposului natal (satul Cireaşov), de Slatina, îndeletnicirile oamenilor, atmosfera familială, portrete, amintiri. Amintirile sunt însăilate, într-un ecou arhaic, de un lirism răscolitor dar bine dozat, cu veghea conştientă a scriitorului care va fructifica, cândva, în prozele sale aceste detalii generatoare de emoţii şi meditaţii despre „o lume în fond la fel de credibilă sau de incredibilă ca oricare alta: reală, palpabilă, amintită, inventată... lumi indiferente una alteia, sau lumi zadarnice” (p.324). Anul 1985 (ni se consemnează la 3 februarie, duminecă) e anul când începe să citească „pe furate”, jurnalul lui Liviu Rebreanu şi, poate, de aici s-o fi născut sârguinţa cu care începe să-şi strângă evocările şi amintirile risipite printre însemnări, povestirile părinţilor din satul natal, cum reiese şi din vizitele tot mai dese în satul copilăriei -unele şi din necesităţile, şi sprijinul adus celor bătrâni. În însemnările ce le face, acum, oscilează de această dată între evocările literare ale vremii, lumea cărţilor citite ori pe care le gândeşte să le scrie şi evenimentele din familie. Sensul nou pe care îl dă jurnalului, are în vedere şi noul imbold, cel atins de aripa sugestiei rămase în urma lecturării Jurnalului lui Rebreanu: „Uneori am bănuială că scriitorii ţin un jurnal nu pentru a-şi nota risipa zilnică în fapte de rutină şi câştigul într-ale scrisului, cum s-ar crede, de exemplu, citind Jurnalul lui Rebreanu, ci pentru a-şi învinge odată în plus teama de coala albă, de inhibiţia pe care ţi-o dă masa de lucru” (p.348). Punând în lumină tehnica scrierii, observăm (dincolo de spontaneitatea comunicării), multe secvenţe narative, pe care – cu certitudine – le-a utilizat în „Veneticii”; „Rămăşagul”; „Capcana...”; „Curtea interioară...”, etc... Există în aceste însemnări câte un palier alocat fie memoriei spaţiilor geografice, fie prieteniei colegiale (serviciu ori din vremea studenţiei), fie vieţii şi morţii oamenilor lângă care a copilărit şi trăit. Dintre referinţele acestor comemorări şi confesiuni, mi-a atras atenţia data de 2 mai 1986 din Jurnal. În preajma acelui 1 mai 1986, mă aflam cu soţia şi cei doi copii ai noştri, în vizită la Roman. În miezul zilei, aflaţi pe una din străzile care alinia un şir de magazine ce urmau a fi vizitate, am avut senzaţia unei furtuni iscate ca din senin, cu vârtejuri şi rotocoale în amestec de praf şi frunziş (de unde?) şi un „iz ciudat” detectat de nările noastre plutea prin aer. Ne-am pus mâinile la ochi, ne-am ferit hainele, dar n-am înţeles mai nimic din ciudăţenia care plutea în atmosferă. Abia după două-trei zile, de la acel „eveniment”, autorităţile româneşti au dat publicităţii grozăvia numită „Cernobâl”. Iată cum îl descrie diaristul Ion Lazu: „De ieri, pe la 18, numai într-o supărare şi o îngrijorare şi un chin – ca o adevărată boală, din cauza veştilor groaznice despre radiaţiile ce vin peste noi de la răsărit”. Paginile finale ale Jurnalului „Vreme închisă”, ne arată un memorialist care are valoarea unei concluzii, a unor trimiteri care, în subtext sugerează îndemnul diaristului de a zăbovi cu folos şi cu plăcere asupra creaţiilor expresive ale masei de oameni participanţi intens la transformarea societăţii, cu bucuriile şi dramele lor: „În viaţa unui om nu se află un singur roman, ci mai multe, însă amestecate, întretăiate, reînnodate. Greutatea, chiar imposibilitatea, este de a-l alege pe cel semnificativ, dintre cele multe, fără vreun înţeles” (p.354). Retrospectiv, pasiunea pentru lectură a copilului de la ţară, capătă în memoria diaristului o semnificaţie şi o încărcătură narativ-evocativă pentru tot ce va urma: „De vreo trei săptămâni recitesc însemnările pe tema Gligorie, sortând, subliniind: apar poezii, apare tema Veneticilor, apoi massa jurnalului literar propriu-zis şi câteva subiecte de proză scurtă. La treabă, omule!” (p.401). Între „amintirile mele despre oamenii din satul copilăriei” şi ceea „ce reprezint pentru ei”... unul „dintre cei prea mulţi care au plecat şi pleacă mereu din sat...”, trebuia să scrie despre toate acestea. Cine a fost alesul? Numele lui stă înscris pe această carte. Vă îndemn s-o citiţi. Fiindcă, această carte care se succedă şi se pliază pe anumite teme specifice unor cititori de vârste diferite, dă curs unor evenimente trăite de fiecare dintre noi, dar întotdeauna amprentate de întâmplări existenţiale şi spirituale, parcă auzite la cel cu care te-ai intersectat în viaţă, ori chiar le-ai fost martor. „Este de imaginat o mai mare sărăcie decât cea de acum şi o mai nemiloasă dependenţă de Stat?”- sună această frază (ascunzând tristeţea unei epoci), ca o întrebare stăruitoare la sfârşitul anilor 1989. Prin lirica acestui buchet de evocări şi adnotări despre tot ceea ce-i omenesc şi de esenţă umană, Ion Lazu ne-a demonstrat că „o anume poetică a jurnalului”, sceptic rostită de cronicarul vremii, prin „Vreme închisă” ea a fost salvată.  

                                                                   (sfârşit)

336. Niciodată parodii... (Ion Nicolescu - Cântul XXVI)

                                            Din ciclul: Parodii în oglindă

Ion Nicolescu : Cântul XXVI

( originalul)

ţara asta nu e schweitzer şi nici stână fără câini

dacă dai în ea cu noaptea la lumină ies români

ies luceferii de ziuă cu făclii de sânge sfânt

ca să nu le calce nimeni de cu seară pe pământ

fruntea noastră ară cerul ca un plug din lemn de fag

şi pe dealul veşniciei boii noştri ceru-l trag

noi suntem leagănul lumii noi sămânţa de poeţi

care nu-i de mântuială dacă vreţi dacă nu vreţi

trup avem suflet avem trup şi suflet noi suntem

nimeni să nu-şi taie capul să ne ţină la cherem

pare nimeni dar nu-i nimeni e ceva de capul lui

nici n-ai crede că sub haine e chiar pielea omului

şi sub piele o sub piele e istorie e lege

ochii văd inima cere nu ne putem înţelege

numai ţara ne mângâie numai leagănul de sânge

maica noastră România care râde care plânge

Cântul XXVI

(parodie după Ion Nicolescu - de Tudor Cicu)

-în memoria poetului boem al Buzăului-

ţara asta nu e şvaiţer şi nici stână fără câini

dacă bagi plugul în brazdă ies doar oase de români

ies şi buciume cu jale la Luceafărul doinind

şi în horă intră brazii cu toţi munţii ce-i cuprind

sfinţilor de prin icoane le ard ochii în pârjol

şi-n câmpiile străbune boii noştri ară-n gol

noi suntem ai nimănuia noi şi neamul de poeţi

şi daţi jos de pe statuie unde vreţi unde nu vreţi

trup avem suflet avem viaţa noastră-i la cherem

suntem pentru „noua poartă” oaia neagră din sistem

pare nimeni dar nu-i nimeni domn deplin în ţara lui

nici n-ai crede că sub haine şi tu suflet te născui

că eşti domn la tine-n casă şi-ţi respectă a ta lege

ţi-ai scoate şi pălăria numai de te-ar înţelege

de-aia îngenunchezi ţărânii şi ai râde şi ai plânge

România maica noastră a ajuns să te alunge

335. Cărţile de pe biroul la care scriu... ("Vreme închisă" de Ion Lazu -III-)

3. Anii: 1982-1983-1984

                           Motto:

                          „Învaţă să-ţi scrii durerile pe nisip şi bucuriile pe stâncă”

                                                                        Anonim

   Începând cu anul 1982, însemnările din Jurnalul lui Ion Lazu au o caracteristică nouă: a unui jurnal/memorii. Nimeni nu poate citi, acum, Jurnalul „Vreme închisă” a lui Ion Lazu, fără să aibă pentru oamenii trecutului la care, deseori apelează diaristul în însemnări, un sentiment egal cu veneraţia şi admiraţia. Poate ne-am fi îndepărtat de acea „poetică a jurnalului” de care vorbea Eugen Simion, dacă memorialistica din „Vreme închisă” n-ar fi îmbrăcat „haina literară” a genului, un fel de cronică a evenimentelor petrecute cândva într-un timp îndepărtat: copilăria, tinereţea şi memoria ficţională a părinţilor şi rudelor. Jurnalul anilor 1982-1984, se desfăşoară pe două coordonate: a timpului trecut (memorialistic), înscris aici, din riscul de a nu fi pierdut şi timpul prezent (cel calendaristic în notarea, comentarea, desfăşurării evenimentelor - al jurnalului propriu zis. Însemnările anului 1982 încep cu note despre lumea literară, Ion Lazu făcând argumentaţia că în scris, el vine „dinspre suferinţele mele”. Acum, paginile de jurnal (cele din luna mai, îndeosebi) sunt pitoreşti. Perioada cât a stat la baba Ioana din Alexeşti-Vâlcea îi prilejuiesc multe nostalgii despre viaţa la ţară, trăită cândva, alături de părinţii şi fraţii săi. (p.238-256) Vorbind despre timpul trecut (memorialistic), diaristul notează: „poate că asta e ideea jurnalului meu: eu vreau să readuc la lumină lumea copilăriei mele, care desigur nu este importantă decât pentru mine, oarecum în felul cum vreau să repun în drepturi acel spaţiu în care ea s-a desfăşurat, al comunei Cireaşov, ce mi se pare mirific când încerc să mi-l reamintesc şi pe care acum îl găsesc depreciat, batjocorit chiar: locuri spre Vâlcea, la gârlă, spre Valea porcului, pe sub vii, pe Secuţa, la Strehareţ, care mă primeau cu pajişti curate, îmbietoare...”. Vorbind despre un timp trecut, cu oameni, fapte, întâmplări, pe care îl recuperează prin retrăire, pe baza memoriei afective, diaristul notează în consecinţă: „Astea nu sunt subiecte de roman, sunt doar fapte de viaţă...” - şi peste alte câteva pagini: „Am să notez cu creionările mele despre satul copilăriei, fără însă a-mi face iluzii monografiste sau creative. Observ că amintirile din copilărie se organizează subiectiv, afectiv, însă cu mare coerenţă” (p.256). Satele prin care îi trec paşii îi oferă multe alte prilejuri de a stârni cu pana de scris, imagini în mişcare, iar fotografiile, pe care le face ici-colo, vin „din dorinţa de a reţine datele unei scene care pe moment nu-mi este clară, în speranţa că altă dată, cu un tonus spiritual mai ridicat ca acum, am să fac legăturile, reuşind să transcriu tâlcul scenei...” Dar, anul 1982 (mai exact 18 iunie) este şi ziua când la Cartea Românească îi apare romanul „Rămăşagul” în tiraj de 15000 de exemplare, prilej prin care destăinuirile cu privire la primii fiori ai scrisului, ne dezvăluie scena copilului Ion Lazu care într-o compunere de clasă, căuta să transmită colegilor şi profesorului câte „ceva din emoţia călătoriei în noapte, plăcerea de a vedea, de a observa... ca să nu piardă nimic din ceea ce mă impresionase atât de mult” (p. 262). Vorbind despre „Rămăşagul” (pe parcursul Jurnalului ţinut între anii 1979-1981, îl întrezărisem sub denumirea de „Moşul”), Ion Lazu spune că „fiecare casă, fiecare familie din satul de adopţiune avea câte o poveste – şi anume una tristă; însă pe atunci eram prea mic pentru a recepta corect aceste drame, de care mai bine îmi dau seama acum, privind înapoi”. Prin urmare, faptele trecutului, rememorate de Ion Lazu în cartea sa, se orientează, prin trăire, retrăire, după capriciile memoriei afective. Aceiaşi notă, o găsim şi în însemnările cu care-şi începe Jurnalul anului 1983; cu scene din viaţa de familie, scene ce aveau să facă parte din viitorul său roman „Veneticii”. Începute în februarie, însemnările anului 1982 se întrerup brusc, ca mai apoi, să fie reluate prin noiembrie 1983 şi sunt cu precădere însemnări despre lumea literară a vremii. Tot anul 1983 este şi anul naşterii fiului său Andrei: „Azi vineri 25 noiembrie soţia mea Lidia a născut un fiu...” Despre moartea poetului Nichita Stanescu (13 decembrie 1983) ne lasă însemnările de la p. 275-276, şi încheie: „1983-un an de neuitat...”. Insemnările anului 1984 sunt cu precădere însemnări zilnice despre Andrei şi lumea literară a vremii, dar, conţin şi un element nou, nemaiîntâlnit până aici: lumea viselor, cu tot ceea ce reprezintă ele în viaţa scriitorului Ion Lazu: „Azi noapte am visat fragmente de roman, iar în noaptea precedentă chiar un roman întreg... Sunt romanele pe care le pierd, cele pe care nu le voi scrie?... Oricum e semn că ar cam trebui să mă apuc de scris” (p.286). Ca mai târziu, să-şi noteze: „Pentru alţii asemenea vise vor fi fiind fleacuri, însă pe mine literatura din ele mă dă gata” (p.308). Munca de teren (ca geolog), cu locurile prin care e găzduit (Avrig spre exemplu), ne lasă pagini cu mărturisiri nu prea plăcute: „Ce-nseamnă aceşti 23 de ani de teren? Cel puţin tot pe-atâtea camere străine în care am locuit şi ferestre prin care am privit la anumite ore ale zilei, dimineaţa şi în amurg, şi uşi prin care am intrat obosit şi am ieşit cu gând de drum lung, chiriaş în casa vreunui ţăran, a vreunei băbuţe sau văduve”. Tot în acest an fratele Gelu din Luxemburg le întoarce vizita promisă cândva. S-au văzut doar la Slatina, la casa părintească. Jurnalul „Vreme închisă” nu-i numai un jurnal cu însemnări ale „zilei trecute” ci şi o carte despre tot felul de amintiri din viaţa autorului, ce i se par, după atâţia ani, ca nişte „jivine hăituite, rănite, ascunzându-se prin cotloane, prin văgăuni obscure...” Dar, când ei din ele, partea bună a lucrurilor, rândurile scrise rămân ca sculptate în stâncă.

                                            (ultima parte a cronicii: miercuri)      

    

  

334. Niciodată parodii... (Parodii în oglindă)

Ion Pribeagu: În ţara mea…

           (originalul)

În ţara mea sunt văi şi munţi şi flori,
Şi diamante,
Şi sunt sticleţi atât de mulţi în capete savante !…
Poeţii ritmului sărac slăvesc albastrul zării,
Şi creşte-atât de mult spanac pe lanurile ţării.

În ţara mea sunt tei şi plopi,
Şi zarea-i diafană,
Şi-n ţara mea jandarmi şi popi iau lefuri de pomană;
Şi-n ţara mea sunt flori de mirt,
Principiu sau idee,
Sunt vorbe de păstrat în spirt, expuse prin muzee.

Din larg de crânguri vin zefiri şi tuturor dau veste
Că-n ţara mea sunt trandafiri şi fete
Că-n poveste,
Idile nasc şi se desfac sub luminiş de lună,
În ţara mea onoarea-i fleac şi dragostea
Minciună.

Şi-n ţara mea sunt mulţi părinţi ce plâng morminte
Multe …
Şi pribegesc scrâşniri din dinţi …
Dar cine să le-asculte,
Când e minciuna pe amvon şi nedreptatea-i lege,
Când guvernanţii-s de carton
Şi nepăsarea Rege ?

Ion Pribeagu: În ţara mea

  (parodie după Ion Pribeagu)         

                               de Tudor Cicu

În ţara mea sunt văi şi munţi şi ape

Şi şisturi neferoase,

Şi-n parlament femei cu părul blond

Ca Venus de frumoase!...

Poeţii însă nefiresc, slăvesc albastrul mării

Şi cresc doar bozii şi mohor în lanurile

ţării.

În ţara mea vestită-n pruni

Cândva era splendoare

Acum în ţara mea, bolnavi se dau cei hoţi

de-i scot de la răcoare.

Şi-n ţara mea vedem doar circ

chiar de-ai schimba canalul

Şi doar otrăvuri în urechi

îţi toarnă „căpitanul”.

Din largul zării vin lăstuni, pe rând –

pe rând dau veste,

că primăvara a venit: cu ghiocei

la fete şi neveste.

Idile şi poveşti de-acum, te-aştepţi

pe sub castani...

Dar fetele sunt pe centuri

să facă ceva bani.

Şi-n ţara mea părinţi-şi plâng

bătrânii la morminte.

Din ce în ce mai multe...

Şi doar scrâşnesc amar din dinţi.

Dar cine să-i asculte,

când din balcon ni se promit

un ev plin de bravade

Şi toţi vedem: Minciuna-şef,

că-n tron –cu sceptru şade.