Un... Interviu

INTERVIU CU SCRIITORUL TUDOR CICU

1. Asigură publicarea pe blog un număr mai mare de cititori? De aprecieri obiective?

   Pentru a răspunde la întrebarea dvs. va trebui, mai întâi, să vă citez tot pe dvs: „focul e totdeauna mai mic decât cartea pe care o arde”. Eu pot să spun că blogul a fost un atelier literar pentru mine, un fel de rug în care am ars puțin câte puțin, precum lumânarea ce arde până la capăt. Am început să postez pe blogul personal începând cu data de 7 oct., 2011, și i-am pus capăt pe 29 august, 2016, după aproape 870 de postări (adică 870 de zile de lucru în acest atelier). Mai exact, o activitate de cca. 6 ani. Dacă ne amintim că prima postare se numea „Să crezi în basm”, apoi cele peste 87000 de accesări, mi-au confirmat că trebuia să cred în scris și că rezultatul postărilor mele s-a materializat prin cele 20 de cărți care au ieșit de sub „mantaua” acestui blog. Dacă am crezut în basmul postărilor pe acest blog și că asta îmi va aduce un așa număr mare de cititori? La început nu visam atât de departe. Mai târziu, văzând un așa număr mare de accesări (unele depășeau cifra de 200 zilnic), mi-am zis că Dumnezeu o fi având ochiul cât ușa și, pesemne, o fi având El socotelile lui! Dar experiența pe blog nu a fost numai una trăită pe roze, că mă întrebam, uneori, precum Grișka din „Donul liniștit” a lui M. Șolohov: „- O fi vreo nădejde, maică?” ”- Dinainte nu știe nimeni, drăguță!”. Mi-au ținut firul întins, la comentarii, scriitori de seamă precum: Marin Ifrim, Ioan Viștea, Ion Lazu, Nicolae Ciobanu, Liviu Ioan Stoiciu, Florentina Loredana Dalian, Dumitru Augustin Doman, Dumitru Dănăilă, Elena Lupșan, Luminița Zaharia... etc. Au fost și înjurături din partea unora, porniți cu limbă de viperă și un dinte scos în față să are ca rinocerul lui Ionesco, prin tarlaua lor cu barabule. Dar așa e întotdeauna: lângă greier stă încolăcită și vipera. 

2. Buzăul nu are o revistă culturală de prestigiu. Nu are universitate. Mediul şcolar are autori de cărţi, dar nu şi scriitori. Ce mai lipseşte culturii buzoiene pentru a se închega?

    Când am venit (prin 2005, de la Berca) în Buzău, am cunoscut o viață literară adevărată și o diversificată și nobilă scriere a celor strânși în jurul revistei de atunci - „Renașterea culturală”. Din păcate revista s-a stins prin 2012-2013 din prea multele orgolii personale. La „Casa Sindicatelor” scriitorul Marin Ifrim ținea flacăra unei vieți literare a acestei urbe buzoiene, prin acele faimoase și minunate lansări de carte. Astăzi Buzăul nu mai are o revistă a lui, deși prin provincie ori prin diverse grupări au răsărit și astfel de reviste (nota bene revistelor „Spații culturale” de la Rm-Sărat și „Întrezăriri” de la Pârscov); iar lansările de carte se țin „când și când” la sala de la Casa Marghiloman ori la Biblioteca „Basil Iorgulescu”. În ziua de azi, Buzăul parcă trăiește blestemul profeției labișiene: „Nu mai aveți o țintă și mlaștina v-a supt”, căci sub masca unor orgolii nejustificate, nu le mai ajungem, unora, cu prăjina la nas. Unii au lăsat săbiile jos, a neputință, alții ne îndeamnă să le trecem din dreapta fracturată de greutățile și nenorocirile vremurilor până în ziua când scriitorii din urbea buzoiană se vor trezi a urla, cu mâinile ridicate la cer, implorându-l pe Dumnezeu, ca samovarele puse la focul sărăciei. Parcă trăim vremurile când Akaki Akakievici al lui Gogol, tocmai spunea: „Ia te uită, ce încurcătură!” Nu exagerez când spun că trăim ca în povestea aceluia cu „prostia omenească” încondeiat de Creangă. Ce ne lipsește? Istețimea unuia ca Ulisse care să reconstruiască faimosul cal de lemn din fața căruia troienii au surpat zidurile și au lăsat porțile deschise tuturor. Din păcate, aici la noi, se construiesc prea multe ziduri și prea puține punți.

3. Aţi susţinut realizarea unei cărţi de valoare împreună cu scriitorul Ion Lazu şi cu N. Ciobanu-Roman, o lucrare masivă de teorie şi de comentariu („Prieteni prin cărţi”, 2015). Cu poeta Mihaela Boboc aţi avut o frumoasă experienţă literară („Tătăruşca”, 2015). Comentaţi o dată sau de mai multe ori pe săptămână, cărţile cunoscuţilor. Cultivaţi parodia, o specie aproape pierdută. S-a uitat cam repede antologia „11 poeţi x 11 poeme”, 2010. Sunteţi prezent la întâlniri colegiale prin ţară. Ce anume determină şi susţine această diversificare proteică? Ce modalitate de exprimare vă reprezintă cel mai bine?

   Aveți dreptate. După încercarea nereușită de a uni poeții buzoieni într-o antologie („11 poeți x 11 poeme”), am ales calea de a scrie unele cărți ca și coautor. Mi-am zis că nu poți trezi lumea, prin cuvânt, de unul singur. Dar și aici, ca pe Ivan Turbincă, cel care nu era decât un cerșetor de tăcere la un capăt de pod, nebunia asta m-a costat (în cazul unora), ori cum ar fi spus Lamartine: „Crezi că lebăda care urcă spre soare, mai vede umbra aripilor sale pe valuri?”. Noroc cu lecturile din tinerețe. Panait Istrati mă învățase că pe coala de scris trebuie să-ți picure sufletul. Eu cred că sufletul mi-a rămas picurat în acele cărți scrise. Am scris poezie, proză, critică literară și parodii. Din nefericire, deși am nepublicate în volum peste 300 comentarii critice despre cărțile dăruite sau primite, nu le voi publica într-o nouă carte, și asta, pentru că tocmai cei despre cărțile cărora am scris, încurajându-i prin diverse medalioane literare, m-au bălăcărit peste tot, cum le-a venit la gură, ca la ușa cortului. Iar dacă tot m-ați întrebat, despre cartea mea de parodie, spuneam așa: „Prin cartea asta am avut curajul să-i înfrunt pe zeii de dinaintea mea. Poate va scrie și Istoria despre acest eveniment în viața mea, ori măcar va spune, câte ceva. Dacă va spune!” Am început cu proză (debut literar cu povestirea „O felie de pepene” în revista Tomis, nr. 4/1972) și am continuat cu poezie (debut în volum, 2005 –„Cu marea în suflet”), însă, în prezent mă voi axa pe roman.

4. Aţi stors şi fagurele criticii, scriind mai mult decât cronică de întâmpinare, o lucrare surprinzătoare despre poezia lui Ioan Liviu Stoiciu („Poezia şi subteranele ei”, 2011). Care este povestea ei?

   Încă de la început, am convenit (împreună cu poetul LIS) că această carte reprezintă doar un experiment eseistic şi că ea trebuie citită ca o carte de poveşti de tot felul, în care, ce-a cunoscut „pietrarul” critic, a cioplit şi învederat. Adevărul extras şi rostit de criticul Mircea Dinutz într-un comentariu, după lectura acestei cărţi, mă duce cu gândul la cumpăna acelei fântâni rurale, prin care un principiu înoată în sus, alt principiu se-aruncă-n sus, iar Adevărul îşi duce în cele din urmă degetul la buzele arse şi triste, şi murmură ca efebii Herei care întruchipau Soarele. În această carte am făcut legătura dintre trăirile din copilărie ale poetului, structurate în atâtea versuri revenind obsesiv către cititor, asociate – prin corespondenţă – cu ale mele. Numai Poezia ridică lucrurile şi întâmplările oarecare la simboluri şi fapte asemănătoare (ca-n vieţile paralele), prilej de a-mi trezi şi aduce cititorul la divina lucrare a poetului. Măcar pentru acest gest (al spovedaniei din subteranele poeziei existențialist/suprarealiste), va trebui cititorul să se aşeze cuminte la altarul bucuriei de a descoperi povestea Scriiturii în Poezie.

5. Dumneavoastră, Tudor Cicu, sunteţi un singular printre scriitorii buzoieni de astăzi. Gândul vă poartă şi spre confraţii din filiala dobrogeană a USR şi spre cei din Slobozia şi Urziceni. Cu ce preţ vă purtaţi acest destin?

   M-am simțit bine printre scriitorii buzoieni și cei din Slobozia, strânși uniți în jurul revistei lor „Helis”, dar tot printre dobrogeni îmi este locul. Ca în versetul biblic: „Trestia strivită nu va frânge și feștila fumegândă nu va stinge, până ce nu scoate, spre biruință, judecata” (Matei, cap. 12,20).  Nu se va ara marea cu boii, decât acasă la tine, printre ai tăi, căci ceilalți vor preface judecata în otravă și rodul biruinței în pelin. Întrebarea pe care mi-o puneți acum, pentru mine seamănă cu saltul surd al fiarei, asupra oricărei bucurii ale mele, pentru că deși mă simt un fel de exilat, ca Ovidiu la Pontul Euxin, nu uit să fiu încurajat de epitaful poetului, scris pe statuia din Piața Ovidiu, locul unde am trăit momente din viața mea, ca cele descrise în romanul ce mi-a apărut recent: ”Fata cu smochine”/2016.

6. Vă mai amintiţi „Jurnalul de Vrancea”? Câţiva ani a strâns în jurul său scriitori de mare valoare, adevărate conştiinţe civice. Era ca un cazan de locomotivă. Nu se poate uita. Cotidienele buzoiene nu au pagină culturală sau, dacă au, e ţinută de veleitari, care cred că, citind pe internet, pot scrie 20-30 de rânduri despre orice autor român. Cum comentaţi acest lucru?

    Și „Jurnalul de Vrancea” (ca și blogul lui LIS) a semănat cu un cazan de locomotivă pentru mine. Ne-am simțit (cu toții) ocrotiți ca sub „mantaua lui Gogol” și ne-am hrănit spiritual prin scrierile unor „Greuceni ai literaturii” ca: Marin Ifrim, LIS, Paul Spirescu, Mircea Dinutz, Rodica Lăzărescu, ș.a. Era ca și cum spunea Gabriel Garcia Marquez: „că nu ești de nici un loc atâta vreme cât nu ai nici un mort îngropat în opera ta”. Și într-un caz și altul, acum, privind în urmă, mă simt ca dinaintea mormintelor alor mei. Din fotografia de pe crucea părinților, mă privește liniștită mama și un pic contrariat tata. Fiindcă dintre cei amintiți, mai sus, unii au plecat din lumea asta, ceilalți s-au lepădat ca Petru, după prima cântare a cocoșului. Și asemeni bătrânului neînvins de furia unei mări potrivnice, omul hemingwayan din mine, își învinge, în continuare, de unul singur moartea, prin scris.

7. La 26 de ani de la Revoluţie, oamenii de cultură manifestă din nou curajul de a tăcea, de a nu-şi spune părerea despre încercările puterii de a îngrădi exprimarea liberă şi drepturile fundamentale ale omului. De ce?

   Nu știu ce-l făcea pe H.C.Andersen (autorul fetiței cu chibrituri) să susțină cu tărie că, din durerea cea mai aprigă poate țâșni bucuria, dar eu am aruncat în urmă buzduganul amintirilor mele, și ce credeți? Mi-am reamintit despre acele vremuri când copilăream în satul natal. Și, ce vremuri! Sunt atât de trist când mă gândesc... Ca Vanka a lui Cehov, care îi scria bunelului: „Dragă bunelule, fă-ți pomană și ia-mă de aici!” Și, cu acest gând îmi scriu cărțile. Așa am scris „Azaplar”, „Tătărușca”, „Fata cu smochine” și scriu acum la „Pierduți prin Siberia”, „Copil din flori”, „Arșița” ori „Enigmatica Ema”, având în urechi vorbele mamei, rostite odinioară: „Nu mai visa copile! Du-te și tu cu copiii la joacă”. Adică, să las cartea din mâini și să mă îndrept și eu ca toți ceilalți spre cele pământești. De aceea las, câteodată, stiloul din mână și cartea să alunece din brațe, de mă întreb: „Ce-o fi zis, oare, mama?”

8. În literatura română contemporană, distingeţi vreo tendinţă bine conturată? Vreun curent artistic individualizat?

   Tendințe?... Eu cred în cei care, în scris, au cutezat să iasă către Ființă și să-i pătrundă în intimitate. Astăzi, unii scriu poezie transmodernistă ori suprarealistă cu intenția de „a fixa amețeli” ale trăirilor lor, iar în proză se sondează și se caută adâncimea sufletului omenesc cu „ceva” aplecare spre adevăr și ficțiune. Se vede prăpastia, dar niciodată puntea dintre ele. Cred că puntea de care fac vorbire se construiește cu multă migală și stăruințe de mare vrăjitor. Dacă o poezie e rece și nu transmite nimic, ori proza tot ară un ogor gol, e pentru că nu are nimic din emoția trăirilor existențialismului cultivat de înaintași. Prefer cuvântul care stârnește emoția, nu fixația ori amețeala cuvintelor întoarse și secate ca păstăile ce nu vor da sămânța unui „vrej de fasole” ce l-a dus pe Jack până la ceruri.

9. Se crede că orice prozator are o mare pasiune pentru istorie. Mărturisită sau nu. Primul dumneavoastră roman a fost, aş zice, istoric („Iarba de mare”, 2006). Ce epoci, ce figuri ale istoriei naţionale vă impresionează atât de mult, încât aţi vrea să le daţi viaţă în proza dumneavoastră? 

   Și „Iarba de mare”, „Azaplar” ori ”Fata cu smochine” (dintre romanele mele apărute), au fost scrise doar cu mâna pe umărul îngerilor care mi-au însoțit trăirile din viață. „Iarba de mare” e povestea unei mari iubiri din adolescență, prinsă în context interbelic. Dar toate romanele (scrise sau la care scriu) au câte ceva din trăirile mele. Cu acest gând scriu, acum, la celelalte, ca și cum aș retrăi totul într-un nou vis. Iar visul  acesta trebuie să curgă până la destrămare. Doar printre trăirile cu ai mei, în scris, mă simt ca Gogol printre cazacii săi de pe Don.

10. Ce înseamnă Negoşina pentru omul şi scriitorul Tudor Cicu?

    Am senzația, când mă aflu printre stupii mei de la Negoșina, că sunt tratat de toți cei din jur, precum era la Iasnaia Poliana în pragul celor 82 de ani, marele scriitor rus Lev Nicolaevici Tolstoi. Uite, acolo la țară, la Negoșina, unde am prisaca, printre albinele mele, simt că toate acele orgolii (de care am vorbit) nu au nici o noimă.  Frumoase sunt zilele la Negoșina la începutul verii când fâneața e plină de flori în toate nuanțele de culori! E tocmai perioada când albinele zbârnâie ca avionele, prin aer, într-un dute-vino amețitor prin toată prisaca. De aici de la țară lumea se vede altfel. Și tot de aici, din ograda socrilor mei, de la Negoșina, privesc colinele și vârfurile pinilor de pe acestea, până la Penteleul din zare. Doamne, câtă semeție!... Dar despre toate astea, am scris deja un prim volum aflat la tipografie: „Scrisori din prisaca de la Negoșina” (partea I-a: Libertatea de a citi).

11. Care este explicaţia numelui dumneavoastră de familie?

   E o poveste încurcată. Am întâlnit, pe vremea când citeam „Victoria de la Oltina” (scrisă de Paul Anghel în 1961), un personaj cu numele de Stoenciu Cicu. Scriitorul îl întâlnise prin docurile de la Oltina, ca refugiat bulgar.  Bunicul, pe nume Stoenciu Gheorghe, era căsătorit cu Elisaveta şi a avut șase copii: Ion Cicu (tata), Voicu Stoenciu, Maria, Paulina, Sava şi Ilie Stoenciu. Enigma mi-a dezlegat-o bunicul. Tatăl lui Stoenciu Gheorghe (al bunicului) era Stoenciu Cicu, venit dinspre Bulgaria şi stabilit o vreme prin portul dunărean, Oltina. Străbunicii mei veniseră în Tătaru (fost Azaplar, de-l ştiam de satul chinuiţilor), de la Dunăre, din satul Dunăreni, fostul Mârleanu. Bunicul, înainte de cooperativizare, avea cai şi căruţă, făcea negoţ cu gaz şi sare, cherestea, etc. Pleca prin Muntenia şi aducea de acolo alte produse. Nevrând a intra la CAP i s-a înscenat că deţinea armă în casă. Au venit „băieţii – cu zel de la celula de partid”, prin ’52 şi i-au băgat un pistol în haine, în timp ce doar bunica era acasă. Apoi au descins la locuința bunicului şi l-au arestat, dar în loc de judecată, l-au trimis la Canalul pe care îl construia DEJ. A stat aproape doi ani. Când s-a întors de la Canal, familia i se destrămase. Cum atunci, tatăl bunicului era pe moarte. Moșu' Cicu l-a chemat la căpătâi pe bunicul (fiul lui) și ultima dorință a fost ca tata (primul copil), să-i poarte numele. Bunicul l-a luat de mână pe tata (era déjà însurat cu mama care-i purta numele de Stoenciu) și la notar i-a schimbat numele în Cicu. Mama a rămas până la moarte, tot Stoenciu. Drama familiei bunicului, de mă va ţine Domnul, drept la masa de scris, şi mă va inspira bunicul, de acolo de sus, de unde îmi vegheză scrisul, o voi scrie în romanul „O VIAȚĂ ÎN ARŞIŢĂ”. 

                                      Reporterul care a consemnat: Gheorghe Postelnicu

Mențiune (cu proza scurtă) la Concursul Național de proză scurtă Nicolae Velea/2018

Întoarcerea clopotului acasă *

     Cam prin septembrie, de Sfânta Maria Mică, în pridvorul casei sale din Negoșina, sat de munte, moșu' Ghiţă sta întins pe lavița unde așternuse un cojoc de oaie și se gândea că a doua zi trebuia să meargă cu carul cu boi în satul vecin să ridice crucea de piatră comandată pentru mormântul fiului său, Moise, căzut la Cotul Donului în războiul de întregire a ţării. Că mult le mai dăduseră de furcă băiatul ăsta și un oftat venit din interior tot mai scoase moșu', amintindu-și de încăpățânarea băiatului ce o ținuse morțiș, că nu și nu, el tot va pleca voluntar la războiul acela. Ar fi vrut să-i facă și-o slujbă, să-l aducă de la Plopeasa, de peste muche, pe părintele Popametru, dar cum biserica fusese văduvită de clopot, parcă slujba ceea nu prea ar fi avut farmec. Clopotul bisericii fusese comandat la uzinele din Reșița de părinți, avea documente, dar odată cu venirea războiului, primarul, notarul și alți câțiva din primărie au dat ordin să ridice frumusețe de clopot și să-l ascundă la raion. Astfel nemții, care se auzise că luau clopotele de la biserici și le încărcau în trenuri să le ducă în Germania, pentru retopire, să nu-l găsească.

     Întins pe laviță, cu mâna dreaptă sub cap, aștepta să bată clopotul de la biserică, dar acesta nu se mai auzea demult și moșu' Ghiță se gândea că, pesemne, toate au fost rânduite de sus. „De când ni l-a ridicat, nimic nu mai lucește și cântă!” strivi el un gând și încercă să doarmă. Cerul înalt, senin, picura și el a somn peste dealurile ce se topeau în amurg. Apoi, își zicea, nu erau zile mai pline de smerenie când, aflat la pădure și auzea tocmai de acolo bătând clopotul în sat, se lăsa ceva mai încolo la umbra unui stejar, ca să nu-l supere mugetul boilor, și asculta, după șiragul de copaci, acea mare minune. Avea ceva sufletul moșului cu bătaia clopotului, căci i se cutremura trupul când îl auzea. Acum, dispariția lui lăsase văduvă biserica și parcă nimic nu-și mai avea rostul acolo – nici turla clopotniței, nici toaca mare din lemn, nici ștergarele, nici sfeșnicul pătat cu ceară.

     Soarele galben, ca un taler de alamă bine lustruit, își tăiase de mult drumul pe bolta cerului și era în coborâre spre linia unde trebuia să dispară în peșterile nopții. Moșu' Ghiță se trezi îmbrăcat, așa cum se culcase pe velința patului de lemn. Undeva, la o streașină a casei, pe o creangă de dud, două vrăbii gureșe făceau atâta gălăgie încât nu mai era chip să închidă iarăşi ochii. Privi somnoros spre ramurile dudului, unde vântul răzvrătit al toamnei care abia venise apleca ramurile făcând să le zuruiască frunzele sub streașina casei. Auzi dinspre curte un lătrat gros de câine, mai întâi supărat că fusese deranjat și el de la odihna binecuvântată, mai apoi, moșului i se păru că animalul din lanț se dădea la cineva care încerca să forțeze poarta dinspre drum ca să intre în curte. Glasul celui de afară, răspicat și energic, îi stârni luarea-aminte. Trase cu urechea încercând cu sforțare să deslușească vocea omului care se oprise la poartă și toropeala îi pieri ca și când nici nu-i fusese cuibărită în trup. Se ridică într-un cot de-și aruncă ochii peste umărul prispei. În poartă, cu capul descoperit, părul răvășit și pantalonii într-o rână pe el, se afla Stan Snagov, vecinul din spatele casei, gard în gard cu el.

– Ha!?... Ce dai, bre, așa, că n-or fi năvălit tătarii pe dumneata! Ai ajuns cu părul alb, ’tu-i mama mă-sii și dai buzna ca la mata acasă. Nu știi să bați la poartă, să strigi, ca un om cinstit? Ce nu lași oamenii să doarmă?

– La ora asta se doarme, mă, ţicnitule?!.. Uită-te la el!?... Parcă l-a bătut soarele-n cap la coasă! Apoi, scărpinându-se în barbă: Ce zici, pui și tu la bătaie o damigeană de țuică? Alde Pifaru pune la bătaie un berbecuț, eu o să pun o vadră cu vin, alde Stănică aduc sarmalele și Otiloaica face borșul... Hai, măi Ghiță, doar am vorbit cu o parte dintre oameni să ridicăm o masă mare, ca de Rusalii, și să invităm autoritățile, că poate ne-o aduce clopotul înapoi.

     Moșu' Ghiță privi la omul încremenit în poartă, cu un aer suspect, un crac al pantalonilor pătați de noroi uscat, puloverul jegos și cârpit pe la mâneci, bărbia țepoasă și ochii injectaţi de tutun. Și, tot privind la Stan Snagov, îl apucă veselia. Surâsul lui malițios, nu se adresase vecinului său, ci mai curând unor grauri care se hârjoneau nostim în zbor, ce treceau pe deasupra ca niște obiecte întâmplătoare. Se opri din surâs, ca să nu creadă Stan că râdea de el și culese un papuc de la ușă ce-l azvârli cu furie spre hambar, unde câinele hămăia de zor.

– Mai taci, naibii, odată... Ce te-a apucat? apoi, revenind cu privirea către Stan: Ce treabă ai tu cu autoritățile? Clopotul ăla era al părinților mei și nu-l donase bisericii ca să-l ridice alții. Nu dau nimic. O să-l întoarcă înapoi fără nicio cinste. Îmi pare că a venit vremea.

– Vremea pentru ce?

– Pentru datoria cea de pe urmă a regelui față de neamul nostru. Am să merg personal și-o să-i cer să ni se întoarcă acel clopot, după cum ni se cuvine. Doar nu vrea regele să vadă că noi, țăranii, n-am scăpat după acest război la care ne-a chemat, de belelele toate?! Dacă vreți să sărutați mâna unde ați scuipat, n-aveți decât, eu n-o să aștept să fiu călcat în picioare și să mă prefac, apoi, că mi-e bine. Așa să știi!

     La o așa vorbă, Stan și-a făcut iute semnul crucii. Singur, acolo, la marginea drumului, s-a uitat în sus, s-a uitat în jos, parcă l-a lovit cineva în moalele capului. I se împietresc inima, sufletul, gândurile omului, și asta nu era bine. A dat să zică ceva, se înecă în vorbe și cu o mișcare a brațului alungă sutele de gângănii pudrate, care se roteau în jurul porții, în acea amiază de toamnă. A plecat Stan, așa cum venise. Câinele mai lătră de câteva ori în lanț, după care, plictisit de toată tevatura din curte, târâi lanțul pe bătătură și când ajunse în dreptul gardului ridică un picior din spate de urină lângă un tumurug de salcâm. Moșu' Ghiță se aplecă de luă de pe jos un cocean de porumb putrezit și aruncă cu silă spre câine.

– Fir-ai al naibii de potaie! Atâta știi! Ți-ai găsit locul...

***

– Și a plecat moșu' Ghiță la regele Mihai I al României? l-am întrebat, odată, pe tata, când credeam eu că pot înțelege toate aceste sentimente pe care pun preț țăranii. Pe tata, inteligența sa de om simplu îl ajuta să gândească pe sugestii simple. Cred că mă bănuise gândind, că dacă aș fi fost Greuceanu, sigur aș fi pornit la drum ca să aduc și soarele, înapoi pe cer.

– A plecat, cu Dumnezeu înainte! Dar de ce întrebi? a zis tata și eu l-am privit insistent. Dar de fiecare dată când era privit insistent parcă era fitilul de la flacăra lămpii: când sfârâia, apoi ardea mai puternic, iar când flacăra murea încetul cu încetul, se lăsa întunericul și umbrele amintirii îi reveneau pe chip. L-am mai auzit: Așa mi s-a spus. Că Dumnezeu e și El tot om de-al nostru.

     Ori, chiar vorba asta ciudată semăna cu a moșului nostru Ghiță, cel care plecase pe jos, tocmai din Negoșina, de la poalele muntelui, în București, la regele Mihai I al României ca să ceară dreptatea neamului său de munteni cu privire la confiscarea clopotului de la biserica din sat, de către autorități.

– Dacă-i drept ce gândești, tată, apoi vulturii noștri n-ar sta pe veci închiși în păduri, mâncați de nostalgii și păduchi. Și, poate întâmplător, clopotul ăla era viața lui.

– Ei, întâmplător! Nimic nu se face pe această lume întâmplător. Dar ca să te înțeleagă cineva, dragul meu, cred că va trebui să aibă vocația regelui care și-a pus fiii să-i păzească grădina cu mere de aur și care, prin tine, trage gândul dincolo de povese...

– Acela era împăratul, măi tată! am replicat. Regele a venit abia mai târziu, dar eu nu l-am apucat.

– Împărat ori rege, ce să știu eu? Măcar dacă cel care a venit în locul său vrea să ne vadă pe noi, oamenii de la țară, c-am scăpat de necazurile toate.

     Am mai fi discutat noi, acolo, multe și interesante. Dar mai interesante, chiar decât întâmplările la care am făcut referire, sunt dilemele, întrebările şi ipotezele legate de ele. Căci discuția aceasta mi-a reamintit, prin ce minune, de istorisirea moșului meu – un om întreg – și regele său, când ne aduna pe noi, nepoții, de ne băsnea povestea clopotului comandat de ai lui pentru biserica din sat și ridicat de autoritățile locale de teama nemților, în vremea celui de-al doilea război. Se auzise prin sate că nemții ridicau clopotele și le trimiteau în țara lor, cu trenurile, urmând a fi transformate în gloanțe, după retopire. Moșul meu Ghiță, era în ale băsnitului un adevărat Gogol al cazacilor. Cel care recunoştea în Gogol pe marele întemeietor al „băsnitului” provincial, îl numesc astfel pe Dostoievski, nu avea de unde să ştie că un „om întreg” îşi poate jertfi şi viaţa când socoteşte că e necesar. De aceea, atunci când își spunea povestea, moșul meu ne îndemna pe noi, nepoții, să căutăm mereu înainte, în viitor, ştiind că pentru asta trebuie să ne şi arate calea pe care trebuie să meargă fiecare dintre noi. Rememorând întâmplările şi fiinţele dragi din copilărie e ca şi cum ai trage de pânza pe care se proiectează, într-un cinematograf în aer liber, filmul prin care ţi se încearcă prelungirea copilăriei. Aşadar, un adevăr există sau nu există. Cel care nu poate depăşi, în scris, adevărul, urmând a clădi ca pe o căpiță de fân, minciuna, îmi sugera mie cum toate vor fi amestecate în pălăria scriitorului, ca şi cum ar fi fost dintotdeauna adevăruri.

***

      Moșu' Ghiță a mai aşteptat să se întâmple o minune, dar timpul trecea și despre minune nici pomeneală. Așa că, la două zile de la discuția avută cu Stan Snagov, moșu' meu și-a încălțat pe prispă opincile și i-a strigat babei lui, Mița, să-i aducă din tindă, aflată într-un cui, traista pe care aproape o umpluse cu mere domnești din grădina lui. Din pieptul babei a țâșnit un suspin sfâșietor:

– O, Dumnezeule, doar nu vrei să pleci pe neașteptate și tocmai pe înserate?

     Ca să-i arunce o privire şăgalnică babei sale și s-o îmbuneze, el îi făcu cu coada ochiului a întrebare misterioasă, în timp ce curbura fină a nării pe care râsul ba o strângea, ba o dilata, lua înfățișarea unuia care își aprindea pe întuneric luleaua ținând în căușul palmelor flăcăruia pâlpâitoare. După ce a pufăit două-trei fumuri, a scos pe nas o întrebare prostească:

– Vezi tu, Mițo, steluța ceea, hăt colo, pe bolta cerului?

– Ei, ce-i cu dânsa?

– E steaua mea. Îmi spune că a venit timpul...

– Cum adică, a dumitale?

– Păi, uite cum vine vorba, zise moșu', aşa era și atunci când copchilul nostru, Moise cel neascultător, a voit a merge la război. Și atunci, steaua asta parcă da să apună. Clipocea întruna și da să se stingă precum lumânarea. Pesemne, vestea că are să-i cadă un drum lung. Și i-am spus să-și ceară iertare, și nici așa nitam-nisam cu gândul să plece. Și asta i-am spus, da' el a râs. Că zicea, oamenii își cer iertare când e să le vină ceasul, dar el are să se întoarcă ca toți bărbații țării porniți împreună cu regele lor pentru a aduce Basarabia înapoi și când o să ne fie lumea mai dragă, tot așa nitam-nisam va lua pe Anișoara lui taica Stan și va pleca în lumea largă, că el de casa asta n-are trebuință.

– L-au durut vorbele dumitale spuse atunci, la mânie...

–Da' eu n-am să plec după clopotul nostru, la regele Mihai, până nu mi-i da binecuvântarea. Și Moșu' Ghiță n-a mai zis nimic. Pentru Mița, asta însemna că firul acelei vorbe s-a pierdut și pierdut urma să rămână. Și-a dus mâna la piept de și-a făcut o cruce, Mița.

–Măcar stai până dimineața. Vom vedea ce și cum... 

     S-a ridicat moșu' Ghiță încetişor, iar baba l-a privit cum stătea în picioare pe treptele de la intrare, cu cojocul aruncat pe umăr. A înțeles că se petrecea cu el ceva tainic și trebuia să-i dea pace. L-a petrecut cu privirea până s-a pierdut în capătul drumului, sus pe muche.

     Păi, moșul meu avea ceva pe suflet, altfel nu pornise el la drum, până la regele său, în capitală, doar pentru acel clopot. Tata spunea că moșul a mai avut, pe lângă casa unde a crescut, unsprezece copii. Moise, singurul copil mai ciudat era cam al treilea, după o soră măritată și un frate mult mai mare, avocat pe la oraș. Împlinise optsprezece ani când a zis că el pleacă de-acasă și se înrolează în armata care, așa auzise el, lupta pe front pentru reîntregirea României Mari. Și el, cică, era gata, adică, a-și pune pieptul în calea gloanțelor ce caută a-i sfâșia țara. Iar moșu' Ghiță, la cea mai aprinsă ceartă cu mezinul Moise, ar fi zis, la mânie: „Sper să nu te mai întorci!” Vorbă grea. Apoi, când a aflat știrea, din ziare, că fiul său ar fi căzut pe front, n-a mai vorbit nici cu ai lui. Până în ziua când și-a ridicat traista din cămară și a umplut-o cu mere domnești zicându-le alor săi că el pleacă la rege, fiindcă are de dus până la capăt, la învoială cu Dumnezeu, păcatul său.

***

     Și acolo, stând cu tata sub nucul de la poartă, am aflat că moșul meu s-a întors acasă cu traista în care mai avea doar două mere domnești, din cele luate din grădina sa, la drum, pentru de-ale gurii. Ai lui, la întoarcerea în sat, l-au întrebat dacă regele va da ordin să li se înapoieze clopotul. Cică ar fi povestit cum l-a privit regele în ochi și fără să clipească i-a spus: „– Ții chiar atât de mult la acest clopot?” „– Precum țin la viața mea și la viața dumneavoastră, maiestate!” i-a răspuns. „– Dar eu tot aud cum bat clopotele sus, în deal la Mitropolie, și nu-mi pare că dangătul acela vine să ne spună că țara se va mântui. La ce vă trebuie una ca asta și vouă, acolo, la țară?” a mai lansat o întrebare capcană, regele. „– Dangătul cela vine să ne spună că sufletele noastre se vor urca în curând la cer. Fără el nu se poate să ne înfățișăm dinaintea Lui, la Judecata cea de Apoi...”

     Au mâncat împreună câte un măr, iar el i-ar mai fi zis regelui că fără clopot toți cei din satul nostru au cam murit: „– Curând, maiestate, fără acest clopot pereții caselor noastre se vor povârni și chiar va putrezi ograda ceea, de va muri și numărul din poartă și lacătul și cheia din ușă”. Regele i-ar fi promis – că doar nu într-o doară vorbește regele! – să meargă liniștit acasă, că va veni și clopotul acela: „– În câteva zile clopotul va fi la locul lui, moșule!” Întrebat dacă maiestatea sa se simte bine și simte că și țara toată, după unirea cea mare cu frații ei, e aproape de dânsul, Mihai I al României s-a ridicat demn în picioare și l-a îmbrățișat ca pe moșul său, Ferdinand: „– Vezi, moșule, în ce timpuri am ajuns? În zilele acestea s-au petrecut o ticăloșie tristă și o trădare de râs în familia noastră, dar toate astea țin de treburile țării și treburile țării sunt grija regelui și el musai să le scoată la capăt...” La câteva zile clopotul a ajuns iarăși la locul lui și moșul meu nu s-a îndoit niciodată de promisiunea regelui său. Dacă ar fi privit altfel, istoria unor întâmplări din viaţa lor ar fi luat o altă înfăţişare?

***

     Dar de ce să-i fi spus moșu' Ghiță fiului său vorbele acelea? Nu m-am dumirit până când mătușa Lica, fata cea mare a moșului Ghiță nu mi-a relatat secretul acelor vorbe grele spuse lui Moise: cică l-ar fi surprins iubindu-se cu fata lui moșu Stan, care era cu puțin peste zece ani mai mare. Și moșu' Ghiță s-ar fi mâniat tare și n-a fost de acord nici în ruptul capului cu dragostea dintre aceștia.

– A iubit-o el, cu adevărat, pe fata lui moșu' Stan? am întrebat. E posibil o astfel de iubire?

– Mai știi? mi-a zis. Dragostea târzie a femeii e ca bucuria arătată de floarea-soarelui astrului ei strălucitor de pe boltă. Mama Mița mi-a zis că s-ar fi întâmplat așa: „Într-o zi, nu ştiu cu ce rost, taica Ghiță se duse la poarta lui Stan Snagov. Nici Stan, nici Călina, nevastă-sa, nu răspunse deși taica lovi cu o piatră în țambrele de la poartă. Strigă. Chiar destul de tare, atât cât să-l audă câinele și să se pornească a lătra ca să atragă atenția gospodarului. Nimic din toate astea nu se întâmplă. Atunci, împinse ușor de poartă și aceasta nici nu produse vreun zgomot. Înaintă către casă și privi prin ferestre. Ciocăni chiar în ele. Liniștea asta îl miră chiar mai mult decât s-ar fi așteptat ca din senin să sară câinele ascuns pe undeva și să-l înhațe de picior. I se păru că dinspre grajdul unde-și ținea Stan Snagov vaca se auzi un oarecare zgomot. Ocoli grajdul, voind să se asigure că nu era nici un câine pe acolo, după care împinse ușa din spatele grajdului, încet-încet, și-și vârî capul dincolo de ușă. Deodată, taica Ghiță încremeni. Pe un braț de fân abia cosit, desluși două trupuri goale care se frământau în focul dragostei: Anișoara îl strângea ca într-o menghină, cu picioarele desfăcute, pe Moise, care la rându-i își înfipsese mâinile în pieptul moale al fetei și icnea cu capul dat pe spate. Palmele ei ba scăpau dincolo de umerii băiatului, ba se întorceau, după care lunecau în lături, coborând pe mușchii picioarelor. Pe taica l-a izbit în ochi coapsele albe cu care femeia își încolăcise prada de deasupra ei. Zicea că ar fi încercat să închidă ușor ușa grajdului, însă aceasta a scârțâit îngrozitor de tare. A avut totuşi timp să zărească brațul lui Moise trăgând pătura peste fata care se cuibărea în brațele lui, supusă, ca o flacără aproape stinsă de atâta ardere...”

     De atunci, moșu' meu și moșu' Stan nu şi-au mai vorbit tot restul vieţii. Unii spun că moş Stan se lăuda sus și tare că masa regească pe care cei din sat o dăduseră autorităților, după plecarea moșului meu la rege, şi care a ţinut trei zile și trei nopți le-a adus clopotul înapoi. Moșul meu susținea că fără ordinul regelui n-ar fi văzut sătenii clopotul, şi că prin asta Dumnezeu a voit să-l împace cu sufletul celui dispărut pe front. Cele două părți ale satului s-au sfădit mult ca să-i facă să-și dea mâinile, spunând cum aproape că nu pot ști cine-i mai „breaz” în ceea ce susțineau fiecare dintre cei doi. Apoi, oamenii din sat i-au lăsat, cu timpul, în pace. Că adică, la amurgul zilei, ce-i pasă boului pentru cine și-a rupt grumazii în jug?

* Proza scurtă cu care am participat în 2018 la Concursul Național de proză scurtă Nicolae Velea / care a primit una din mențiuni.

Tamara (proza la concurs)

      Tamara

      În nordul țării septembrie miroase deja, ușor a toamnă. Așa simțise și el când vedea cum  puținele frunze care se mai țineau în mesteceni, prin parc, semăna cu viața lui în ultimul an de liceu. De-a lungul insuliței, unde o întâlnise pentru prima oară pe Tamara, zburau purtați de vântul în rafale, ca bezmetici, câțiva bondari greoi. De pe banca de vizavi de insuliță, Vlad văzuse cum ea se ridicase de la masă și își implora partenerul, din ochi, tocmai când el făcuse un gest, nepermis pentru un băiat, de a-i lua fetei mâna întinsă pe deasupra mesei și a i-o așeza, înapoi, cuminte, la piept. „Da! își spusese abia șoptit. Pesemne, tocmai i-a spus că n-o iubește”.

        - Ce-o fi cu mine? Visez cu ochii deschiși... Și încremeni ascultând cum îi bate inima. Pe un scaun, cu brațele adunate ca un om nemișcat în rugăciune, își zări vag în întuneric umbra sacoului, singura haină pe care o avea și cu care fusese îmbrăcat atunci.

     ...În copilărie, maică-sa era cea care îi tâlcuia lui visele şi nălucirile. După ce deslușea câte un vis, îi povestea din „Facerea”, cum, noaptea în vis, a venit Dumnezeu la Abimelec… pentru Sarra, femeia lui Avraam. Nu prea înţelegea, pe atunci, unde bătea mamă-sa, cu tâlcurile ei. Avea să facă o punte de legătură, între vorbele ei şi relatarea din Cartea Cărţilor, peste alţi ani, când, citind „Idiotul” lui Dostoievski, rămăsese descumpănit o vreme, cu privire la scena în care prinţul Mâşkin o „reîntâlneşte” pe frumoasa şi faimoasa Nastasia Filippovna, în casa Epancinilor, pentru prima oară. „Dar cum de ai ştiut că sunt eu? M-ai mai văzut undeva înainte?” – îl întrebase Nastasia Filippovna pe prinţ. „Văzusem ceva mai înainte portretul dumitale şi…”, încercase o explicaţie prinţul. „Şi mai ce?” – fu curioasă Nastasia. „Pentru că erai, întocmai aşa cum mi te-am închipuit… mi se pare şi mie acum că te-am mai văzut şi altădată…”. „Unde? Când?”, insistă frumoasa rusoaică. „Ochii dumitale îmi par aşa de cunoscuţi… dar nu, e cu neputinţă! Am spus-o într-o doară, fără să mă gândesc… N-am locuit niciodată în Petersburg. Poate… în vis…”.

     Asta era! De aici încolo, începea pentru Vlad, povestea portretului văzut în vis şi regăsit cândva, în camera enigmatică, cu multe jucării, din casa gazdei de pe vremea ultimului an de liceu. Atât „nea George”, cât şi „baborniţa” care-i era soţie, erau doi bătrâni cărpănoşi, avari şi ursuzi, şi peste poate de bănuitori. Patima beţiei o aveau amândoi. Câteva luni, a trăit alături de ei, clipe demne de pana lui Dante, autorul „Infernului”. Avuse, în camera unde dormea, cândva, acasă la ţară, o icoană reprezentându-l pe Sf. Gheorghe ucigând balaurul. Și acum, lui, ca unul care i se închina smerit sfântului din acea icoană, îi venea foarte greu să se acomodeze, printre străinii care nu se închinau nimănui şi nici nu aveau măcar o icoană în casă. Dar, mai presus de toate, nu se putea acomoda cu zgomotul oraşului, cu trenurile care cutremura casa, din jumătate în jumătate de oră. Cei doi bătrânei purtau tot atâta respect lui Dumnezeu, precum dracul, tămâiei. „Nea George”, care era „frăţie” cu tatăl său – adică îi fusese cavaler de onoare, pe vremuri, la nuntă – mai era cum era, însă Petria, baborniţa lui de nevastă (nici nu merită ea, a-i pomeni numele) era din cale afară de rea. Îl teroriza, ca pe un biet copil „aruncat” printre străini, cum avea a mai întâlni, prin schiţele lui Maxim Gorki. Și-ar fi luat geamantanul cu cărţi şi caiete, precum şi cele câteva lucruşoare primite de acasă, încă din primele zile, şi s-ar fi tot dus, s-ar fi tot dus, dacă...

      ...A privit cu strângere de inimă scena cum ea și-a lăsat capul pe brațele încrucișate pe masă, după plecarea lui, plângând în surdină. El a înconjurat insulița, a traversat puntea arcuită și i-a strecurat în palmă bilețelul scris pe un petec de hârtie pe care îl gândise instantaneu, acolo, pe bancă. Aștepta în picioare dinaintea fetei. Ea nu a răspuns nimic. L-a privit în ochi sașii jucăuși. A luat biletul și l-a citit în tăcere. Lui i se păruse, că totul durase o viață. Pe acel bilet scrisese o singură frază: „Așteaptă! O să treacă furtuna”. Ea a împăturit biletul, l-a mai privit pe sub sprâncene, din curiozitate, destul de susceptibil, apoi iar a deschis biletul și din nou a citit acea frază. „Tu ai scris asta?” Iar el n-a putut decât să-și lase mâinile pe lângă corp, recunosându-și fapta.

     Aici începea povestea portretului din vis, reîntâlnit în camera enigmatică a jucăriilor, din acea stranie casă a gazdei. Pentru a ne face o imagine asupra casei, trebuie să ştiţi că acei doi bătrânei locuiau într-o bucătărioară joasă (cu un tavan aplecat), unde dormeau, găteau şi îşi petreceau zilele mai tot timpul. Pe el îl „izolaseră” într-o săliţă scundă, cu un pătuţ tare (senzaţia i-o dădea salteaua, parcă făcută din papură) şi înghesuit după uşa ce avea, cât de cât, o corespondenţă cu bucătăria. Acolo, la o măsuţă joasă, își şi făcea lecţiile. Nopţile îi erau adevărate coşmaruri, căci, de dincolo de uşă, răsuna până la el cearta bătrânilor, dedaţi acelei patimi a beţiei şi a jocurilor de cărţi. În toată casa aceea, o singură cameră nu-i fusese arătată, iar speranţe de a afla, vreodată, cam ce se afla acolo, nu prea avea, căci baborniţa de mătuşă ţinea cheia la cingătoarea de la brâu. În zadar, în lipsa bătrânilor, încerca a forţa uşa enigmatică, şi a-și face vise şi deşertăciuni. Cum ar fi spus, mai exact, Eclesiastul. Căută, în geamantan Biblia pe care o avea de acasă, de la mama lui. O frunzări până găsi ceea ce căuta: „Căci din mulţimea grijelor se nasc visele şi deşertăciunile din prea multe cuvinte”. Gata! Era timpul să își uite trecutul și să privească numai înainte. Asta, până într-o zi, când, încercând pe furiş una dintre cheile găsite, cine ştie prin ce colţ al bucătăriei, descoperi, cu uimire, că enigmatica uşă a acelei camere cedează, şi pătrunse, destul de speriat, în acea cameră interzisă. Tot ceea ce se afla acolo, părea neatins de vreo mână omenească, de ani şi ani de zile. Strania senzaţie i-a dat-o acea neclintire, „ca de muzeu”, a tuturor lucrurilor din acea încăpere. Patul mare, elegant, din lemn masiv cu incrustaţii în tăbliile laterale, cum nu mai văzuse vreodată, cu acele cuverturi frumos aşezate, în culori de-i luau ochii şi, mai presus de toate, jucăriile! Peste tot jucării... şi păpuşi de tot felul (mari şi mici), pretutindeni: pe tăblia patului, prin colţul de cameră, pe scaune, pe masa din stânga bibliotecii, şi chiar în bibliotecă. Într-un cuvânt, ochii săi de adolescent nu ştiau asupra cărei jucării să se oprească. A rămas, în cele din urmă, îndelung, în faţa bibliotecii pline de cărţi, cu o dorinţă nebună de a le răsfoi, de la un capăt la altul, în cel mai scurt timp. Mâna, însă, i s-a oprit întinsă şi nemişcată, întrucât, privirea i-a fost atrasă de ceva deosebit. Dintr-o ramă, frumos aşezată pe raftul din mijloc, îl privea, cu ochi mari, melancolici, dar şi cu o undă de tristeţe în ei, o fată fermecătoare, cu păr buclat, lung revărsat peste umeri. În acea cameră enigmatică, încărcată de jucării, portretul, pe care îl descoperise, îi stârni admiraţia şi curiozitatea de a afla cine era cea din fotografie. I se părea cunoscută. Dar era convins că o văzuse doar în vis.

     ...Ea avea sprâncene minunate, arcuite parcă a uimire când îl privise, o față misterioasă care dădea obrajilor ei o nuanță de acuarelă mult diluată; ochii negri i se mișcau în sus și în jos când vorbea; glasul îi aducea a ceva cunoscut, amintind de cele surprinse de prin cărțile citite și într-un fel și trăite, rârâit, cu inflexiuni guturale, și o gropiță în obraji se adâncea și iarăși revenea în timp ce schița un posibil zâmbet. Iar el doar a privit cum ea s-a ridicat deodată de la masă și întinzându-i cu mâna albă, dezgolită până la cot, biletul, a părăsit insulița. Nu s-a dezlipit de acolo, până când frunzișul ruginiu al stejarilor de pe insuliță nu i-au trecut, de câteva ori, duse de vânt, peste bombeul încălțărilor. Nu și-a iertat, pe moment, că nu i-a putut declara că îi era dragă chiar de la prima lui întâlnire cu o fată și ar fi vrut să îi dea întâlnire, tot aici, în ziua următoare. De emoție ori poate că pe buzele fetei apăruseră mici vânătăi diafane, a ales să tacă.

    Acum aştepta, ca în vis, să vină Dumnezeu la el (cum spunea mamă-sa, cândva, că El venise la Abimelec) să-i spună: „iată visul, iar tâlcuirea lui o vom spune împreună, înaintea tuturor celor care vor să-l afle”. Aşa ceva însă, era imposibil să se întâmple. Numai Iosif îi tâlcuise faraonului visele sale. Şi, totuşi, într-una din seri, a fost trezit de vocea unui clopoţel de fată, care-şi certa părinţii bătrânei, dincolo de uşa unde îi era înghesuit patul. În faţa fetei, cei doi bătrânei păreau nişte omuleţi fără apărare. Nu ziceau mai nimic. Iar fata, apărută în miez de noapte, îi certa de zor. A ciulit urechile să desluşească acele vorbe. Din când în când, baborniţa de mătuşă căuta să-i mai tempereze furia fetei: „Tamara, mamă!... De ce să îl fi dus în camera ta? E un copil de la ţară... Pune mâna... strică ceva. Aia trebuie să rămână camera ta, mamă... De când ai plecat tu, acolo e singurul loc unde te mai găsim când și când.”

     ...Când și-a desprins ochii din pământ și a privit în urma ei (era tot acolo dinaintea mesei abia părăsite de fată), a zărit-o sprijinită de balustrada punții arcuite, cum întorsese capul să-l mai vadă încă o dată. „Aș fi vrut să mai vii și mâine... să ne plimbăm cu barca”, i-a strigat. Ea doar a râs: „Persoane străine ca noi nu au voie să se plimbe pe lac”. Avea o voce guturală sau el așa simțise. „Măcar să-ți știu numele...”. Nu mai putuse continua. Un nod i se pusese în gât. „Cine știe? Poate o să-l afli cândva”. Iar lui i s-a părut că spusese toate astea destul de graseiat și cu patos.

     În noaptea aceea a aflat, că necunoscuta, care descinsese acolo în noaptea aceea, era fata gazdei, că era studentă la Bucureşti, şi că o chema Tamara. Îşi certa părinţii pentru inumanele condiţii în care ţineau în gazdă, fie şi un copil „rău” de la ţară. Faptul că nu mai venea pe acasă, îi trezi bănuiala că fata nu-şi iubea părinţii, pentru „apucăturile” lor. S-a dat jos, tiptil-tiptil, din pat, şi a aruncat o privire prin ochiul de geam acoperit de o perdeluţă. Chipul fetei semăna izbitor cu fata văzută în urmă cu un an pe insuliță. A doua zi, află, pe căi ocolite, de la „nea George” că enigmatica de peste noapte părăsise locuinţa şi luase trenul, de la prima haltă, înapoi spre Bucureşti. N-a mai revăzut-o, şi, doar Cel-de-Sus trebuie să ştie dacă aici se sfârşeşte povestea fetei, ori reîntâlnirea aceea fusese cea mai fericită amintire din viața lui. Imaginea Tamarei avea să rămână, împreună cu portretul pe care îl ținuse la piept a doua zi. Acolo, în casa cu umbre și păpuși care devenise ea însăși o amintire. A doua zi și-a strâns bagajele și și-a anunțat gazda că nu mai poate locui acolo, că și-a găsit o altă gazdă unde se va muta. Dar nu înainte de a strecura în spatele portretului fetei, în camera enigmatică, un nou bilețel pe care scrisese doar atât: „Ți-am aflat numele. Și dacă a trecut furtuna e timpul să-ți lași inima pe mâinile Lui, cel care face posibil totul”.

      A plecat mai departe fără să arate că îi cam tremurau pașii. Şi, să fi tremurat în lumina zilei, pentru ce? Aşa, însă, a rămas cu gândul că şi într-un portret se ascunde, uneori, câte un suflet mare, iar lumea viselor noastre tinde spre el, ca spre centrul ei.    

                                                                                   Tudor Cicu

Gângania din cap - teatru scurt

Gângania din cap

Comedie într-un act și două tablouri

Personaje:

Stan Marchidan, țăran pensionar

Rustem, un tătar bătrân greu de cap

Lina, vecină cu Marchidan

Gigel, un copil cu ciudățenii

Oancea, delegat din partea primăriei

Deliu, ajutorul lui Oancea

Acțiunea se petrece în gospodăria țăranului Stan Marchidan, prin anii 1983-1984, pe vremea cotelor anuale obligatorii, impuse de primării, pe plan local.

Tabloul I

   O după amiază de toamnă. La poarta lui Stan Marchidan, bătând tare în ulucele de lemn cu bastonul de care era nedespărţit, tătarul Rustem, om din sat. Venise să se intereseze de plugul de fier al lui Stan, iar gospodarul pensionar, aflat prin curte cu o mătură de nuiele în mână nu se arătase surprins cât mirat, de vizita matinală a tătarului.

Stan Marchidan (își pune o mână în șold. Se arată mirat): Măi-măi! Ca să vezi... Ce de lume, sper că n-am visat!

Rustem:  Ce lume, bre! Eu și cu mine doar... Cât să facem? Unul și bun!

Stan Marchidan: Da', ce? (Pe un ton șugubăț.) Au pierdut turcii la Cianakkale și-ai venit să te plângi? Ori te-a gonit cadâna ta, de-acasă? Că a trecut și vara și plugul ăla tot nu mi l-ai întors.

Rustem: (ofensat) Bre, da dat naibii eşti mata, efendy bagabont. L-am adus, bre! L-am pus chiar eu pe cocina la fork, undeva, dar nu mai ține la mine minte... (Se arată supărat și dă să facă drumul înapoi spre poarta pe unde a intrat.) Asta chiar bătaie în joc. Prea mult la mine.

Stan Marchidan: (sare de pe loc și-l ajunge din urmă) Gata-gata! Bre, da mata chiar nu știi de glumă! Hai să vedem, oi fi uitat și eu. (Aruncă mătura de nuiele lângă gard în timp ce mormăie ca pentru sine.) O fi având dreptate, ori eu sunt cel greu de cap...

(Pornesc împreună spre cotețul porcului, aflat în spatele casei și așezat cu vedere la drum. Pe uliță, Gigel cu bicicleta. Se oprește și se uită la cei doi moșnegi care se sfădesc la cocina porcului. Nu se dezlipește de gard. Deocamdată nu e observat de cei doi.)

Stan Marchidan (arată cu mâna spre locul gol de pe cocină): Păi, vezi tu vreun plug pe-aici? Ori l-o fi topit ploaia de-acum o săptămână? (Devine iarăși glumețul dinainte.) Bre, Rustem!... Să știi că l-a mâncat scroafa, ce spui, i-o fi fost poftă de fier și ei! (Și deodată luminat.) Minerale măi, Rustem. Minerale!...

Rustem (un pic încurcat): Bre, da dat naibii eşti mata, toate le ştii, dar când te întreabă omul, ayda kapalâm. (Schimbă vorba.) Bre, da mare forc ai bre, efendy Stan!

Stan Marchidan (împăciuitor): Nu e forc măi Rustem, e scroafă.

     Rustem: Cum scroafa bre?! (Se arată nedumerit și privește atent la gospodar să vadă o urmă de ironie pe fața lui. Nu zărește nimic.) ...Că ăsta-i doar un forc și în afară de forc nu mai e cineva... un alt animal.

     Stan Marchidan (o ține pe-a lui): Iar eu îți spun că asta din cocină e scroafă toată ziua! Și tot scroafă rămâne și ziua, și noaptea. Acum crezi că trebuie să ne certăm pentru atâta lucru? Scroafă e și gata! Și mai am una cu șapte purcei lăsată slobodă prin grădină. Scroafă e, face purcei, bre, Rustem! Și dacă face purcei, atunci e scroafă, măi!

      Rustem: (îi sare țandăra și dă cu turbanul de pământ): Cum adică scroafa, bre, animal aşa n-am auzit, da forc e, ştim şi la mine ce-i acela un forc şi forc rămâne.

      Gigel (i se aude glasul pițigăiat dinspre uliță): Bre nea Stane, tătarul ăsta cred că are gărgăuni în cap. Mi-a spus mie tata că sunt un fel de gângănii care nu-i omoară, da' le mănâncă din creier și fără creier ei tot ce știu, aia spun.

      Rustem (pricepe câte ceva din cele spuse de copil și aruncă spre gard cu un cocean putred): Să spui la tata ta, pezevenghi copil! Gărgăuni și șeitan la tine la cap...

      Stan Marchidan (intervine): Acuma de ce să te superi și pe un copil. Zice și el așa, ce știe și el... Nu vezi că se amuză? (Către copil.) Dacă treci pe lângă alde Lixandru, sau o vezi pe Lina prin curte să-i spui să treacă diseară pe-aici, să-i dau niște pastile pentru purcea.

       Gigel (se desprinde de gard și în mersul cu bicicleta i se aude tot mai slab, glasul): Le spun... le spun! Da de gărgăuni să-i dai și tătarului să se trateze. Mi-a spus mie tata că la tătari pătrunde mai repede... (S-a îndepărtat de-ajuns să nu se mai audă ce spune.) Gărgăunii... gărgăunii nea Stane...

       Stan Marchidan (trântind poarta cocinei abia întredeschise, înciudat pe copil): Acum, na! Pe câinele bătrân se pişă şi vulpea.

       Rustem (bombăne supărat de unul singur):  Cum adică scroafa, bre, animal aşa n-am auzit, da forc e, ştim şi la mine ce-i acela un forc şi forc rămâne. (Deodată ridică fruntea și se caută de turban pe capul rămas gol. Pare dumirit.) Purceaua ai zis, acuma scroafa ai zis și na!, înghit turban dacă e aşa, fork am spus, ştiu ce spunem. 

 (La poartă se aud bătăi și un glas care strigă pe nume la gospodarul curții. Cei doi bătrâni se dezlipesc de cocina porcului și ies în curte. Poarta se deschide și cei doi delegați trimiși de la primărie se împing unul pe altul, înăuntru. Tătarul Rustem se strecoară pe lângă ei și face cu mâna. Semn că acuma pleacă da o să revină cândva. Adică nu a uitat cu ce treabă venise la gospodarul nostru.)

Rustem (depărtându-se sprijinit în toiag, tot mai bombăne): Hmmm! Ba purceaua, ba scroafa, când fork am văzut la mine, ochi să n'-am, na!

Stan Marchidan (își invită „musafirii” spre prispa casei. Încet să nu fie auzit de cei doi): Bine, bine măi Rustem, să fie ca tine, forc, deşi eu ştiu că e scroafă, da' să-ţi fac ţie un hatâr, poţi să-i zici şi şeitan (drac în turceşte), cum vrei, numai nu te aprinde bre ca uscătura la flacără, ce naiba! (Se îndreaptă către cei doi, care cum îl văd lângă ei scot dintr-o mapă niște catastife mari și le parcurg interesați cu degetele. Se bate cu palmele de corp.) Ce zi!... Ce zi!

Tabloul II:

   (Pe prispa casei cei doi delegați sosiți de la primărie, cu catastiful pe genunchi caută de zor poziția la care sta înscris gospodarul nostru. Stan Marchidan, cu mâinile în șold așteaptă cuminte să vadă cu ce scop și, mai ales, ce vor de la el cei doi)

Stan Marchidan: (ca pentru sine): Na, Stane, iapă albă-ți trebuia?... Na belea!

Oancea: Ai spus ceva, nea Stane? (Punând degetul pe o filă exclamă grăbit.) Gata! Am găsit. Nea Stane, uite ce-i! Figurezi la noi cu una bucată animal, porc se înțelege, cotă obligatorie la stat. Țara asta trebuie să mănânce și ea...

    Stan Marchidan: Da ce mă, i-am luat eu bucata de la gură? Eu zic că-i o greșeală. Eu nu am promis primarului așa ceva. Și n-am! N-am, mă! Dacă n-am? (Și cu glasul parcă atins de astm, înecându-se în vorbe.) Să n-am parte de copiii mei dacă vă mint. Dacă... dacă...

    Deliu (pe un ton răstit): Hai, bre, că n-o să înserăm la poarta dumitale. Dă-ne odată...(Arătă o rubrică pe catastiful deschis.) ...semnătura aia și ce mai tura-vura, că avem destulă treabă. Ne-ați zăpăcit cu văicăreli și icnete de parcă ați vrea să scăpați, odată, de noi.

Stan Marchidan: Da' ce mă, dau turcii? Doar ați văzut cum plecă adineauri, tătarul. Și nu venise cu sula-'n coaste ca voi.

    Oancea (sărind să tempereze zelul tovarășului său): Uite, ce e, nea Stane! Chiar dacă am întoarce catastiful ăsta şi pe o parte şi pe alta tot n-o scoatem la capăt cu mata, că de, ordinu-i ordin şi musai să fii înscris şi mata cu nişte cote acolo, de! Gospodaru-i gospodar; are cartofi, lână, lapte… trebuie să dea și el ceva.

Stan Marchidan (se scărpină ca Moromete când cu foncierea): Păi, uite cum facem... Cobor io în pivniţă, scot o căldăruşă cu vin d-ăsta din toamnă şi mai ne gândim cu toţii, mai socotim.

(Zis şi făcut. Nici nu avu ăia doi timpul să fluiere împotrivă, când Stan Marchidan a coborât iute în beci și la fel de rapid sosi de le puse dinainte o găleată cu zăibărel şi i-a tot îndemnat să guste din cănile umplute, întinse)

Stan Marchidan (privind pe sub sprâncene): Ei, cum e? E bun vinişorul?

Oancea (punând mâna la gura lui Deliu care părea să spună ceva): E bun bre, foarte bun…

Stan Marchidan: mai luaţi… hai, mai luaţi… (Îi tot îndemna scufundând cănile în găleată.) Mai luați...

Deliu (revenind la scopul vizitei): Hai bre, nea Stane, cartofi, lână, brânză… ceva acolo, că şi noi trebuie să muncim, să îndeplinim sarcina… 

Oancea: Gata, ce să ne mai gândim, te trecem cu un porc pentru la Crăciun. O sută, o sută şi jumătate de kile tot îl faci mata. Tocmai bine!

(Aici, Stan Marchidan, smulse căldarea din fața celor doi și cum văzu purceaua venind din grădină, cu purceii după ea, luă găleata și o turnă în troaca de lemn din curte)

Deliu (sărind ca ars în picioare): Ce faci bre, bunătate de vin arunci, aşa, la troacă?

Stan Marchidan: Apoi, numai un pic, aveţi răbdare! Sunt la mine acasă, păi, nu?

(Purceaua năvăli cu turma de purceluși drept la troacă. Spre uimirea celor doi delegați animalele începură să lincăie, cu boturile, licoarea. După un timp, simțind ceva nelalocul lui, purceaua își împinse cu râtul progeniturile și îi forță să plece de la troacă. Cei doi delegați priveau uluiți cum purceaua porni în cele din urmă spre fundul grădinii, împleticindu-se printre purceii care metecăiau cu râturile prin garduri.)

   

Stan Marchidan (sfătos și bine întemeiat pe vorbă): Ei, vedeţi? Ăştia bea' ce bea' şi pleacă. Voi ce mama dracului mai aveţi de gând? Hai, că se înserează şi aveţi treabă. (Și nici una nici două îi împinse spre ieșirea pe poartă.) Hai!... Hai și tu!...

(Stan Marchidan privi cum delegații se îmbrânceau să iasă când se auzi strigat dinspre gardul ce străjuia proprietatea cu vecinul din față. Era vecina, Lina.)

Lina:  Vecine!... Vecine!... Ce voiau ăia doi? M-am uitat de ceva vreme, da' n-am priceput ce și cum.

Stan Marchidan: (închise în urma lui poarta și se apropie de gardul de unde vorbea Lina): Ai văzut, Lino?

Lina (înfiorată): Vai cum m-au speriat. Și acum îmi bate inima când am văzut cum le-ai turnat vinul din față, în troaca porcilor. Dar ce să înțeleagă o neroadă ca mine?! ...Mi-a zis Gigel. D-aia am venit.

Stan Marchidan (cu gândul în altă parte): Lină!... Tu ai auzit de niște gărgăuni, care după cum zicea Gigel, le-au intrat unora în cap și le mănâncă din creier?

Lina (cu mâna la gură a uimire): Vai de mine? Să aibă și purceaua mea așa ceva, Stane?

Stan Marchidan: Nu la porci se dau ei, Lină! (Se apropie de gard și îi vorbi în șoaptă.) ...Auzi? Ăștia doi de la primărie cred că sunt infectați, deja. Du-te acasă și ține poarta închisă. Că dacă intră și la tine, nici pastilele mele nu vor mai fi de nici un folos. Auzi? Mi-e teamă să nu cuprindă tot ținutul, până hăt, dincolo de munți. (Îi făcu semn discret să se depărteze spre casa ei. Pleacă și el bombănind.) Gigel ăsta mi-a băgat și mie în cap. Un copil cu ciudățenii... da' mai știi?

                                                         (Cortina) 

Premiul I la eseu - la concursul organizat de INSEMNE CULTURALE (Vrancea)

ESEU

Scrisoare deschisă domnului Cehov

      …Afară e toamnă și cred că și în casa în care m-ai închis, domnule Cehov, e toamnă. După o anumită vârstă de regulă a treia (cum spunea studentul Trifomov) și păsările călătoare pleacă în țările calde. Ai tras cortina după ce ai scris ultima frază la „Livada de vișini”, cu sunetul acelui topor ce tot bătea, surd, în livadă, dar pe mine, lacheul de 87 de ani, Firs al tău, m-ai uitat. Atunci când suna gongul că trebuia ridicată cortina, dumneata ai uitat că tot mai rămân anumite păsări în patria locală cum ar fi cioara de pe craca vișinului la care încă n-a ajuns toporul lui Lopahin. Spui că nu-i așa. Că toate păsările au zburat spre țările calde, dar știi dumneata că nici puiul lui Al.Brătescu-Voinești, cel cu aripa frântă, n-a mai putut să zboare cu frații lui? Cum aș fi putut eu pleca odată cu Varia, Ania, Liubov Andreevna, Gaev, Trifomov ori contabilul Epihodov din casa aia? Doar știi ce vânzoleală îi cuprinsese pe toți? Când până și  Lopahin era la fel de îngrijorat, ca Varia. „Numai de n-aș pierde trenul!”, zicea. Scrierea (cu dulceaţă de flori de vișin) din piesa dumitale este o alunecoasă şi serioasă incursiune în apele răcoroase ale ţinutului sufletesc, în care s-au hârjonit și alți înaintaşi de seamă ai literaturii de dincolo de Prut: de la Ionel Teodoreanu cu al său „La Medeleni”, până la Mateiu Caragiale cu al său „Craii de Curtea-Veche”. Nu te-ntreb de ce m-ai lăsat în casă, închis, după plecarea moșieresei Andreevna, împreună cu toată suita, dar nici să mă lași să-mi odihnesc oasele pe divanul acela ca să spun doar atât: „Viața mea a trecut de parcă nici n-am trăit”. Așa-i! Un târâie brâu ca mine nu putea avea sentimentul lui Paşadia din „Craii de Curtea-Veche”, care trăia cu schimbul două vieţi. Acum ce va zice spectatorul nostru? „Moşule, dar parcă te-ai apucat să vorbeşti”. Dacă Olguţei, din „La Medeleni” i se umplea pieptul cu nostalgii de crivăţ la auzul versurilor lui Villon, mie îmi este oblonită la ferestre şi uşă, ca pe vremuri moara Norocului –, înţelegerea. Fiindcă, de ce să n-o spun pe şleau: iarna făceai pe tine de frig. Veneai în casa moșieresei Liubov Andreevna, doar-doar îmi va fi poruncit să-ți aduc o cană fiebinte cu ceai și să mai tragi cu urechea la prostiile debitate de studentul acela, Trifomov, care spunea că toată Rusia e livada noastră. Asta, până când Lopahin, țărănoiul acela îmbogățit le împuia capul tuturor că e vremea să doarmă liniștiți „că mai e o scăpare”. Ori ai vrut să ne sugerezi că bandiți de teapa lui sunt ca ciulinii lui Panait Istrati porniți în lumea largă? Da' ce, vedea cineva, dincolo de décor?

       Şi totuşi! Un spectator mi-a spus că până să mă audă vorbind mă și închipuia îmbrăcat în ţoale de-ale noastre, moi cu ţuhali din buci de cânepi. Vedea oare în timp?... Aşa că arătam ca un pui zburlit, tăvălit prin sare şi piper – dar dumneata erai prins de toporul care se auzea cum departe, în livadă, lovește în vișini. Nu te-ai gândit că sunt un bătrân care-și ducea veacul și traiul de cocină „în clisa uliţelor fără caldarâm şi fără nume de pe la margini, prin funduri de maidane pline de gunoaie şi de mortăciuni”... descrise și de Mateiu în „Craii de Curtea-Veche”. Vai de obrajii plesniţi, perciunii traşi, urechile lungite, cefile dupăcite şi cururile curelite şi durligile cu varga vârstate… Vai și vai!  Iar dumneata domnule Cehov știi prea bine că limba e numai o modalitate de reprezentare, o altă gesticulaţie aici, altfel, na, şi-ar pierde tot farmecul povestirii. Furat însă, de toate aceste megieşe vorbe, spectatorul uită de construcţia naraţiunii dumitale care pare a o lua şi dânsa după toporul lui Dănilă Prepeleac.

        Şi uite aşa, ceasul Mitropoliei de care vorbea Ionel Teodoreanu în „La Medeleni” putea să bată şi de unu noaptea că, nimeni nu l-ar fi auzit. Cum nu m-a auzit nici pe mine, deși „bombăneam”, mai mereu, cum glăsuia Varia, draga de ea. Acum, cred eu, n-o fi pierdut trenul și se duce și ea la serviciu ca la propriul priveghi.

        Da, domnule Cehov! Ai tras cortina, ce zadarnică povară!, peste bătrânețea mea. Că la marii bătrâni mă gândesc, ce nici măcar nu mai îndrăznesc să aștepte somnul, striviți sub sunetul toporului tău. De am ajuns să spunem: cum o da Dumnezeu! Afară e toamnă și eu cred că și înăuntru e toamnă în republica mea lipsită de o așa frumusețe de livadă unde te-ai pierdut și dumneata, cândva, pe aleile în floare de îți strecurai soarele prin ochii noștri din când în când. Că viața noastră a trecut de parcă nici n-am trăit.

       ...Iar dacă nu ți-aș fi scris, Dumnezeu m-ar pedepsi pentru tăcerea mea. Și poate nu l-ai uita, data viitoare, pe lacheul de 87 de ani, Firs. 

                                                                       

                                                                                                       Tudor Cicu