Cronica de carte: Ion Lazu despre „nu ești în povestea aceasta”

 

Ion Lazu – despre cartea de poezie „nu ești în povestea aceasta”

 

     Notă: După „Vreme închisă” (Jurnalul anilor 1979 și următorii până în 1989), <prietenul prin cărți> Ion Lazu mi-a trimis și „În neatenția generală” (Jurnalul anilor 2001-2004).  Continuând și în aceste zile lectura Jurnalului scris de prietenul prin cărți conu Ion Lazu, începi să înţelegi că astfel priveşte cu admiraţie lumea, numai omul estetic, cel care având suflet şi „armură” de artist. Și îşi poate stăvili, când vrea, pornirile contemplative, aplecându-se asupra scrierii şi îi transferă din pulsul trăirilor sale focul în care se modelează creaţia. Ion Lazu este un scriitor al detaliilor, dar Jurnalul devine o necesitate prin a se rosti în cam tot ceea ce gândeşte ori, prin scris, spune lucrurilor pe nume: „Asta (jurnalul – n.n.) se citește acum mai mult ca orice altceva. Pe Cărtărescu l-a săltat mai mult Jurnalul decât orice Orbitor sau altele”. În „Neatenția generală” (Jurnalul anilor 2001-2002…), despre scrierea romanului Veneticii, spune: „E mult mai greu să păstrezi tensiunea, cadența și interesul, mai ales atunci când lipsește epica și miza” (sau) „Scriitorul e și el ca furnica – adună fragmente din imaginea celui ce a fost, încearcă să edifice o construcție…”. Citești cu plăcere și ochii făcuți mari asupra paginilor din care afli tot zbuciumul unei vieți de scriitor doar din aceste „încercări de a trage timpul înapoi, de s-ar putea, măcar pentru câteva secunde de amăgire” (cum spune în Jurnal), iar tu, eu, rămânând melancolic asupra colii de scris și mâzgălind o poezie, nu facem oare la fel? De curând i-am trimis cartea mea de poezie „nu ești în povestea aceasta”, recent scoasă de la tipar. Pe 7 august mi-a dat un semn (postând cartea pe blogul cu scriitori al domniei sale), că a primit-o. Și iată, după lectura ei, îmi și scrie:

  „Drag prieten poet, mulțumiri pentru noua carte de poezii. Am citit-o cu drag și cu mare atenție, de la prima la ultima filă.

    Este un privilegiu să fii strămutat  ca printr-o magie în lumea spirituală a poetului, care dintotdeauna pare să ignore comandamentele vremii, el cântând în legea lui și pre limba lui.  Demersul liric a fost mereu în istorie, grație unui har primit nu se știe de unde și de ce anume, a fost rodul unui act de însingurare, o fugă orgolioasă și nepăsătoare dintre cutume, o salutară evadare din realul terifiant, constrângător, chiar din îndoielnica rigoare a logicii lucrurilor.  Dacă ar fi doar acesta câștigul personal al poetului, și tot n-ar mai trebui să se plângă de ghinion.  Căci pentru lamentări sunt motive cu vârf și îndesat și dintotdeauna. 

      Am citit fiecare text ca pe o spovedanie și-mi închipui că duhovnicul în ascultare percepe mai ales tonul mărturisirii și nu neapărat datele concrete ale situației. Autorul și-a calibrat respirația sufletului la modul optim, de fiecare dată emisiunea lirică se termină odată cu ultimul rând al paginii. Dar care este substanța lirică a cărții, intitulată atât de inspirat „Nu ești în povestea aceasta”?  Printr-o iscusită figură de stil, subiectul acestei cărți este chiar povestea dragostei din sufletul autorului, la care nu poate să nu revină iar și iar, cu sensibile surprize, parcă fără legătură cu ființa iubită. Căci reamintirea iubirii se dovedește a fi chiar mai pregnantă decât trăirea ca atare a sentimentului. Din aproape în aproape, citind, am găsit cu cale să-mi subliniez exprimările ce se potrivesc și felului meu de a simți amintirea iubirii. Repet: amintirea iubirii fiind chiar mai pregnantă decât trăirea moment cu moment a sentimentului, știut fiind că viața se interpune, implacabil, cu a sa „nepăsare tristă”; or, numai rememorarea face ordine și aduce trăirea sentimentului în prim-plan, precum într-o filmare pe baza unui scenariu bine articulat. După primele pagini, unde a precumpănit sfiala cititorului, mi-am subliniat: „n-am de ales . Știu să sap și în piatră./ Strâng la piept zile năuce și scriu. / Cuiele-n lemn de pe cruce nu iartă...”(p. 15). Apoi: „Dar dacă o singură dată ai fost cu grumazul pe butucul  tristeții / ai fost toată viața, fără să știi.” (p. 16). „De-mi înțelegi teama, cea care tot suie / tiptil prin poeme, ai ști de ce tac”.(p. 19) „Poate că durerea e de nelecuit / nu mai rămăseseră decât cocorii subțiri sus pe cer.” (p. 23). „Ca bănuți de argint își zornăiau frunza / mestecenii înșirați către lună.”(p.24). „Sub lacăt să-mi țin versul, ca pe-un proscris în turn”(p. 25). „Floare de noroc, ea, clipa nerostită,/ leac pentru rana cu care plătesc.” (p. 27). ... Și aș putea să continui cu citările, (care îndeobște nu reușesc decât să răstălmăcească, în loc de a tălmăci!) de nu chiar cu transcrierea integrală a următoarei poezii - ar merita-o cu prisosință! - „Cântecul de dragoste al bunicului”(p. 28); mai ales că astfel de referiri la bunic, la mamă, la clipe privilegiate din copilărie susțin ca prin minune eșafodajul sentimental al acestei construcții lirice, pe care o ridică poetul - și la care se va întoarce în momente privilegiate, „sub cerdacul cel vechi”, ca să-și revigoreze respirația. Dar până la urmă, ce a fost acea iubire (care nu mai trece și nu?) Nu mai mult decât îndeobște - părând pe-atunci supremă și nepieritoare, cum altfel?!  Întâlniri, plimbări, săruturi, dar mai ales așteptări în ploaie, tânjiri, despărțiri pe peronul unei gări ostile; mereu niște împrejurări ce pot părea celor din jur mai mult decât obișnuite, anonime (anodine?): ploaie, vijelie, învolburare a norilor, cârduri de păsări suind spre lună... - tocmai împrejurările comune dar care pe actant îl  determină să simtă unicitatea momentelor de trăire a iubirii.  Mai contează  de unde pornește iubitul la întâlnire?, și unde se aciuiază iubita după ce se desprinde din îmbrățișarea primordială? Desigur nu. Deși anume astfel de detalii par să-l terorizeze pe amorez, retrospectiv... Și anume acest aspect face sublimul sentimentului, azi ca și în preistorie...„Și un cântec surd, răzvrătit ca pelinul,/pe un câmp de mohor mi-e viața.”( p.31). 

      Între noi fie spus: dacă Tudor Cicu n-ar fi scris decât aceste două versuri și tot ar merita laurii noștri. Noi aflându-ne cu recitirea abia la prima treime din corpul cărții ce parcurgem. Rămânem cu citatele, cu sublinierile, cu plusurile și exclamațiile.  Ne va înțelege poetul, căci ”cineva poate ierta / sub mesteceni nălucile care ne amăgesc viața”(p. 34). Rămânem cu cartea. Cum autorul rămâne cu așteptarea confirmărilor.  Deocamdată „Toți plopii s-au strâns la fereastră/ știu că și-n somn îți vorbeam”(p. 35).  Avem deci martori de nădejde ai iubirii, fie că ea s-a îndepărtat indicibil, fie că revine intempestiv în sufletul veșnicului tânjitor care este dintotdeauna poetul.

 

 

Devotat, Ion Lazu

 

Cartea de poezie.

 

O pendulare între posibil și real din „colivia de sticlă”

 

 

Încercând să descifrăm odgoanele-legături ale acestei punţi de trecere: dinspre poet, spre poezie, dinspre fiinţa sa materială spre fiinţa sa spirituală, nu avem cum să ocolim acest avertisment al unei poete, constrânsă în „colivia de sticlă” al momentului îngenunchiat de existența planetară a unui virus. Însă în tot acest echilibru retoric al răzvrătirii și captivității noastre, o relație de cauzalitate cu viața o are puterea de a acționa: „A venit acel timp în care am fost nevoiți să coborâm în noi ca să ne înțelegem, să ne acceptăm și să ne iubim necondiționat”- ne mărturisește poeta din Dobrogea. Cartea de poeme „Colivia de sticlă” (ed. Ex Ponto, 2020), a poetei Mihaela Meravei, este un astfel de „spectacol existențial” (după Ion Cristofor), cu tot zbuciumul și trăirile poetei în colivia de sticlă a „impunerii” ființei noastre pe vreme de pandemie, în labirintul în care ne-a azvârlit întâmplarea, pentru a înțelege că ai întotdeauna de dus o luptă cu tine însuți. Cartea, ca rezultat al gândurilor îmbrățișate pe parcursul a șase săptămâni de izolare (denumite: săptămâna vieții, a omului, a coliviei, a păsării, a speranței, a femeii-poem), nu-i decât labirintul unor căutări ce continuă (în poezia ei) modalitatea ființării percepțiilor sale dionysiace, când ludice și patetice, de ași sublima emoțiile între tragicul și absurdul momentului. Cioran spunea în „Cartea amăgirilor”, că „cine a înțeles că lumea asta nu întrece condiția amăgirilor n-are decât două căi: să devină religios, salvându-se din lume, sau să salveze lumea, distrugându-se”. Nu căutăm noi totul, în poezie, fiindcă am pierdut pentru totdeauna câte ceva? În poezie gândurile poetei trebuie să fie umerii pe care se sprijină sufletul cititorului: „Acum știu că nu în exterior trebuie să caut liniștea și iubirea, ci în mine însămi și, mai mult, în creație și creator.” Poți fugi în afara iubirii? Cităm: „Trece viața pe lângă noi fără să ne dăm seama/la început parcă nici nu o auzim/până când își ascute securea/și începe să taie în carne vie,/să rașcheteze tinerețea cu tot mugurul visurilor...” („Pe lângă noi”). Și fiindcă de mâine nimic nu va ma fi la fel (spune poeta), capetele balaurului „care-mi furase lumina” trebuiesc tăiate, și așa cum Orfeu i-a mai cântat Euridicei sale, poeta se zidește în această rugăciune a poemului „în timp ce inimii îi făceam scut din amintirile unei poezii”. Cum timpul e o notă înaltă sub cerul poeziei, rugăciunea spusă cu sinceritate o va multiplica și, astfel „număr de la mare la mic umbra anilor/care m-au cutreierat ca pe o savană și/ori de câte ori deschid clepsidra,/se repetă aceeași iubire...” („Mulțimea unor mulțimi de inimi”). Din toate sentințele poetice ale unei prime săptămâni cu care descoase viața, între limbajul intraductibil al sufletului și cel al vieții, în care dumnezeu câștigă sfâșiindu-se în om, nu-i decât credința că, rugându-se pe altarul creației, inima i se va preschimba în cenușă de flori: „am ars tristețea ca pe o tămâie pe altar,/cuvintele mi le-am îngropat în van, Părinte...,/iubirea n-a secat.” („Dincolo de nori”).

„Inventând un timp paralel, o viață, o iubire”, într-un anume fel lumea fiecărui poet fiind o lume a simțurilor personale, noi credem că prin gânduri, simțurile noastre se deschid spre taine. Convingerile sale estetice, suflul interior al sufletului feminin (acest spațiu infinit al trăirior), sunt temnițele în care poeta pendulează între măștile auctoriale ale imaginarului și năzuința faustică a unui strigăt de descătușare. Altfel spus, „ezitând între taină şi nimic…”, o viaţă de căutări sunt tresăririle poetei întemnițate în „colivia de sticlă”, undeva „departe de existența noastră fizică”, convinsă și ea că „trăim într-un vârtej în care rareori avem timp să mai privim în noi”, și în triunghiul de credință (consacrat de Iisus Hristos: adevărul, calea și viața) oscilează între două lumi paralele, din care fragmentar tot cară, cară câte ceva, validează simultan și ispita infernului din noi pentru a ne lămuri, ori pentru a estompa taina constrângerii de a avea viziuni diferite dinaintea ferestrei prin care privim, în transcedent, cum poate fi reprezentată lumea, „albului mut,/înfricoșat”. Și toate astea, pentru ce? ne punem odată cu poeta dobrogeancă, întrebarea. Stimularea frumosului, prin această trezire de tămăduire a unei vieți în agonie, abia acum reprezintă starea normală a lucrurilor ce trebuiesc înfăptuite. Adică: „În căutarea unei destinații pe care nimeni nu reușise să mi-o dezvăluie” – spune ea. Și în orașul unde întotdeuana se întâmplă ceva ciudat, tăcerea poetului se transformă în rugăciune: „Când m-am trezit, pasărea mi se înălța dintre versuri/dincolo de umbrele morții și oamenii,/ah, oamenii.../mi se păreau atât de frumoși cum se opinteau/la fiecare sută de metri de urcuș sisific,/sorbind fericirea strop cu strop/din cocoașele lor de dromaderi îndumnezeiți,/încât mi-au făcut poftă de viață!” („Oamenii mi se păreau atât de frumoși”) Dar chiar suntem noi „captivi în colivia vieții”, în acest „vârtej” al trăirilor? Nu cumva, noi nu ne-am zămislit mai mult poezia, decât ea însăși ne-a zămislit pe noi (cum a voit să spună Montaigne?), sau dimpotrivă poetul este cel intervievat și atenționat să nu-și piardă „ochiul spunerii” (cum ne atenționa Nichita?). Pe steaua fără de nume a veșniciei, dar și „căutând o fisură în burta cerului pe unde/să poată păși poeții cu arsenalul lor de cuvinte vrăjite” - (dincolo de bine și de rău, din care este imposibil de evadat din colivia de sticlă) -, poeta glosează cu amărăciune: „De timpuriu mi-au înfrunzit degetele,/pentru ca din unghii să-mi picure cuvintele,/păsări au înnoptat în mine ca într-un clopot de sticlă.”(„În ultimul timp”) Cum ar fi glăsuit și David în psalmul 103, 1-13: „Cel ce trimiți izvoare în văi, prin mijlocul munților vor trece... Peste acelea păsările cerului vor locui, din mijlocul stâncilor vor da glas”. Dar poate umbrele trecutului să-ți încătușeze visul? Un vis trăit, încă din copilărie, în orașul tău? Cităm din eseul care prefațează săptămâna păsării: „Brusc, m-au îmbrățișat pescărușii, locuitorii orașului apelor. Mi-au întâmpinat gândurile, credința în frumos”. Și atunci?: „cum este să te lepezi de orice pasăre/doar pentru a deveni tu însuți zbor/pentru o singură zi.../de mare iubire” („Iarba încă nu știe”). Și fiindcă „o perdea de lumină îi acoperea casa sufletului”, cum să nu dai țipăt dorului din tine: „Cât de aproape eram de fericire!” Și astfel: marea, pasărea, viața, timpul, inima, colivia și credința în El devin simboluri, motive care o transformă prizonieră în arhitectura poemelor, ori „umbra mâinilor dansând pe peretele coliviei”, înregimentând simptomele frustării în „poteca unui alt început”.

Cum fiecare purtăm, în grade diferite, o formă de romantism, nici poetul nu poate fugi în braţele dragostei, ca ultim refugiu, de temerile sale. Prin poezie își construiește lumea din care să iasă ceva mai întărit. Sau poate are obsesia că a moştenit printr-o minune miracolul unui hotar dintre lumi. Puse dinaintea minţii, fie de văz, fie de închipuire, apropierile sale de acele porți ale irealității pot însemna cheile participării sale la acest ceremonial al ridicării unor lespezi de pe suflet. Și e posibil ca fluxul câmpurilor magnetice ale creierului (în veghea de noapte dintr-o colivie de sticlă) să multiplice şi să deformeze realitatea. Nici la Mihaela Meravei visul nu-i încearcă imaginaţia la cine ştie ce iscodiri ale minţii, dar sunt semne că poeta îşi asumă acel coeficient de risc în a nu strivi legătura lăuntrică a unui „eu reîncarnat” viețuind în ființa sa: „Poezia mea este de profesie optimistă,/chiar și în condițiile de pandemie,/merge cu nasul în vânt, jucând șotron pe stradă,/face piruete și fluieră la fiecare trecător care/nu a priceput că treizeci de minute de citit/te scapă de toate tristețile.”(„De profesie, optimistă”)

Suntem la limita dintre relatarea exactă a clipei şi lumea ficţională a închipuirilor? Ori mentalitatea fabuloasă a poetei acţionează cu alte elemente şi semne asupra cititorului său spre a-l determina să-şi pună şi el acele întrebări menite să redescopere lumea? Dar să-i auzim explicația (din eseul ce prefațează și „Ultima săptămână” a cărții de poezie: săptămâna femeii-poem). Cităm:  „De ce am avut nevoie de șase săptămâni de izolare ca să înțeleg că locul tău nu a fost gol? Pasărea din inima mea și-a făcut cuib în acest fotoliu și a privit cu speranță, prin ferestrele coliviei de sticlă, viața”. Cum de ce? Fiindcă „o femeie fără poezie seamănă cu o icoană fără rugăciune” (cum spune și titlul unui poem).  Potrivit textului biblic o spusese și Timotei 3, 1-4: „Vrednic de crezare este cuvântul”. Este o fericire inspirația, dar pentru a scoate la iveală sufletul, când pătrunzi dincolo de informația rece a ceea ce vezi, tehnica poeticii-epice va trebui să surprindă și o pendulare între posibil și real a celor deja trăite. Iar pe noi, poeta Mihaela Meravei ne-a convins că e posibil.  

 

Tudor Cicu

 

 

 

(nu ești în povestea aceasta) - o carte nouă de poezie de Tudor Cicu

(coperta 1)

(coperta IV-a)

Cuvânt înainte
(ce este poezia?)

     cum se deschidea mai larg fereastra copilul auzea un fel de foșnet al frunzelor și numai cântecul păsărilor în depărtare. tocmai pe acesta și l-ar fi dorit când clopotul bisericii din sat acoperea totul a jelanie. „tată ce este poezia?” a întrebat. „cred că e o pasăre care zboară de la lună la pământ pe care nimeni n-a văzut-o dar o vânează prin păduri și izvoare ale îndoielii prin stepele ori munții celor patru zări, spre mirarea trecătorilor, cei cu arcul de aur” a spus tatăl, deși vedea și el că mai întâi păsările trec prin nori, saltă deasupra munților și apoi stârnesc frunza pădurii. copilul zâmbea, încerca să se cațere fără piroane şi fără frânghii în piscul munților pentru a le vedea mai de aproape şi uneori se trezea în aer crucificat printre nori. mama i-a spus că poezia e un car în care băieți și fete de la ei din sat au pornit spre poiana zânelor pentru a împleti coronițe din flori de câmp. toate cotloanele pădurii au fost răscolite, la fiecare răscruce copilul s-a oprit să asculte, dar carul mamei nu era nicăieri. a întrebat păsările tatălui și păsările au promis că se vor aduna la un loc şi vor căuta și ele, dar carul tot nu s-a zărit. bunicul la care a fugit într-o după-amiază, după ce a tras un fum din lulea, i-a zis că poezia e un fel de mânz înaripat. odată a venit și la el să-l mângâie, să-i șteargă sudoarea și să-l încurajeze să stea pe picioare. își amintește și acum cum ningea... și cu inima străpunsă de trădare un înger mic aprindea cu o făclie candela cerului. se purta cu el de parcă bunicul era mânzul lui. dar cum să zboare spre acesta, acolo sus? să-i mai spună cum e să adormi în sufletul unei păsări? - era prea târziu. în icoana unde EL era crucificat și se ruga seară de seară, păsările, în fundal, deveniseră agitate; poate unde apăruse ea în viața lui, i-a spus: „aseară luna mi-a fugit din brațe când am vrut să-ți cuprind trupul de pasăre”. „te cunosc, ești poet, de altfel și plopii străjeri neclintiți te salută”… a ținut el să o întrebe și pe ea „ce e poezia?” „vezi? uită-te în adâncul ochilor mei, așa sunt acum. între visare și timp și dincolo și poezie”...și între zilele acestea mici și doar uneori, mai deschide el fereastra, căutând mereu alte răspunsuri: „ce valoare are un om dacă doar păsările au rămas în tablou să-i smulgă Lui, piroanele... atunci, de ce se împușcă păsările, tată?” ar fi strigat. nu i-a mai răspuns nimeni. ai lui nu mai sunt. păsările în aer au amuțit și peste pădure cineva a aruncat gresia. candela cerului licărește acum tare departe. doar uneori cu ceva ce seamănă a fericire. lumina ei ajunge acum la mine (cel care îți scrie) de nicăieri. dar pe cerul rece, plumbuit, nu se învârt decât corbii şi vulturii. până acolo doar un strigăt (să fi crezut doar?), unul singur, mă mai desparte de tine. de tine... de tiiine... de tiiiine! dar ești tu cel scris (sau) cea scrisă, în această carte? mă tem că nu ești în povestea aceasta, deși în fiecare vers am întins mâna să dau de tine. iar dacă totuși te-ai regăsit pe undeva, înseamnă că ai găsit cheia la tot ce ni se întâmplă și dincolo de poveste...

                                                                                                      Tudor Cicu

Despre cărțile de interviuri...

INTERVIU CU SCRIITORUL TUDOR CICU

 

1. Asigură publicarea pe blog un număr mai mare de cititori? De aprecieri obiective?

   Pentru a răspunde la întrebarea dvs. va trebui, mai întâi, să vă citez tot pe dvs: „focul e totdeauna mai mic decât cartea pe care o arde”. Eu pot să spun că blogul a fost un atelier literar pentru mine, un fel de rug în care am ars puțin câte puțin, precum lumânarea ce arde până la capăt. Am început să postez pe blogul personal începând cu data de 7 oct., 2011, și i-am pus capăt pe 29 august, 2016, după aproape 870 de postări (adică 870 de zile de lucru în acest atelier). Mai exact, o activitate de cca. 6 ani. Dacă ne amintim că prima postare se numea „Să crezi în basm”, apoi cele peste 87000 de accesări, mi-au confirmat că trebuia să cred în scris și că rezultatul postărilor mele s-a materializat prin cele 20 de cărți care au ieșit de sub „mantaua” acestui blog. Dacă am crezut în basmul postărilor pe acest blog și că asta îmi va aduce un așa număr mare de cititori? La început nu visam atât de departe. Mai târziu, văzând un așa număr mare de accesări (unele depășeau cifra de 200 zilnic), mi-am zis că Dumnezeu o fi având ochiul cât ușa și, pesemne, o fi având El socotelile lui! Dar experiența pe blog nu a fost numai una trăită pe roze, că mă întrebam, uneori, precum Grișka din „Donul liniștit” a lui M. Șolohov: „- O fi vreo nădejde, maică?” ”- Dinainte nu știe nimeni, drăguță!”. Mi-au ținut firul întins, la comentarii, scriitori de seamă precum: Marin Ifrim, Ioan Viștea, Ion Lazu, Nicolae Ciobanu, Liviu Ioan Stoiciu, Florentina Loredana Dalian, Dumitru Augustin Doman, Dumitru Dănăilă, Elena Lupșan, Luminița Zaharia... etc. Au fost și înjurături din partea unora, porniți cu limbă de viperă și un dinte scos în față să are ca rinocerul lui Ionesco, prin tarlaua lor cu barabule. Dar așa e întotdeauna: lângă greier stă încolăcită și vipera. 

2. Buzăul nu are o revistă culturală de prestigiu. Nu are universitate. Mediul şcolar are autori de cărţi, dar nu şi scriitori. Ce mai lipseşte culturii buzoiene pentru a se închega?

    Când am venit (prin 2005, de la Berca) în Buzău, am cunoscut o viață literară adevărată și o diversificată și nobilă scriere a celor strânși în jurul revistei de atunci - „Renașterea culturală”. Din păcate revista s-a stins prin 2012-2013 din prea multele orgolii personale. La „Casa Sindicatelor” scriitorul Marin Ifrim ținea flacăra unei vieți literare a acestei urbe buzoiene, prin acele faimoase și minunate lansări de carte. Astăzi Buzăul nu mai are o revistă a lui, deși prin provincie ori prin diverse grupări au răsărit și astfel de reviste (nota bene revistelor „Spații culturale” de la Rm-Sărat și „Întrezăriri” de la Pârscov); iar lansările de carte se țin „când și când” la sala de la Casa Marghiloman ori la Biblioteca „Basil Iorgulescu”. În ziua de azi, Buzăul parcă trăiește blestemul profeției labișiene: „Nu mai aveți o țintă și mlaștina v-a supt”, căci sub masca unor orgolii nejustificate, nu le mai ajungem, unora, cu prăjina la nas. Unii au lăsat săbiile jos, a neputință, alții ne îndeamnă să le trecem din dreapta fracturată de greutățile și nenorocirile vremurilor până în ziua când scriitorii din urbea buzoiană se vor trezi a urla, cu mâinile ridicate la cer, implorându-l pe Dumnezeu, ca samovarele puse la focul sărăcei. Parcă trăim vremurile când Akaki Akakievici al lui Gogol, tocmai spunea: „Ia te uită, ce încurcătură!” Nu exagerz când spun că trăim ca în povestea aceluia cu „prostia omenească” încondeiat de Creangă. Ce ne lipsește? Istețimea unuia ca Ulisse care să reconstruiască faimosul cal de lemn din fața căruia troienii au surpat zidurile și au lăsat porțile deschise tuturor. Din păcate, aici la noi, se construiesc prea multre ziduri și prea puține punți.

3. Aţi susţinut realizarea unei cărţi de valoare împreună cu scriitorul Ion Lazu şi cu N. Ciobanu-Roman, o lucrare masivă de teorie şi de comentariu („Prieteni prin cărţi”, 2015). Cu poeta Mihaela Boboc aţi avut o frumoasă experienţă literară („Tătăruşca”, 2015). Comentaţi o dată sau de mai multe ori pe săptămână, cărţile cunoscuţilor. Cultivaţi parodia, o specie aproape pierdută. S-a uitat cam repede antologia „11 poeţi x 11 poeme”, 2010. Sunteţi prezent la întâlniri colegiale prin ţară. Ce anume determină şi susţine această diversificare proteică? Ce modalitate de exprimare vă reprezintă cel mai bine?

   Aveți dreptate. După încercarea nereușită de a uni pe poeții buzoieni într-o antologie („11 poeți x 11 poeme”), am ales calea de a scrie unele cărți ca și coautor. Mi-am zis că nu poți trezi lumea, prin cuvânt, de unul singur. Dar și aici, ca pe Ivan Turbincă, cel care nu era decât un cerșetor de tăcere la un capăt de pod, nebunia asta m-a costat (în cazul unora), ori cum ar fi spus Lamartine: „Crezi că lebăda care urcă spre soare, mai vede umbra aripilor sale pe valuri?”. Noroc cu lecturile din tinerețe. Panait Istrati mă învățase că pe coala de scris trebuie să-ți picure sufletul. Eu cred că sufletul mi-a rămas picurat în acele cărți scrise. Am scris poezie, proză, critică literară și parodii. Din nefericire, deși am nepublicate în volum peste 300 comentarii critice despre cărțile dăruite sau primite, nu le voi publica într-o nouă carte, și asta, pentru că tocmai cei despre cărțile cărora am scris, încurajându-i prin diverse medalioane literare, m-au bălăcărit peste tot, cum le-a venit la gură, ca la ușa cortului. Iar dacă tot m-ați întrebat, despre cartea mea de parodie, spuneam așa: „Prin cartea asta am avut curajul să-i înfrunt pe zeii de dinaintea mea. Poate va scrie și Istoria despre acest eveniment în viața mea, ori măcar va spune, câte ceva. Dacă va spune!” Am început cu proză (debut literar cu povestirea „O felie de pepene” în revista Tomis, nr. 4/1972) și am continuat cu poezie (debut în volum, 2005 –„Cu marea în suflet”), însă, în prezent mă voi axa pe roman.

 

4. Aţi stors şi fagurele criticii, scriind mai mult decât cronică de întâmpinare, o lucrare surprinzătoare despre poezia lui Ioan Liviu Stoiciu („Poezia şi subteranele ei”, 2011). Care este povestea ei?

   Încă de la început, am convenit (împreună cu poetul LIS) că această carte reprezintă doar un experiment eseistic şi că ea trebuie citită ca o carte de poveşti de tot felul, în care, ce-a cunoscut „pietrarul” critic, a cioplit şi învederat. Adevărul extras şi rostit de criticul Mircea Dinutz într-un comentariu, după lectura acestei cărţi, mă duce cu gândul la cumpăna acelei fântâni rurale, prin care un principiu înoată în sus, alt principiu se-aruncă-n sus, iar Adevărul îşi duce în cele din urmă degetul la buzele arse şi triste, şi murmură ca efebii Herei care întruchipau Soarele. În această carte am făcut legătura dintre trăirile din copilărie ale poetului, structurate în atâtea versuri revenind obsesiv către cititor, asociate – prin corespondenţă – cu ale mele. Numai Poezia ridică lucrurile şi întâmplările oarecare la simboluri şi fapte asemănătoare (ca-n vieţile paralele), prilej de a-mi trezi şi aduce cititorul la divina lucrare a poetului. Măcar pentru acest gest (al spovedaniei din subteranele poeziei existențialist/suprarealiste), va trebui cititorul să se aşeze cuminte la altarul bucuriei de a descoperi povestea Scriiturii în Poezie.

 

5. Dumneavoastră, Tudor Cicu, sunteţi un singular printre scriitorii buzoieni de astăzi. Gândul vă poartă şi spre confraţii din filiala dobrogeană a USR şi spre cei din Slobozia şi Urziceni. Cu ce preţ vă purtaţi acest destin?

   M-am simțit bine printre scriitorii buzoieni și cei din Slobozia, strânși uniți în jurul revistei lor „Helis”, dar tot printre dobrogeni îmi este locul. Ca în versetul biblic: „Trestia strivită nu va frânge și feștila fumegândă nu va stinge, până ce nu scoate, spre biruință, judecata” (Matei, cap. 12,20).  Nu se va ara marea cu boii, decât acasă la tine, printre ai tăi, căci ceilalți vor preface judecata în otravă și rodul biruinței în pelin. Întrebarea pe care mi-o puneți acum, pentru mine seamănă cu saltul surd al fiarei, asupra oricărei bucurii ale mele, pentru că deși mă simt un fel de exilat ca Ovidiu la Pontul Euxin, nu uit să fiu încurajat de epitaful poetului, scris pe statuia din Piața Ovidiu, locul unde am trăit momente din viața mea, ca cele descrise în romanul ce mi-a apărut recent: ”Fata cu smochine”/2016.

 

6. Vă mai amintiţi „Jurnalul de Vrancea”? Câţiva ani a strâns în jurul său scriitori de mare valoare, adevărate conştiinţe civice. Era ca un cazan de locomotivă. Nu se poate uita. Cotidienele buzoiene nu au pagină culturală sau, dacă au, e ţinută de veleitari, care cred că, citind pe internet, pot scrie 20-30 de rânduri despre orice autor român. Cum comentaţi acest lucru?

    Și „Jurnalul de Vrancea” (ca și blogul lui LIS) a semănat cu un cazan de locomotivă pentru mine. Ne-am simțit (cu toții) ocrotiți ca sub „mantaua lui Gogol” și ne-am hrănit spiritual prin scrierile unor „Greuceni ai literaturii” ca: Marin Ifrim, LIS, Paul Spirescu, Mircea Dinutz, Rodica Lăzărescu, ș.a. Era ca și cum spunea Gabriel Garcia Marquez: „că nu ești de nici un loc atâta vreme cât nu ai nici un mort îngropat în opera ta”. Și într-un caz și altul, acum, privind în urmă, mă simt ca dinaintea mormintelor alor mei. Din fotografia de pe crucea părinților, mă privește liniștită mama și un pic contrariat tata. Fiindcă dintre cei amintiți, mai sus, unii au plecat din lumea asta, ceilalți s-au lepădat ca Petru, după prima cântare a cocoșului. Și asemeni bătrânului neînvins de furia unei mări potrivnice, omul hemingwayan din mine, își învinge, în continuare, de unul singur moartea, prin scris.

7. La 26 de ani de la Revoluţie, oamenii de cultură manifestă din nou curajul de a tăcea, de a nu-şi spune părerea despre încercările puterii de a îngrădi exprimarea liberă şi drepturile fundamentale ale omului. De ce?

   Nu știu ce-l făcea pe H.C.Andersen (autorul fetiței cu chibrituri) să susțină cu tărie că, din durerea cea mai aprigă pote țâșni bucuria, dar eu am aruncat în urmă buzduganul amintirilor mele, și ce credeți? Mi-am reamintit despre acele vremuri când copilăream în satul natal. Și, ce vremuri! Sunt atât de trist când mă gândesc... Ca Vanka a lui Cehov care îi scria bunelului: „Dragă bunelule, fă-ți pomană și ia-mă de aici!” Și, cu acest gând îmi scriu cărțile. Așa am scris „Azaplar”, „Tătărușca”, „Fata cu smochine” și scriu acum la „Pierduți prin Siberia”, „Copil din flori”, „Arșița” ori „Enigmatica Ema”, având în urechi vorbele mamei, rostite odinioară: „Nu mai visa copile! Du-te și tu cu copii la joacă”. Adică, să las cartea din mâini și să mă îndrept și eu ca toți ceilalți spre cele pământești. De aceea las, câteodată, stiloul din mână și cartea să alunece din brațe, de mă întreb: „Ce-o fi zis, oare, mama?”

8. În literatura română contemporană, distingeţi vreo tendinţă bine conturată? Vreun curent artistic individualizat?

   Tendințe?... Eu cred în cei care, în scris, au cutezat să iasă către Ființă și să-i pătrundă în intimitate. Astăzi, unii scriu poezie transmodernistă ori suprarealistă cu intenția de „a fixa amețeli” ale trăirilor lor, iar în proză se sondează și se caută adâncimea sufletului omenesc cu „ceva” aplecare spre adevăr și ficțiune. Se vede prăpastia, dar niciodată puntea dintre ele. Cred că puntea de care fac vorbire se construiește cu multă migală și stăruințe de mare vrăjitor. Dacă o poezie e rece și nu transmite nimic, ori proza tot ară un ogor gol, e pentru că nu are nimic din emoția trăirilor existențialismului cultivat de înaintași. Prefer cuvântul care stârnește emoția, nu fixația ori amețeala cuvintelor întoarse și secate ca păstăile ce nu vor da sămânța unui „vrej de fasole” ce l-a dus pe Jack până la ceruri.

 

9. Se crede că orice prozator are o mare pasiune pentru istorie. Mărturisită sau nu. Primul dumneavoastră roman a fost, aş zice, istoric („Iarba de mare”, 2006). Ce epoci, ce figuri ale istoriei naţionale vă impresionează atât de mult, încât aţi vrea să le daţi viaţă în proza dumneavoastră? 

   Și „Iarba de mare”, „Azaplar” ori ”Fata cu smochine” (dintre romanele mele apărute), au fost scrise doar cu mâna pe umărul îngerilor care mi-au însoțit trăirile din viață. „Iarba de mare” e povestea unei mari iubiri din adolescență, prinsă în context interbelic. Dar toate romanele (scrise sau la care scriu) au câte ceva din trăirile mele. Cu acest gând scriu, acum, la celelalte, ca și cum aș retrăi totul într-un nou vis. Iar visul  acesta trebuie să curgă până la destrămare. Doar printre trăirile cu ai mei, în scris, mă simt ca Gogol printre cazacii săi de pe Don.

 

10. Ce înseamnă Negoşina pentru omul şi scriitorul Tudor Cicu?

    Am senzația, când mă aflu printre stupii mei de la Negoșina, că sunt tratat de toți cei din jur, precum era la Iasnaia Poliana în pragul celor 82 de ani, marele scriitor rus Lev Nicolaevici Tolstoi. Uite, acolo la țară, la Negoșina, unde am prisaca, printre albinele mele, simt că toate acele orgolii (de care am vorbit) nu au nici o noimă.  Frumoase sunt zilele la Negoșina la începutul verii când fâneața e plină de flori în toate nuanțele de culori! E tocmai perioada când albinele zbârnâie ca avionele, prin aer, într-un dute-vino amețitor prin toată prisaca. De aici de la țară lumea se vede altfel. Și tot de aici, din ograda socrilor mei, de la Negoșina, privesc colinele și vârfurile pinilor de pe acestea, până la Penteleul din zare. Doamne, câtă semeție!... Dar despre toate astea, am scris deja un prim volum aflat la tipografie: „Scrisori din prisaca de la Negoșina” (partea I-a: Libertatea de a citi).

 

11. Care este explicaţia numelui dumneavoastră de familie?

   E o poveste încurcată. Am întâlnit, pe vremea când citeam „Victoria de la Oltina” (scrisă de Paul Anghel în 1961), un personaj cu numele de Stoenciu Cicu. Scriitorul îl întâlnise prin docurile de la Oltina, ca refugiat bulgar.  Bunicul, pe nume Stoenciu Gheorghe, era căsătorit cu Elisaveta şi a avut șase copii: Ion Cicu (tata), Voicu Stoenciu, Maria, Paulina, Sava şi Ilie Stoenciu. Enigma mi-a dezlegat-o bunicul. Tatăl lui Stoenciu Gheorghe (al bunicului) era Stoenciu Cicu, venit dinspre Bulgaria şi stabilit o vreme prin portul dunărean, Oltina. Străbunicii mei veniseră în Tătaru (fost Azaplar, de-l ştiam de satul chinuiţilor), de la Dunăre, din satul Dunăreni, fostul Mârleanu. Bunicul, înainte de cooperativizare, avea cai şi căruţă, făcea negoţ cu gaz şi sare, cherestea, etc. Pleca prin Muntenia şi aducea de acolo alte produse. Nevrând a intra la CAP i s-a înscenat că deţinea armă în casă. Au venit „băieţii – cu zel de la celula de partid”, prin ’52 şi i-au băgat un pistol în haine, în timp ce doar bunica era acasă. Apoi au descins la locuința bunicului şi l-au arestat, dar în loc de judecată, l-au trimis la Canalul pe care îl construia DEJ. A stat aproape doi ani. Când s-a întors de la Canal, familia i se destrămase. Cum atunci, tatăl bunicului era pe moarte. Moșu' Cicu l-a chemat la căpătâi pe bunicul (fiul lui) și ultima dorință a fost ca tata (primul copil), să-i poarte numele. Bunicul l-a luat de mână pe tata (era déjà însurat cu mama care-i purta numele de Stoenciu) și la notar i-a schimbat numele în Cicu. Mama a rămas până la moarte, tot Stoenciu. Drama familiei bunicului, de mă va ţine Domnul, drept la masa de scris, şi mă va inspira bunicul, de acolo de sus, de unde îmi vegheză scrisul, o voi scrie în romanul ARŞIŢA.  

                                      A consemnat: Gheorghe Postelnicu

 

 

dacă n-ar fi apus mult înainte soarele

dacă n-ar fi apus mult înainte soarele

au deschis gura să spună toți deodată câte ceva

peste hohotele lor de râs

m-am dus și m-am așezat lângă apă

să-ți trimit un gând de sfârșitul acelei toamne

fără să înțeleg că nu mai puteam salva nimic

doar să mă rog

să mai ascult odată povestea ta

cu pletele udate de ploaie

a celor care n-au înțeles în întregime fericirea.

să fi împietrit din senin toate fulgerele

mult înainte de acest poem ce ți-ar fi ajuns la inimă

aici sub candela aprinsă ca de-o altă înviere

ori ca un dans, spuneai tu -

rămas în urma celui prins în joc de unul singur

să fluture batista

să cadă în genunchi în urma trenurilor șuierând de plecare,

după aceea să fi suflat din palme sufletul

să zboare descătușat, liber ca un fluture

peste livada de vișini, nu-i așa?

am fi oprit mult înainte de apus soarele

chiar dacă lumea, mă întreb

aparent fericită

sub hohotele lor de râs va roti în aer topoarele

abia în ultimul act al piesei.

Un prozator... și ultima sa carte.

Viața la confort redus

                                              (sau: ultima carte de proză a scriitorului)

     „Constrâns la un univers limitat, s-a dedicat scrisului, explorând în felul acesta și alte lumi”- scria profesorul Valeriu Anghel la apariția primului volum de proză („Crucea umbrelor”/2008) al scriitorului Ion Lazăr, care, începând cu acest volum, avea să-și adauge la nume denumirea satului natal din Tulnicii Vrancei: da Coza. Dar debutul său în proză era deja făcut cu doi ani mai înainte în revista ieșeană Convorbiri literare. Despre oamenii satului natal, Ion Lazăr da Coza nu și-a propus a scrie doar niscaiva istorioare aducându-le ca omagiu doar „o samă de cuvinte”, ci ceva mult mai îndrăzneț și care să dăinuie în literatură personaje din lumea satului de munte, arătând că sunt o îngemănare a înţelepciunii şi harului indiferent de cântecul de biruinţă ridicat din inima Omului Care Scrie. Scriitorul Culiță Ioan Ușurelu (Președintele Ligii Scriitorilor din Vrancea), îi remarca, odată cu apariția celui de-al doilea volum de proză scurtă („Apusul îngerilor”/2011), deosebita inventivitate și abilitate creativă, autorul considerându-se „un apropiat al celor despre care scrie, ba chiar, de multe ori, se vede unul dintre ei, cu răzvrătirile, cu cele bune și rele, specifice omului”, astfel încât personajele povestirilor sale „pot rivaliza oricând cu eroii din cărțile marilor scriitori de ieri și de astăzi, de la noi sau de oriunde”, datorită talentului și calității indubitabile ale valențelor sale de povestitor. Afinitățile lui Ion Lazăr da Coza cu alți scriitori ni-l așează la răspântia dintre proza lui G. Băiculescu și V. Voiculecu, cu acel cântec poematic despre o tristeţe lirică a sufletului și transferul telepatic al influenţei din zona enigmatică a povestirilor urzite de M. Eliade din acele stări de meditaţie, transă, hipnoză sau experienţe mitice. Însă drumul prozatorului vrâncean se desparte de înaintașii săi prin imaginile proprii formației sale de muntean, convertite în idei ce îl legitimează cu demnitatea limbajului folosit în a-şi oferi decizia pertinentă de la finalul fiecărei povestiri. Accentul personal și bărbătesc (din aceste povestiri), ce parcă le însuflețește, ne determină să-i „asamblăm”, nu-i așa?! - și multă înțelegere, multă căldură umană în scriere, dar și expectativa adâncă a simțirii ce face din sufletele noastre lucruri sfâșiate și neliniștite. În ansamblul acestui volum postum, ce însumează un număr de 11 povestiri, Ion Lazăr da Coza e interesat deopotrivă de procedeele povestirii psihanalitice şi caracterul personajelor, deşi pare să-şi concentreze proza scurtă în termeni uimitor de firești asupra personajelor care distonează în cadrul narativ, iar sensul întâmplărilor provocate de acestea se finalizează doar prin deducţie. La el povestea constituie o formă de sublimare estetică a memoriei care a reținut răspântia de unde totul se desfășoară sub pecetea tainei, dar și acel teritoriu magic și tulbure al credințelor și miturilor care descrie o lume (în care epicul generează povestea) și de aici un întreg repertoriu de nuanțe în proze ca: Geamăna; Șerpoaica; Coțu; Ștampila; Mărgele negre; „Viața la confort redus” etc – (amintim câteva), pentru a rămâne în zona ce o întrezărim, în primul rând, să obțină interesul și emoția cititorului. Dar să scrii câte o istorioară despre cei din satul tău, în vremurile astea, când viața omului trece ca o umbră, e ca și cum te-ai întoarce acasă, printre ai tăi, ca într-un cântec al amintirilor.

      Geamăna nu-i decât povestea copilului care a plonjat „în traista cu amintiri a copilăriei”, într-o dispută cu „dedublarea celui pus să contrazică pe oricine”, din dorința de a se făli. De aici, până la „stânca cea despicată în V”, de la o vorbă aruncată în disputa unei moșteniri, nu-i decât puntea către o poveste despre frumusețile naturii ce a dat o „stâncă geamănă”, și care a ascuns poate pentru totdeauna taina comorii trecută într-o întâmplare devenită legendă și mister a două surori puse pe sfadă pentru o moștenire. Mister dezlegat peste ani de profesorul celui care narează povestea „Pietrei Gemene” și care face o incursiune la fața locului pentru a descurca ițele soldaților morți în cel de Al Doilea Război Mondial și aciuați la stânca comorii. Amănuntele, captivante de altfel, dau farmec acestui mod de exprimare ezitantă: întregesc misterul, apoi îl descompun în piese simple şi din nou îl adâncesc. Cu povestirea „Șerpoaica”, autorul îl introduce pe cititor în atmosfera unui univers spiritual rural dominat de credinţa în duhuri suprafireşti ascunse în elementele naturii și credințe ori obiceiuri populare străvechi, deși pedeapsa care-l ajunge în cele din urmă pe om, aici, e doar păcatul de a fi ascuns și trecut sub tăcere un adevăr tăinuit cu strășnicie. Sau poate e doar timpul dictat de sus și care a sosit să ne prevină că în clipa de pe urmă fiecare rămâne singur doar cu păcatul trupesc care-l va doborî la pământ. Povestirea aceasta aduce într-o ramă verosimilă, încadrabilă în realism, aspecte care asigură o apropiere a autorului de literatura fantastică. Aş zice eu, una magică: a unei lumi aşteptate, dar neprevăzute. „Coțu” este povestirea cu care plonjăm în lumea mirifică a copilăriei petrecută ca și copilul humuleștean într-un sat de munte, poveste asemănătoare cu necazul și pățania copilului moromețian, și care pare a stârni doar pentru a se amuza, gâlceava oamenilor mari în  toată tărășenia cu păscutul vacii pe dâmbul de pământ al afurisitului de Coțu. Ceea ce te atrage la Ion Lazăr da Coza e amestecul dintre umor și ironia satirizată prin redarea unui limbaj adecvat locului (când e cazul). Și apoi cum să nu schițezi un zâmbet când realizezi diferența dintre a privi lumea prin gaura cheii și a ieși afară, sub cerul liber! Tot ceea ce ne este amintit în astfel de „ghidușii” ale copilăriei (cu mult farmec istorisite în această povestire), îți arată că acest spectacol al lumii este atât de înșelător. O proză ceva mai anecdotică și cu o anumită tentă umoristică este „Ștampila”, în care discursul prozaic e despre farse și multe alte glume cu viața oamenilor simpli, dar și tăria farsorului de a nu se lăsa intimidat în fața amenințărilor venite de la stăpânire. Apoi, cu „Mărgele negre”, Ion Lazăr da Coza dă dovada talentului său în a stoarce vieții drame tulburătoare care tresaltă oricând urechea cititorului, într-o proză care demonstrează că viața bate filmul, sau în care viața e o poveste întotdeauna adevărată și asemănătoare cu cea în care „împăratul gol-goluț” se și mândrea cu hainele sale închipuite. Cum viața nu îți oferă doar mărgele negre, și că spre sfârșitul vieții vine și una gri, păcatul nu este o încălcare voluntară a legilor divine, cât o stare detestabilă a sufletului. De aici, din această proză de o tristețe incomensurabilă a personajelor, tragem concluzia că ispita răului nu e doar de partea celor care comit răutăți concrete și autorul ne face impresia că victima e vinovată de ceea ce i se întâmplă, câtă vreme îi creează celuilalt condiţiile de a acţiona contra ei. Iar „Viața la confort redus” e proza care se desfășoară, în tot tragismul ei, într-o lume viscolită de multe ciudățenii pe de o parte, cât și de răutatea și intriga oamenilor pe de altă parte. E nevoie uneori să existe câte un Diogene înăuntrul nostru, care să ne arate, fie şi la flacăra lumânării, frumuseţea omului. Acesta se dovedește a fi mutilatul de război, taica Tudor, care îl scoate din mizeria în care l-au aruncat slugile comuniste, dar și din lumea alcolului, căruia îi căzuse pradă. Îndemnat de taica Tudor, profesorul (a cărui viață era pe muchie de cuțit) scrie un roman de succes și de aici începe o nouă aventură a vieții. O povestire ca un cântec de pierzanie despre golgota trăită de un profesoraș ademenit de lumea poeziei și a scrisului unui roman de succes și unde toate cele frumoase și rele care decurg din această poveste înduioșătoare se sfârșește, precum viața, doar la capătul drumului. Principalul mijloc prin care prozatorul încearcă să exprime aceste trăiri zbuciumate ale noastre este limba cuceritor de sensibilă și profundă. O carte în care cititorul va găsi și aici (în acest volum postum), proze ca și viața, adevărate miniaturi ale unor narațiuni descoperitoare de un alt spațiu sufletesc contopit cu spațiul naturii, în care nu atât sentimentul misterios e cel care ne cucerește cât mai degrabă conștiința bergsoniană a unei realități atemporale.

                                                                Tudor Cicu

ne-am scris o vreme sub ghilotina ploilor

ne-am scris o vreme sub ghilotina ploilor

cât de asemănătoare ne erau cuvintele

ca niște năluci chemând bezna de plumb

să ne scriem povestea spuneai -

tu la umbra mestecenilor care aveau ceva

din ochii, părul și gura ta...

dar uite aici,

eu sunt cu păsările înșirate pe sârmă

cu doi cai sălbatici abia ieșiți din mare

ce pasc pe o mare felie de cer albastru scrisorile tale

și aș putea să cutreier ca un șoim rănit distanțele

care mă despart de tine

sub acest eșafod al ploii, viclean și luminos.

spune-mi doar că ești bine

că dialogul cu cerul

presupune și larma care a stârnit această vânătoare

peste vâslașii prizonieri în corăbii,

peste turnul de far unde stau închis

de unul singur și mă tem

că mă va acoperi cu iarbă de mare poemul acesta

mereu în așteptare;

cât să nu trezească din somn meduzele abia scoase la mal

asemeni unei cobre aflate la pândă

în labirintul multor umbre

și e de-ajuns să privești prin fereastră

cum marea nu-și găsește liniștea să-ți răspund