cântecul zăpezii

 

cântecul zăpezii

 

M-am pierdut pe un câmp de zăpadă

În jur năluci s-au tot perindat

„De când oamenii umblă pe lună?”

Întrebarea le-am pus, speriat.

 

Am mai întrebat norii în goană;

„Ori nu ești de pe-aici, ori de azi,

Cei cu bărbi ca de nea din icoană

Sunt fulgii de nea, cad peste brazi!”

 

Am mers pe cărări lungi, prin troiene

Cu păsări pe-un cer gri-plumbuit

Te strigam prin păduri, prin poiene...

Speram eu, să mă fi auzit.

 

Venea ecoul: „Hai cu noi... cu noi!”

Trista mea dragoste, n-ai răspuns

Albă pădurea, copacii toți sloi

Mă priveau ca din lună ajuns!

 

Și stau trist pe un câmp de zăpadă;

Voiam să-ți spun că ninge de-un veac

Ninsorile tot vin... ca-n baladă!

Fără tine nici ele n-au leac.

               

                  Tudor Cicu

            

Tableta ursitului (2)

 

Tableta unuia ursit a deveni scriitor (2)

     Ion Druță, în povestirea sa „Întoarcerea țărânei în pământ” povestește cum Sofia Andreevna (soția), Aleksandra Lvovna (fiica) ori secretarul de la conacul lui Lev Nikolaevici Tolstoi se ocupau de corecturile, scrisorile venite din țară și de contractele marelui scriitor cu editurile. La bătrânețe marele scriitor își lăsase barba mare, mustățile mari aduse până în barbă și se îmbrăca aidoma țăranilor săi de pe moșie. Ieșea la plimbare printre țăranii satelor de pe moșie în cămașa de dimie lungă până peste ițari și îmbrăcat cu paltonul lung până la botinele clăpăuge din picioare, de nici că îl deosebeau țăranii de unul de-ai lor. Druță povestește cum într-o bună zi se arătase bătrânul destul de îngrijorat că la editura lui Sîtin „Biblioteca pentru toți” scotea cărțile la un preț atât de scăzut, în timp ce alte edituri îi scot operele sale complete cu prețul cel mai ridicat. Lev Tolstoi, în jurnalul său, povestește cum și-a luat inima în dinți și cu manuscrisul „despre Petru cel Mare” a plecat să bată cu mâna lui la ușa unei astfel de edituri, ca să vadă cu ochii și să audă cu urechile lui ce și cum. A avut norocul să îi deschidă ușa editurii însuși patronul. Discuția a decurs cam așa:

            „–Ce dorești țărănoiule? Nu cumva vrei să devii și tu scriitor?”

             „–Dacă se poate...”

            „–Și ce ai mai scris?”

            „–Păi... câteva: Anna Karenina, Război și pace, Învierea...

            „–Da cum te cheamă? a făcut patronul ochii mari. Muncitorii, câți se găseau în preajmă s-au strâns în spatele patronului gata să izbucnescă în hohote și să pornească a face bășcălie de noul sosit.

            „–Lev Nikolaevici Tolstoi!” a zis „țărănoiul” stând calm și demn dinaintea patronului.

   Celor din spatele ușii le-a pierit dintrodată zâmbetul și au rămas să stea cu mâinile cruce la piept dinaintea „țărănoiului” care le bătuse la ușă. Ca să vezi? „Țărănoiul” era ditamai Lev Tolstoi în carne și oase!

     Bunicul îmi povestea, cu umor, cum a fost el sortit să fie scriitorul bisericii. „E mare lucru când omul are noroc, zicea el. Duminicile, când părinții noștri intrau în biserică să asculte slujba și se închinau la icoane, noi, copiii, încingeam jocul pe lângă turla bisericii, prin clopotniță și chiar pe acoperișuri de chilii. În toată ceata eu eram singurul scriitor, iar ceilalți erau cititorii, fiindcă doar pe mine mă chemau toți să le scriu crucile și pomelnicele. Așa că eu făceam scenariul jocului și ei trebuiau să-l aplice întocmai. Într-o vară ne-am jucat de-a războiul. Eu mi-am rezervat rolul generalului, asta dovedeau cele două table de conservă tăiate în fâșii și aplicate pe umerii de la cămașă, iar pe ei i-am împărțit în pușcași, mitraliori și tunari. Unii voiau să fie piloți de bombardiere. Era mai palpitant să vii în zbor pe deasupra puștilor și tunurilor, ziceau ei, dar avion era mai greu să fii. De unde să iei combustibil, piloți instruiți și aripi? Aripi care să facă fâl-fâl, ca păsările. Așa că am hotărât ca sub comanda mea să fie numai puști care să facă poc-poc, mitralierele să facă prr-prr și tunurile ca să bată bum-bum. Jocul începuse când, pe cer, în șiruri negre au apărut, zburând aproape de pământ adevăratele avioane. Aveau zvastici, mari-negre, pe aripi. Chiar erau niște modele, Albatros-Flugzeugwerke, adevărate. Se cutremura pământul sub ele. Nu puteau fi reperate decât de undeva de sus. Atunci m-am urcat pe turla bisericii și de acolo am strigat: „Atențiune! Vă ordonă generalul! Acum vom doborî avioane. Atenție, foc!!!” Se auzeau puștile, mitralierele și tunurile. Comenzile cădeau și ele, de sus, ca proiectilele. Era un vacarm de nedescris. Mă uitam la ai mei cum se zvârcoleau acolo, jos, fugind în jurul bisericii, ori sărind în aer ca niște păpuși. Mi se părea, de acolo de pe turla bisericii, că își cam exagerau rolurile, sau își jucau mult prea bine piesa. Curând curtea bisericii s-a umplut de țărână și fum, iar bucăți din tencuiala bisericii săreau care încotro. La sfârșit, când adevăratele avioane au dispărut dincolo de linia orizontului, am ordonat adunarea cititorilor din oastea improvizată, în fața bisericii. Nu mai era însă nimeni. Căzuseră cu toții la datorie. Rămăsesem singur... Mă alesesem doar cu cămașa ruptă și o dâră de sânge care se prelingea ușor... De-aia am zis că e mare lucru când are omul noroc”.

            „–Da’ cum de nu te-a nimerit, bunicule?” l-am întrebat eu, arătându-mă curios.

            „–Știu eu? a dat din umeri bunicul. Pesemne pe un general îl voiau prins de viu și luat prizonier. Era necesar pentru a li se pune pe piept decorația de „erou de război”, dar cum în sat și nici prin împrejurimi nu exista aeroport unde să se lase jos avioanele, doar dealuri și văi prăpăstioase erau peste tot, au mai dat aviaonele alea de câteva ori roată bisericii și s-au tot dus care încotro”.

     Și nu l-am mai întrebat nimic, fiindcă mă gândeam pe-atunci, că adică, ce fel de scriitor e acela care scrie doar cruci și pomelnice? Mai târziu însă, când am citit schița „Scriitorul”, de Cehov, am tresărit când băiatul de prăvălie al negustorului de ceai Erșakov l-a anunțat într-o bună zi, cu glas tare, pe patron: „A venit scriitorul!” Aveam să aflu că „scriitorul” care se anunțase la prăvălie venise cu textele unor reclame în care erau înștiințați clienții, că Z. S. Erșakov era vestitul furnizor de ceai chinezesc al tuturor orașelor din Rusia” etc...  Și cum își mai lăuda reclama scrisă! „Deviza noastră domnule Zahar Semionovici se exprimă în cuvinte puține, dar pline de adâncă semnificație: Ieftin, prompt și conștiincios!” Când a cerut bani, să fie plătit pentru „munca lui intelectuală”, patronul prăvăliei i-a spus că el plătește pe toată lumea doar în ceai și zahăr, iar cum scriitorul nostru s-a arătat indignat că, pentru munca lui, doar ceai și zahăr i se cuvenea în loc de bani, Erșakov i-a spus: „Asta-i muncă? Te-ai așezat la masă, ai înșirat câteva rânduri și gata. Scrisul nu poți nici să-l mănânci, nici să-l bei... e un fleac de nimic! Nu face nici o rublă”.

    Mai târziu m-au luminat cuvintele din Evanghelia lui Matei: „Nu numai cu pâine se hrănește omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, spune Iisus (în Matei 4,4). Și să mai reținem că în fiecare dintre noi e un mic Don Quijote în lupta cu cuvântul, ca și lupta lui cu morile de vânt. Dacă ne-am reîntoarce la confesiunea iscusitului cavaler al lui Cervantes, am crede că tot ceea ce se săvârşeşte sub ochii îndeletnicirilor celui care scrie, nu ar trebui să pară neapărat o cutezanţă nemaipomenită. Că doar el ştia bine ce-i vitejia şi, înainte de a se ajunge la disperare şi nebunie, cu siguranţă propriile lui vise, înregimentate în bătălii, erau dinainte duse cu iscusinţă şi exersate în faţa paginii albe a hârtiei, ori dinaintea înfruntării cu marile sale încercări. Dar ne-am ales drumul, nu-i așa? „Ori suferi mai departe și te vei prăbuși pe drum, ori îți bandajezi rana și mergi mai departe” sună o zicală. Și parcă Stephen Leacock, spunea: „Nu este greu să scrii. Iei hârtie și un creion, te așezi și scrii ce-ți trece prin cap. E ușor să scrii – greu e doar să-ți treacă ceva prin cap”.

 

                                   Tudor Cicu

 

Tableta despre fericire (1)

 

Tableta celui pornit pe calea Fericirii 

     Am reținut din biblie, ca învățătură, că „Iertarea este privilegiul celor puternici”. Noi, cei porniți pe drumul celui care a visat o viață să devină un slujitor al scrisului, va trebui să ne cerem în fiecare zi iertare fiindcă încurcăm lumea, dacă nu vom izbândi și... din tema de a nu fi înțeleși părăsim câmpul de bătălie înainte de a cuceri primii lauri. În „Cântecul lui Igor” (unul din marile cântece ale lumii), întoarcerea lui Igor, cu oastea după el, acasă, a fost condamnată pentru totdeauna de cei din cetate. Părăsise câmpul de bătălie înainte de a duce lupta decisivă, fiindcă noaptea, în cort, îi apăruse în vis soția lui, Iaroslavna... și dorul începuse să-l macine. „Iertaţi-mă, rostise Igor. Mare a fost greşeala mea”. Plângea la picioarele Iaroslavnei, că n-a ştiut  să-i ridice un cântec pe măsură în inima sa. Lupta cu lumea pe care vrei s-o strunești într-o carte, cred asta, începe din copilărie. Două clase învăţase mama la tinereţile ei, dar ştia pe de rost poeziile şi toate cântecele din cărţile asupra cărora se aplecase cândva, pentru a buchisi literele. Noi nu înţelegeam însă, pe atunci, cum de nu ne dădea şi nouă mâna să putem ţine minte toate alea de le știa. Dar uite că mama ştia de Greuceanu, de Şperlă voinicul, Tristi-copil şi Inia Dinia sau Omul de piatră… de parcă atunci le citea de pe o carte nevăzută, deşi, lumina ochilor ei începuse a i se stinge treptat-treptat, până la a nu mai avea decât întunericul în ei, ca pe o povară ce-i fusese sortită a o duce şi în mormânt. Reținusem, mai apoi, de la poetul Ion Gheorghe acest vers: „Întotdeauna Marile Mame au vorbit în oracole pe care fiii nu le-au luat în seamă”. Gândiţi-vă numai ce-i spunea Ivan, lui Aleoşa, în „Fraţii Karamazov”: „Eşti tu cumva în măsură să-mi explici care-i rostul ei (harababura vieţii – n.m.) pe pământ şi la ce poate folosi?!” În copilărie, am ştiut de la mama că unde se termină un basm, începe al doilea. Când eram copii, abia aşteptam să vină nopatea și mama să-și înceapă  basmul. Când termina de povestit, deşi în ochi lumina i se stinsese pe veci, mama avea încă ochii înfipţi în viaţa basmului pe care tocmai îl terminase. Încă de la primele năzuinţe spre Tărâmul fără de Moarte numit literatură (văzând cât timp din viață dădeam cititului, în loc să plec cu copiii la joacă), mama, ca un înger păzitor, îmi spusese: „Tu ţi-ai ales drumul ăsta, îmi spunea de obicei. Tu crezi că eu nu văd cât te chinui când după ce citești o carte, stai ore întregi cu ochii pe cer, de parcă a-i aștepta un semn de-acolo?”. Mă prefăceam că n-am înțeles unde bătea. Dar unele lucruri le-am priceput târziu, însă.

     Există, totuşi, un optimism în ceea ce spui, atunci când te afli dinaintea unei coli de scris. Poveştile vor înflori din nou, chiar dacă mai puţin cu happy end, ori cu feţi frumoşi întorși acasă pentru a vedea ce au ascuns ai lui în cuferele la care au trântit lacăte grele, ursitoarele. Iubirea pentru povestea ta poate va mai salva ceva, gata să trimită omenirea în tărâmuri necunoscute de ne mirăm că în urma noastră copacii rămaşi în picioare își murmură cântecul lor. Un cântec auzit doar de cei cu lecturi la lumânare și  iviți prin farmec ca din ghiocul bătrânei țigănci, așa cum arăta cea pe care H.C.Andersen o întâlnise, cândva, de îi spusese: „Alege-ți drumul!... Ce vrei să ajungi?” Mai spunea el: „Zilele de tristețe și de necaz poartă întotdeauna în ele un grăunte al bucuriei. Fiecare nedreptate pe care am îndurat-o, fiecare mână dușmănoasă, care a vrut să mă abată din calea mea, mi-a adus un bine. În drumul nostru spre perfecțiune, amărăciunea și durerea pălesc, singură frumusețea rămâne” S-a socotit pe drept cuvânt un copil al Fericirii! Și avusese momente în viață, când nu mai credea nici în fericire, nici în viitor.

Cartea de poezie. Azi: Ottilia Ardeleanu

 

„Caligrafia unei duminici” – de Ottilia Ardeleanu (Editura NEUMA, 2025)

 

 

      Risipitoare cu darurile sale poeta Ottilia Ardeleanu ajunge la concluzia că, privită prin ochii lui Dumnezeu, poezia poate schimba lumea, dacă nu pe cea largă, măcar mica lume din sufletele noastre. Prin aceste „poeme de duminică” și gânduri care îl vor ajuta pe cititor să se teleporteze mai ușor, cu totul, în lumea „mare de oameni”, care pe treptele casei „tace în îngânarea serii”,  poemele ei sunt o fereastră prin care un ochi vizionar gravitează în jurul ideii că ceea ce ne dorim când pășim duminica într-o biserică și se face cald în noi e „ca atunci când iubești/și nu-ți pasă că frigul încă/tremură între noi și lumea de afară”, și chiar dacă ceea ce ne dorim nu se împlinește, înțelegem că înaintarea în vârstă nici nu ne apropie îndeajuns, dar nici nu ne îndepărtează de visurile noastre. Asta cred că a simțit poeta atunci când a așternut pe coala de scris „Caligrafia unei duminici” (volum de poezie apărut la ed, NEUMA/2025). Pentru cel care îi citește poezia cel mai vădit semn al înțelepciunii este bucuria de a-i descoperi frumusețea gândului. Într-un anume fel lumea fiecărui poet, fiind o lume a simțurilor personale, cred că prin gânduri simțurile noastre se deschid spre toate acele taine pe care Dumnezeu ni le pune în palme: „de câte ori femeile vin cu pâine la biserică/aprind lumânări și îngenunchează/cuvintele mele se fac pâini” (pâine și foame). Un poem din acest volum („ritual de duminică”), în care surprinde imaginea unei duminici de curățire a sufletului în lăcașul Domnului, capătă aura atmosferei de la Înviere și „o nuntire e aerul cu miros de mirodenii pascale”. Până la urmă tâlcul acestor clişee de viaţă, în poezie,  menite să producă şi puţină confuzie în mintea cititorului rămas mult în urma imaginaţiei autorului, e învăluit în aceeași notă profundă a meditației filozofice care impune nenumărate auto-proiecții la existență: „eu prefer să-L chem acasă/stai Doamne trage-ți sufletul spune-mi/cum o mai duc ai mei în Împărăție” („mi s-a tot spus du-te la biserică”). Dar oare viața, câștigând în imagine, adâncimi și iluzii, n-a conspirat și ea la imaginea unei poete care deține cheia poemului condamnat în irizări secvențiale cu o variantă de alegere a drumului ei în viață? „Că apa asta vindecă/de singurătate”, spune poeta în poemul „arșiță”, iar nouă, deja gândul ne-a fugit la stropul de „apă vie” cu care corbul din basmul lui Ispirescu îl prăvălea peste trupul voinicului ca să prindă viață.

     Volumul se deschide la pag. 28 cu un poem al cărui titlu îl are și volumul de poezie (Caligrafia unei duminici), poem ce se vrea un fel de auto-proiecție a locuirii în poezie, dar și posibilitatea unei paralele între concepţia platoniciană a sufletului automişcător şi interpretarea aristotelică a mişcării (sufletului) ca mişcare către sine, duminicale zbateri browniene ale unei poete care, luptând împotriva surprizelor vieții și ale existenței, îi rupe vieții atât cât e necesar „poeziei să i se adreseze unui creion încrezut” ca să acopere niște răni mai vechi în căutarea unor vise amânate: „vreau să rămân doar în pielea cuvintelor curate/iar el se aplecă să o sărute de bună-dimineața/pe pleoapele obosite după o noapte albă/cuvintele i se lipiră de buze”.

    Poeta Ottilia Ardeleanu („cea cu multe cuvinte fugite de-acasă”, cum spunea într-o altă carte de poeme), are o abordare novatoare asupra unei poetici cu valențe estetice inedite și a descoperi „frumuseți noi” în acest filon autobiografic (vezi poemul „tu Doamne”), ori când amintirile vechi o aduc pe țărmul mării printre „fluturi și scoici”: „covorul de scoici este de aici și până la tine/infinită poveste nisipul pe care mereu/am lăsat urme trecătoare”. Numai că lumea simțurilor cu care poeta comunică vizionar nu și-a epuizat toate darurile, are mereu de ascuns câte ceva, de aici și nevoia de a se exprima prin intermediul unor tablouri imaginare, ca rezultantă a unor trăiri interioare, trăiri poetice inspirate de realități cunoscute pe cale senzorială cu noi conexiuni între puterea magică a gândului „dezghiocat” de cuvânt. Fiindcă acolo, în singurătatea ei, la masa de scris, poeta înțelege, ca și noi, că singurul arbitru între poet şi lume este Dumnezeu. Un Dumnezeu în care n-am crezut, decât ca într-o poveste, când eram copii. Iar acum la maturitate nu avem cum să uităm că în această pustiitoare singurătate, la masa lui de scris, scriitorul chiar moare cu fiecare cuvânt scris și dacă Dumnezeu chiar există, îl va salva. Și important este modul în care îți „povestești” poemul. Cheia sunt stilul și tot ce ține de el, pentru că foarte mulți cititori vor fi prinși de acest fel de a epiciza o trăire. Cum poezia „nu este cultul obsesiilor”, în poemele prin care întrezărim unele tușe ale unui autoportret cât de cât fugar, cititorul are tendința de a detecta elemente stranii dintr-o realitate mereu în căutare de insolit, ori chiar, de ce nu?, una asemănătoare cu a lui. Redăm poemul „câteodată” (de la pag. 54), unde lumea cu care poeta comunică vizionar, nu și-a epuizat toate gândurile și are mereu de ascuns câte ceva: „Dumnezeu se așază în colțul/paginii mele goale/privește în lungul ei cu mâna în barbă/așez un creion la picioarele Sale/dintr-odată hârtia se umple de cuvinte/frumoase/ca niște flori ca niște copaci/credincioșii Lui”.  

      Pentru cititorul său poeta Ottilia Ardeleanu este ca un ghid vrăjitor, un magician al labirintului său cât de cât epic (numit „cuvinte albe”), din care tot ea te scoate în cele din urmă pe cărări neumblate cu o idee deschizătoare de perspective nebănuite: „...și poezia începe să ningă/cu litere mici pe coala îndată troienită”. Bucuria caligrafiată atât de convingător în poemele acestui volum, construcția lor, configurată prin limpezime și transparență sentimentală, degajă delicatețe și suavitate, ambele surprinse ca într-un joc liric, într-o idealitate fulgurantă și secvențe de existențialism pur. În compoziţia sa vizionaristă, lirismul e doar o rezultantă a unor „semne şi semnale”, un fel de karmă a regăsirilor în labirintul creaţiei. Și nu putem uita, cum cândva, Friedrich Hӧlderlin rostise o frază care cutremurase lumea poeților: „La ce bun poeții în vreme de restriște spirituală?” După el și alții pesemne s-au întrebat ce sens mai are poezia într-o lume în care oamenii s-au înrăit într-atâta încât unele dintre neamuri au pornit războaie împotriva altor neamuri și violența zguduie lumea cam pretutindeni. Iar bezna necunoscutului a luat o viteză cu care greu mai ținem pasul. Iar după E. Cioran creaţia ar însemna singurul mod de a face loc lui Dumnezeu înlăuntrul fiinţei noastre, căci fără sufletul omenesc Dumnezeu n-ar fi decât un biet cronicar, prizonier în propria chilie lumească, iar Jurnalul său un cimitir cu suflete moarte. Dar pe poeţi şi scriitori Dumnezeu i-a ales tot dintre muritorii de rând cu o anumită misiune. Încercați această imaginație: câtă sforţare îi cere Cel-de-Sus poetului, ca nimănui altcuiva să nu i se adreseze, aflat la masa de scris, decât unei ființe care are nevoie de mângâiere ca și el, iar orice fir de nisip din clepsidra în care tot EL ne cerne timpul e de neînchipuit pe lângă tulburarea autorului, când gândeşte EL și îi „transmite” ultimele cuvinte ce trebuiesc scrise în cartea sa. „că poate așa/Doamne/vom înțelege să ne bucurăm/unii de alții/acum/și pururea” (rugă).

     Versul la care recurge poeta e scurt, concis, iar sugestia secvenței proiectate e constituită din stări sufletești nedefinite, dar făcute să atragă atenţia și să putem afirma că și lectura cărților ei viitoare ne va prilejui o incursiune tulburătoare în spațiul intim al poeziei sale.

 

                                                           Tudor Cicu

 

Trei creioane

 

Trei creioane *

 

Doamne, dacă ții la mine,

Cum îmi sufli din icoane

De Crăciun, Moșul când vine

Să-mi aducă trei creioane.

 

Unu-albastru ca steluța

Ce pe cer o văd urcând

Și la care-aș da fuguța

Noaptea-n vis când mă cufund.

 

Altul, verde mi-l doream

Și cu irizări de jad

Să-mi ridice lângă geam

Cel mai falnic pom de brad.

 

Și-altul galben ca de toamne

Ca în bradul cu rășină

Printre globulețe, Doamne

Să îmi dea multă lumină!

 

Doamne, doar atât pretind

Și o să-ți trimit și carte

Lângă un frumos colind

Scris de mine într-o noapte.

 

Și-apoi mamă, tată, soră

La Crăciunul mult visat

Prinde-ne pe toți la horă

Sub brăduțul luminat.

 * poezie scrisă prin școala generală și recitată la o serbare fără să amintesc autorul ei (de rușine)

              Tudor Cicu

Am atâtea întrebări...

 

Am atâtea întrebări...

 

Mă crezi că peste ani lumină

Când se va scrie-n viitor...

Și ultimul nebun se-nchină,

Cîți de-au crezut în Nicușor?

 

Că pe planetă într-o țară

Un paralimpic olimbric

Tot ce-a promis el, bunăoară

S-a dovedit a fi nimic?

 

Și-n Cișmigiu pe sub balcoane

Sugând banana câte-un pic

Delirul ne-a ținut de foame

Și l-am urmat pe olimpic?

 

Apoi am plâns în pumn cu toții

(ca-n alba-neagra ne-a prostit)

Cum drac’ s-au adunat toți hoții

Sub Iuda-ăsta travestit?

 

Lecția de poezie și proză

 

Lecția de poezie și proză *

     Spuneam odată, la una dintre manifestările organizate de Parohia Sf. Mina, că mă simt ca un lector de carte la o școală a creației unde fiecare își încearcă norocul pe un drum al viitorului său de poet sau scriitor. Și că fiecare cuvânt al nostru (în calitate de membri al unui juriu ales) e o lecție la care voi, cei care participați și vă vedeți numele într-o Antologie, nu trebuie să lipsiți. N-aș fi dat niciodată lecții despre ce trebuie să simțim la masa de scris, dacă nu l-aș fi citit pe Emil Cioran. Cioran spunea că şi scriitorii ori poeţii, nu-s decât creaturi ale Domnului şi că rostul lor nu este altul, ci doar a-l distra pe Creator. Creaţia, atunci, ar însemna singurul mod de a face loc lui Dumnezeu înlăuntrul fiinţei noastre, căci fără sufletul omenesc Dumnezeu n-ar fi decât un biet cronicar, prizonier în propria chilie lumească, iar Jurnalul său un cimitir cu suflete moarte. Dar pe poeţi şi scriitori Dumnezeu i-a ales tot dintre muritorii de rând cu un anumit scop. Aşadar, începem să desprindem sufletele acestora, care acumulează o mare parte din păcatele celorlalţi, de sufletele „oamenilor simpli” şi să notăm că tot ce i se întâmplă unui mare scriitor, chiar şi umilinţele, necazurile, nenorocirile, toate acestea i-au fost date ca material pentru ca să-l folosească în opere şi viaţa lor să semene cu a sfinţilor... a martirilor.  Putem spune şi aşa: au pornit în lume şi au plecat, mai apoi, din lume, cu o misiune. Au pornit la drum în urma unor porunci divine şi s-au retras din lume abia după ce au făurit o alta, un model de urmat, ori o nenorocire de care, cei ce vor veni mai pe urmă va trebui să ţină seama, că şi ei nu sunt decât un instrument între multe altele, atât de stranii şi pe care destinul, sau dimpotrivă hazardul, ni le hărăzesc la toţi pe pământ. Încercați această imaginație: câtă sforţare îi cere Cel-de-Sus scriitorului, ca nimănui altcuiva să nu i se adreseze, aflat la masa de scris, decât unei ființe care are nevoie de mângâiere ca și el, iar orice fir de nisip din clepsidra în care tot EL ne cerne timpul e de neînchipuit pe lângă tulburarea autorului, când gândeşte EL și îi „transmite” ultimele cuvinte ce trebuiesc scrise în cartea sa. „Poezia este fiica unei raţiuni superioare, nimic durabil şi esenţial nu apare acolo unde nu există un spirit care poate gândi marile categorii şi poate pune ordine în haosul aproximaţiilor”… spunea Eugen Simion. Daţi-mi voie, ca în fața acestei afirmații a criticului nostru, să mă îndoiesc şi eu, puțin câte puțin, de câte ceva din tot ce am afirmat cândva cu privire la rostul şi fericirea celor care scriu, precum J.L.Borges care spunea răspicat: „Fiecare se îndoieşte de arta sa şi de propriile-i mijloace”. De aceea citim tot ce ni se oferă cu o misterioasă cuviinţă. Asta facem acum și noi în calitatea ce ni s-a dat, nu de judecători, ci de membri ai unui juriu căruia i se adresează n participanți să afle dacă au ales drumul cel bun. Ce-i putem spune noi celui care dacă nu-și va bandaja rănile, va suferi enorm din pricina necredinței sale, și se va opri din drum? Sigur că se va prăbuși și nu va mai putea înainta pe drumul ales. Dar mai putem să-i aducem aminte că fără lecturi intense nu va putea ajunge la capătul drumului pe care a pornit. Și o să-i amintesc, de fiecare dată că, în discuţia despre omul poetic, Heideger spunea că poezia nu se poate confunda cu limbajul ei, dar nici că poezia nu poate trăi în afara limbajului şi a unei anumite muzicalităţi a cuvintelor. Înainte de a vă aminti de Arthur Rimbaud la francezi, sau Nicolae Labiș la noi, să ne ducem mult în urmă la americanul E.A. Poe care poate fi asociat (ca poet) şi acelui fiu al imaginaţiei, şi al misterului evident, dar negreşit e un martir al cuvintelor. Influenţa „pulsaţiei lui interioare” de a gândi poezia, în toată muzicalitatea ei, nu poate să nu fi influenţat poeţii de pretutindeni şi poate fi numit poetul cu influenţa cea mai mare şi mai durabilă asupra celor care i-au urmat. Dar să trecem și la proză: lumea din epopei, a sagă-i, a miturilor... sunt guvernate de zei, forţe supranaturale şi destin. În basm, ocrotitorii din natură, tovarăşii întâlniţi în cale sunt de ajuns pentru ca eroul central să reporteze victoria. În acest fel „Iliada” este o epopee, mai curând aproape de saga şi mit, în timp ce „O mie şi una de nopţi” e cartea cărţilor ce cuprinde lumea basmelor. Când creaţia basmului cutare şi cutare a încetat, autorul de geniu va recreea basmul în lumea realităţilor sale, reinventând creaţia. Aşa s-a întâmplat cu Cervantes, Gogol, Dostoievski, Dickens, Lewis Carroll, Robert Louis Stevenson... şi toţi cei pe care i-am citit în copilăria noastră, fără să ne întrebăm, încă de pe atunci (deşi s-ar fi meritat) dacă basmul minunat de pe vremea lui H.C. Andersen, Perrault, Hoffmann, Fraţii Grimm, Frank Baum, Ispirescu, Petre Dulfu şi mulţi alţii, nu cumva a devenit un „dublet facil” (cum spunea Mircea Eliade) al mitului şi al ritului de iniţiere a sagăi şi, prin autorii clasicismului, nu cumva au avut un rol de a reactualiza tărâmul şi „probele de iniţiere” la nivelul imaginarului şi oniricului?! Făceam trimitere, tot într-o manifestare literară la Sf. Mina, despre obligativitatea citirii cărții „O mie și una de nopți”. Nicio carte, în această lume, nu poartă un titlu mai frumos. Dacă mă gândesc bine, Byron, Cervantes, Hugo, Coleridge, Kipling, Al. Dumas ş.a. s-au inspirat şi au dat pagini memorabile cu sonuri de basm oriental transpus la realităţile altor tărâmuri şi a altor regi, prinţi, cavaleri, oameni de rând, şi asta numai dacă ne-am gândi la istoria acestei cărţi şi la tălmăcirile ei. M-am întrebat, mai târziu, oare cine să o fi scris? Originea acestei cărţi este obscură şi poate fi opera a mii de autori învăluiţi în mister, cărora nu le-a trecut prin cap că scriu o carte ilustră. Carte care, după Biblie, se spune, este cea mai citită. În istoriile citite despre Alexandru cel Mare găseam note prin care la Cairo acesta întâlnise peste 50 de bătrâni care depănau asemenea poveşti. Titlul ei îţi creează impresia unei cărţi infinite; ...şi una, adică cea care n-a fost scrisă, încă, dar se va găsi şi autorul care s-o aştearnă în vreo carte. „O mie şi una de nopţi” e o carte vastă care continuă să crească alte încă... o mie şi una, sau să recreeze altele, pentru că fantezia ei este uriaşă. Azi, unora dintre copiii pe care i-am luat în vizor, cu prilejul acestor concursuri, le spunem să scrie și îi găzduim în revistele noastre, alea câte mai putem să susținem cu mari eforturi. Facem și noi acum, așa cum Romain Rolland îi scria lui Panait Istrati, spunându-i, că trebuie să scrie într-atât de mult, încât, viaţa care pâlpâie în trupul scriitorului să treacă puţin câte puţin, în paginile pe care le-a scris, până când, cei din jur nu-i vor mai simţi fiinţa şi nu vor mai vedea rânduri şi fraze care amintesc de tot ceea ce ai fost cândva.

      Când le cerem copiilor să se întoarcă la lectură, ne gândim că odată, mai demult, lumea întreagă înțelesese, încă o dată, dacă mai era cazul (amintind de gestul Șeherezadei din O mie și una de nopți), că avem nevoie de povești pentru a putea trăi. Și avem nevoie de poezie, fiindcă poezia s-a născut din rugăciune. Dar teama unora, că poezia va dispărea sub amenințarea antipoeziei care se scrie în vremurile de azi, cred că este neîntemeiată. Rolul criticilor care comentează volumele pestrițe de poezie ce tot apar ca ciupercile, e să arate că pe tărâmul antipoeziei „împăratul e gol”. Până și cititorul simplu simte, citind o poezie curată, clară, adevărată... că, în ea, cuvântul poetului ne poartă din văzut în inefabil, că poezia ne oferă o poartă, dar că nu toți avem cheia. Și ca să zbori e nevoie de aripi, dar ca să trăiești poezia e nevoie de un cer de aripi. Într-un articol publicat în România literară poetul și scriitorul Gabriel Chifu își punea întrebarea firească: „Ce chip va avea poezia în viitor?” Și constata că tinerii din zilele noastre nu se mai recunosc în versurile noastre, a celor din generațiile mai vechi, că noi, cei vechi, suntem categoric pierzătorii. Citind (și eu) poezia din „textele” trimise în ultima vreme la concursurile literare (concursuri locale, concursuri naționale, poezia publicată în ultima vreme prin diverse reviste literare din țară), am impresia (oare doar impresia?) că trecem prin răstimpuri de decădere „de obscuritate și de sălbăticie” (cum puncta G.C.) și pare întradevăr a ne găsi în aceste pericole. Și chiar dacă mai auzim, pe ici-colo, că noi capodopere ajung în librării și biblioteci, mi se pare că tot nu frânează ofensiva acestor ideologii toxice și „ruguri ca pe vremea inchiziției”, cu anumite cărți ce trebuiesc scoase de pe tarabele librăriilor, dacă nu chiar interzise definitiv. Dacă îi vom încuraja pe acești „noi inventatori!” ai poeziei actuale să urce pe podiumurile unor concursuri, acești tineri furioși să publice mai departe în revistele literare ale vremii, cred că îi vom lăsa „ca și cum ar fi un drept al lor” să modeleze cuvintele în poezie, după „noua simțire și gândire” influențată de ideologii menite a le tulbura mințile. Se mai întreba Gabriel Chifu: „Se va renunța la metaforă, la zona metafizică, la lirism?”. Nu cumva „producția” de poezie se va îndrepta către o rostire brutală în care se vor amesteca limbile, cum s-a întâmplat în Babilon? Noua generație de „creatori” pesemne s-o fi uitat prin sticlă colorată: unele lucruri le-au văzut prin lentile albastre, pe altele prin lentile roșii, dar cele mai multe prin lentile de un galben-putred. Oare simpla potrivire a cuvintelor, să însemne noul drum pe care a apucat poezia actuală? Mi-e teamă să și sugerez una ca asta. Dacă un pictor ar pune ca Vincent Van Gogh multă vopsea, multă culoare, multă energie, multă emoție... cu siguranță că ar ieși un tablou bun. Dar în poezie trebuie și metafora, metafizica, lirismul de care vorbea G. Chifu. Ceea ce vreau să spun e la fel cum doar o oglindă curată, limpede, poate reda o imagine pură și doar o operă de artă adevărată poate porni dintr-un suflet curat. Altfel riscăm să alunecăm cu totul în dilema rostită de Matei Vișniec, cel care dădea de exemplu niște extratereștri curioși să se compare cu noi în acest scenariu absurd și, inevitabil, iar extratereștrii ăia să se întrebe: „La ce le-or fi folosit ăstora cultura?”

      M-am întrebat dacă și cei chemați să participe în juriul unor concursuri (unii chiar critici cu faimă) simt acest pericol, sau realizează că dacă uneori nu poți vindeca pe nimeni, măcar încă pot trata. Și că siguranța emoțională trebuie să fie acolo criteriul de a urca pe cineva pe podium, pentru că fără ea „toți” avem o problemă. Și că, mergând în continuare în această „înțelegere” a noului discurs poetic, ne putem (doamne ferește!) întoarce la epoca de piatră, la acele „scobituri” în ziduri pentru a arăta generațiilor viitoare că au fost și ei acolo și vom ajunge să credem în propriile minciuni morale. L-aș fi întrebat pe unul dintre acești „inovatori” ai poeziei, după ce și-a citit „textul poetic mult alambicat”, dacă și înțelege ceva din ceea ce a citit în fața adunării care tam-nesam aplaudă la comandă. Nu de alta, dar până și criticului care asistă îi va fi greu să definească acel „nou curent literar” menit să desemneze o realitate artistică de o uriașă complexitate, în continuă prefacere. Păi, unde mai găsim (cum spunea A. Rimbaud) situația poetului în a căuta atingerea cu cele mai pure sfere angelice pentru a se limpezi de suflarea spurcată a ceea ce vor să ni se bage pe gât? Spunea el: „La ce bun o lume modernă când ni se servesc atâtea otrăvuri?” Ba chiar există riscul să ajungi, citind (azi) o carte de poezie, la debusolare și nevroză, la pierderea iluziilor și a identității, în avalanșa prin care poezia tinerilor pare a pustii biata hârtie, deoarece vizitarea unei librării nu mai e demult un ritual al bucuriei și speranței că vom găsi în cărți ușa magică pentru a evada din lumea cenușie, mohorâtă, rece, ostilă în care ne-a fost dat să trăim.

     Pe un ton ceva mai optimist aș spune că atunci când nimic din limbajul uman nu-ți mai e de folos, rămîne versul și că poezia/povestirea scurtă e singura formă de comunicare cu aproapele tău, cititorul, de a-i arăta drumul către fericirea spre care se îndrepta un aventurier ca Don Quijote, și asta, înaintea tăcerii hamletiene definitive. Dar pentru asta ne trebuie niște ochelari noi și o pereche de ochi care vor învăța să privească lumea altfel.     

 

* cuvântul înainte la Antologia „Frumusețea Crăciunului”/concursul de creație literară organizat de Parohia Sf. Mina - decembrie 2025

                                                                          Tudor Cicu