86. Un Şperlă Voinicul, de demult.

   „Aşa îl chema pe feciorul de împărat de demult: Şperlă”. Eu, când am auzit de la mama, povestea aceasta, tare m-am minunat şi am dat fuga la bunica, poate ea avea să mă lămurească „de ce se trezise într-o bună dimineaţă, împăratul acela, cu mâhnirea-n coastă”.

- „Îl durea ceva bunico? am întrebat-o.

- „Vezi, dragul bunicii – m-a luat ea în poala ei, lângă acel caer şi fus, care pesemne, torceau singure poveştile încă nespuse. Îl durea, dragul bunicii, tot ceea ce nu văzuse şi nu auzise, tot ceea ce se petrecea sub ochii lui, dar el nu avea încă ochi să vadă şi nici urechi să audă, până ce nu i se înfăţişase dinainte Şperlă Voinicul. Pesemne, nu trecuse încă prin viaţa fără de moarte”.

Aşteptam ca bunica, să-mi descrie lanul de grâu, tolba cu săgeţi, arcul gata să fie întins, greierii care încă mai ţârâiau în liniştea de dinaintea minunatelor întâmplări ce avea să i se ivească voinicului.

- „Numai Dumnezeu, e cel care le ştie pe toate, copile! o auzeam pe mama, torcând fuior după fuior, lâna pe răşchitoare. Am înţeles, că, pentru a fi mai aproape de Dumnezeu, trebuia să citesc cam tot ce exista în casă, în biblioteca sătească, la prieteni... Aveam, drept pildă, dăruirea până la extreme a lui Iov biblicul, cel care nu tăcea o clipă şi se întreba continuu, se răzvrătea împotriva şovăielilor sale, se supunea poruncii Celui-de-Sus şi se apăra prin fiecare gest de tot ceea ce îi era străin. Îl aveam în suflet pe Şperlă, în cuget pe Iov, ce-mi mai lipsea? Puterea de a răsturna un mit don-quijotesc nu e la îndemâna oricărui copil. Citisem până la vârsta de 13 ani, cam tot ce cuprindea în raftul bibliotecii din satul natal. De altfel, o bibliotecă micuţă, de circa 200-300 de volume. Ceea ce găsisem acolo, nu mă mai mulţumea. Auzisem, că, în comună, la circa 5 km de satul meu, se găsea o bibliotecă mult mai mare şi bine dotată. Într-o bună zi, am dezlegat măgăreaţa de la zarzărul din curtea casei şi am pornit cu încredere spre Comana, o comună aflată la 4-5 km de satul nostru. Când am intrat în biblioteca din comună, am împietrit. Pe toţi pereţii, în rafturi, mă aşteptau cărţi ce nu fuseseră niciodată citite. Am alunecat printre rafturi de parcă eram legat la ochi cu un fir de iarbă norocos. Am ales la întâmplare vreo 7 cărţi, pe care le-am cărat cu braţul până la măsuţa bibliotecarei. Am văzut dintr-o dată, cum bibliotecara, face ochii mari, de parcă ar fi fost atentă la picăturile mele de sudoare căzând în această aşteptare încordată, într-o fântână de mare adâncime: pic! pic...piiic!....

- „Şapte cărţi deodată? am auzit-o, mirându-se. Da, cine te crezi copile? Aici în comună, n-a trecut unul, de 4-5 cărţi, într-un an de zile. Şi, vii tu, şi te accept eu, pe baza carnetului de elev, că poţi împrumuta o carte de la noi. Iar tu?... Ai vrea cu duioşie să te ştie lumea, că, dintr-o singură lovitură ai omorât şapte muşte?...

- „Ăla era Croitoraşul cel Viteaz,  am avut curajul să ripostez.

- „Aşa? Aşaa...uite că ştii! Te crezi în stare să le citeşti pe toate şapte? Ascultă la mine. Poţi citi tot ce se află pe raftul bibliotecii, poţi devora filozofi, scriitori, poeţi... dar dacă nu-i vei băga aici (îmi arată cu degetul mare un locuşor sub podoaba capilară), nu-ţi va folosi la nimic.

- „Ştiţi... m-am bâlbâit, luat prin surprindere. Fac acest drum, o dată pe săptămână şi am crezut că pot împrumuta tot atâtea cărţi câte pot citi în acest timp, doar nu vin în fiecare zi...

- „Uite ce-i băiete! Ia două cărţi (mi le împinse cu două degete pe primele două) şi mai vedem”. Cu cele două cărţi la subsuoaraă am dezlegat de la salcâmul din faţa bibliotecii, măgăreaţa, şi am pornit foarte dezamăgit către sat. Ajuns la marginea comunei, mi-am pus în aplicare, planul la care mă tot gândisem pe drum. Am descălecat la marginea comunei, într-un şanţ cu ierburi, sub nişte salcâmi răcoroşi şi, în timp ce măgăreaţa păştea alături, m-am pus pe citit. În câteva ore am dat gata cele două cărţi împrumutate. M-am înapoiat apoi la biblioteca din Comana şi m-am înfăţişat dinaintea domnişoarei bibliotecare:

- „Am venit să le înapoiez. Le-am citit pe drum şi mă simt îndreptat să cer şi altele.

- „Daaa? se grăbi domnişoara bibliotecară, făcând ochii mari. Şi, zici că le-ai citit? Povesteşte-mi ce ai înţeles! Se aşeză comodă pe scaun, aşteptând să mă vadă prefăcut în nisip căzut la pământ. Am început să-i descriu cele citite. Înţelesesem ce mi se cerea. Că, omul-care-spune, trebuie să se situieze cât mai aproape de înţelegerea omului-care-scrie, că, orice neînţelegere între cei doi, poate însemna, pur şi simplu, o catastrofă de neiertat. Ce-i drept, bibliotecara m-a ascultat cu luare aminte. Din când în când, făcea ochii mari, nevenindu-i să creadă, că, în faţa ei se află un copil şi nu un elev scos la tablă de învăţătorul său.

- „Bine, binee...mai convins! Atunci, uite cum facem... Împinse cu braţul, teancul cărţilor refuzate mai înainte şi pe care încă nu avusese timp să le retrimită înapoi în rafturi, după care îmi semnă fişa, spunând: Rămâne între noi! Vii şi le înapoiezi după o săptămână, dar, nu mai iei altele, dacă nu-mi răspunzi la unele întrebări cu privire la conţinutul lor. E clar?... Am luat teancul de cărţi sub braţ, am semnat repede de primire şi după ce i-am sărutat mâna, am luat-o din loc. M-a privit ca pe ceva neobişnuit, dar cu un surâs de bunăvoinţă. Şi, mereu am căutat să fiu punctual la întâlnire. Săptămânal returnam cărţile împrumutate. Răspundeam la întrebările puse şi plecam de acolo cu alte 7 cărţi sub braţ. M-am trezit spre toamnă, după vreo 200-300 de cărţi citite, că, nici nu am avut timp să-mi leg măgăreaţa salcâm, că şi sunt luat de mână de către domnişoara bibliotecară şi condus la şcoala din comună. Purtam pantaloni scurţi, o cămăşuţă uzată de soare, dar mă simţeam precum eroul de la Termophile. Când am pătruns în clasa celor de o seamă cu mine, bibliotecara m-a condus pe podiumul de la catedră şi, după câteva cuvinte avute cu un domn învăţător cu părul alb, s-a adresat copiilor din clasă, celor pe care îi vedeam cum începuseră să-şi ridice busturile din bănci, sperând că vor asista la anchetarea unui infractor prins în livada CAP-ului de vizavi.

- „Acesta este elevul C. din satul apropiat Tătaru. Cu greu m-a convins să-i împrumut cărţi de citit din biblioteca comunei. Şi, totuşi, în cele din urmă, am acceptat, având în vedere rugăminţile lui insistente. Am crezut, că, acest copil mă va trage pe sfoară, şi mă va lipsi de primele cărţi împrumutate. Am mizat doar pe cuvântul lui şi un carnet de elev pe care l-am oprit la mine. Dacă unul dintre voi, nu are la biblioteca noastră, până acum, măcar 5-6 cărţi împrumutate, să nu mai spun şi citite, ei bine, acest copil străin m-a uimit pe mine mai întâi, apoi pe domnul învăţător, care, iată aici de faţă, n-a crezut aşa ceva şi a vrut să-l cunoască personal”. Copii din clasa aceea începuseră dintr-o dată a se face mici, mici de tot, de parcă ar fi vrut să se ascundă cu pupitrele băncilor, cu tot.

- ... „Mi-a citit până acum aproape trei sute de cărţi, şi despre toate mi-a povestit câte ceva... continuă domnişoara bibliotecară. Am vrut să-l cunoaşteţi şi voi, şi să-i urmaţi pe cât se poate, exemplul. Învăţătorul acela, mi-a strâns apoi mâna şi după ce m-a mângâiat pe după cap, am părăsit clasa, de am putut să mă înapoiez călare pe măgăreaţă, spre satul meu. Îmi vuiau în cap, eroii cărţilor citite, dar niciunul nu se asemăna, cred, cu mine, atunci. Astăzi, ascultând cântarea acestei amintiri îndepărtate, cu înţeles pentru tot ce s-a petrecut atunci, cred că singura asemănare, între mine şi eroii cărţilor cărate cale de 4-5 km, dus- întors, era doar Şperlă Voinicul, de care aminteam mai la început. Se pare, că, încă de pe atunci, am început a scutura căpăstrul armăsarului din lada cu zestre a literaturii şi aşterne pe cale, viforniţa unor cuvinte care m-au ajuns abia acum, din urmă.        

85. Fata cu părul de aur.

Să nu facem eroarea să judecăm cartea unui poet în funcţie de cel care o scrie, ne sugera cândva Eugen Simion. Pentru că (şi pe drept cuvânt), altfel de cum am intrat, vom părăsi cartea respectivă. Petre Ţuţea idealiza pe crucea celui care scrie, trei mari obsesii ale omului scriitor: neputinţa de aşi arăta geniul în opera scrisă, însingurarea la care l-a condamnat Dumnezeu şi frica omului din el faţă de moarte. Dacă ar fi să răspund la întrebarea ce mi-ar fi pusă cândva: de ce am început prin a scrie poezie? Cum aş răspunde? M-aş simţi, poate, precum Mitea, eroul dostoievskian din „Fraţii Karamazov”, şi căruia, un asemenea gând, i-ar fi întunecat vizibil starea de spirit. Oare unde se ascunde acel adevăr, care l-a făcut şi pe Mitea să rostească dintrodată anchetatorilor săi: „Mă simt ca înviat din morţi, mi-aţi redat viaţa cu un singur cuvânt”. Oare mărunt-sublimul gest al doctorului Herzenstube, care îi dăruise pe vremuri micuţului Mitea, în vârstă de patru ani, abandonat în curtea din dos a casei părinteşti „un funt de alune”, nu însemnase nimic? Cei care ştiţi urmarea (peste alţi 23 de ani, Mitea avea să se folosească de acele cuvinte ale neamţului, ca de o parolă) îmi veţi da dreptate că totul a început – şi în ceea ce mă priveşte – de la nişte simple şi neînsemnate, pe atunci, cuvinte de copii alungaţi vremelnic din braţele lui Dumnezeu. Până la sosirea fetei cu părul de aur şi ochi de cicoare, în clasa noastră, de pe vremea şcolii generale, trioul format din persoana mea, Feticu Gheorghe şi Rotea Gheorghe, părea mai vestit ca cel descris de A. Dumas: Portos, Athos şi Aramis. Cum şcoala din satul vecin, Pelinu, nu mai funcţiona decât până la a-IV-a primară, elevii de acolo, erau aduşi zilnic cu căruţa în sat la noi, fiind repartizaţi în cele două clase: a V-a şi  a VI-a. Printre cei şapte elevi, sosiţi din Pelinu, se afla şi o fată, de care îmi amintesc bine, că, avea să îndeplinească ulterior, rolul de măr al discordiei pentru cei trei prieteni, din clasa a VI-a. Calpacenco Tanţa, era numele ei de fată înregistrat în catalog, repartizată în clasa a V-a, fiind cu un an mai mică decât noi cei trei prieteni nedespărţiţi. Dar Tanţa, era în şcoala noastră, ca o floarea-soarelui  răsărită peste noapte într-un lan de rapiţă. Fusese repartizată în clasa în care prietenul nostru, Feticu Gheorghe avea o soră acolo. De cum am zărit-o în curtea şcolii noastre, toţi trei muşchetari din clasa a VI-a, ne-am îndrăgostit nebuneşte de această apariţie rară şi am depus un jurământ. Să fie lăsată în pace de ceilalţi, în cazul în care, unuia dintre noi îi va arăta... oarece sentimente. Soarta a făcut, ca, cel care avea sora în clasă cu pasărea noastră măiastră şi, care ne luase la toţi graiul, să fie şi alesul fetei cu părul de aur. Într-o bună zi, acesta, ni s-a lăudat, cum că, invitată de soră-sa Marilena, la ei acasă, Tanţa s-a îndrăgostit de el. Ne povestea, în cuvinte magice, cum, la un joc cu mingea, el i-a compus o poezie care i-a plăcut mult prea frumoasei Tanţa, care, l-a şi rugat mai apoi, să-i scrie pe ascuns, astfel de poezii. Poezii, pe care, în secret, spunea că are să ni le citească şi nouă, dacă vom respecta jurământul făcut. Curioşi, pe producţiile literare ale prietenului care făcuse cucerirea cea mare, am acceptat. I-am citit poeziile şi am rămas năuc. Despre o fată cu părul de aur, o minge şi un stupid joc de-a sălta mingea cu palmele, era cam toată poezia. Cu o astfel de poezie, putea cineva cuceri pe cineva? Am rămas multă vreme pe gânduri. Şi trist. Şi, tocmai din această tristeţe, am pus apoi mult suflet în primele mele începuturi literare. Încercam să devin o flacără albastră lângă o flacără albastră adevărată. „Doamne” – îmi spuneam. Sufletul meu scoate nişte sunete ciudate. Să însemne asta, poezia?” Nu am arătat nimănui ceea ce începusem a scrie. Dar, scriam de-acum, pentru fata cu părul de aur şi ochi de cicoare, ca plăsmuire a imaginaţiei mele. Peste câţiva buni ani, am strâns câteva într-un plic şi i le-am trimis la oraş, unde îşi luase servici. Mi le-a înapoiat tot prin poştă, cu câteva rânduri amare, în care am recunoscut caligrafia prietenului de odinioară. Nici măcar n-a avut tăria morală să mi le întoarne din propria ei iniţiativă. Înţelesesem din asta, că erau în continuare prieteni şi se aflau împreună. M-am împăcat cu soarta, că, ea, fata cu părul de aur şi ochii de cicoare, aparţinea celuilalt. Trebuia să rămân drept în picioare, să scriu cu inima, acoperind micimea lumii, pentru că, omul stă drept, nu numai „pentru a ascunde lui însuşi cât este de gârbovit înlăuntru” (cum spunea Cioran), dar, mestecenii adevăraţi - cum îmi plăcea să le spun poeţilor ruşi – n-au rădăcini în nisip, ci în pământ. M-am întâlnit cândva, peste ani, cu prietenul meu. Eşuase şi în viaţă şi în poezie. Eu (nefericitul de mine) eram însă, fericitul unui debut literar, apărut la acea vreme în revistele literare locale. Era trist şi părăsit prietenul de şcoală. M-a mirat aspectul acesta, dar n-am întrebat mai nimic. Nu i-am arătat revistele (ce le aveam cu mine) şi care cuprindea debutul meu, ca tânăr prozator şi poet. La ce să-l fi amărât şi, la ce i-ar fi folosit, dacă odinioară nu ştiuse să-mi aprecieze acele începuturi literare? Ne-am amintit de anii aceia tineri, în care pusesem zălog, prietenia noastră, pe ceva efemer. Nu ne-am mai regăsit. Însă, într-o zi, alunecând spre o anume destinaţie prin autogara Constanţa, privirile mi-au fost atrase de nişte ochi de cicoare din mulţime, ochi care mă urmăreau. Ea era. Fata cu părul de aur, pentru care scrisesem în ascuns câteva poezii în timpul şcolii. Ecoul acelor versuri fuseseră returnate printr-un plic, şi câteva rânduri (scrise de amicul ei), dar, asupra cărora, complotaseră împreună, înfingând săgeţile otrăvite în raiuri promise şi speranţe ucise. Am ridicat o mână şi am salutat-o ca un vechi amic. A dat să se desprindă din mulţime, afişând o nespusă uimire şi bucurie pe chip, însă, am trecut ca un străin mai departe, şi în urma mea se oprise parcă timpul pe cadranul singurului ceas din acea autogară. În mijlocul celor două ace inegale, ea rămăsese singură şi neajutorată, ca o pasăre fără adăpost şi care în curând presimte că are să vină năprasnică, ploaia. Şi ploaia chiar veni, de risipi, pentru totdeauna, imaginea unei tulpini de floarea-soarelui, într-un lan de rapiţă din ce în ce mai îndepărtat.          

84. Lacul lui Arip.

Ken Kesey dedica una dintre cărţile sale „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, prietenului său Vic Lovell, care-l asigurase (în copilărie) că nu mai sunt balauri pe acest pământ, dar „m-a condus la bârlogul”, după cum mărturiseşte. Multă vreme, fiind copil, am crezut că lacul lui Arip, de la mine din sat, cu grotele vărăriei prăbuşite odată cu malurile mâncate de ape, era unul dintre lacurile care puteau ascunde asemenea balauri. Apelor strânse de ploi, în văgăuna de la marginea satului, înspre mahalaua turcească, noi, copiii, îi spuneam lac. De fapt, era un ghiol de dimensiuni reduse. În mijlocul lui, pe o insuliţă, se ridica o oază de verdeaţă formată din arbuşti, trestii şi alte plante. Pe vremuri, ghiolul lui Arip îşi avusese povestea sa. Într-o grotă de pe malul lacului, pe vremuri, turcul Mangop, găsise o comoară. Ceva ca un vas ori oală de pământ, plină cu cocoşei de aur. Bunicul, spunea că pe Mangop l-a condus la locul comorii, un pitic, în şalvari roşii, cu barbă lungă şi albă ca neaua, ciubote negre, alungite, cu nişte bumbi din argint în vârfuri şi o tichie asemănătoare unui turban, pe cap. Mangop, rămăsese cu gura strâmbă, după această întâmplare, fiindcă nu respectase după ce părăsise grota (când se termina vraja), de porunca piticului. L-am întrebat odată, pe tata, cine a fost Mangop. „Un chiabur din sat”, mi-a spus. „L-ai cunoscut şi tu?” – nu de alta – dar eram curios să aflu câte ceva. Tata, m-a privit cu luare aminte, a stupit ţigara dintre buze şi atâta a spus: „Neam prost, măi băiete! Sigur că l-am cunoscut… I-am păzit câţiva ani buni, oile. Avea peste trei sute. Pe cât era de bogat, pe atât de lacom şi hapsân, şi negru la suflet era. Maică-sa, bătrâna Ferigè, a murit de foame într-o odăiţă mizeră, ca vai de capul ei, în timp ce vasele de argint, stăteau aruncate prin nuştiu ce unghere. Nu merită să te gândeşti la unul ca el”. Ca versiune la această poveste, bunica dinspre tată, chiar credea, că, acolo, la ghiolul lui Arip, ieşeau noaptea ielele în chip de fecioare despletite, cu sânii şiroind de apă şi dănţuiau roată ţinându-se de mână pe insula din mijlocul ghiolului. „Să nu cumva să te îndemni cu împieliţaţii tăi (se referea la copiii de seama mea) şi să te duci acolo, că te spurcă ielele, de nu mai ai vise, şi nici linişte în somn. Pe unii, îi atrag în hora lor, iar cine le dă mâna rămân şi cu gura strâmbă”, spunea bunica. O credeam. Dar, împreună cu cei de seama mea, mă duceam ziua la scaldă şi, uneori, şi noaptea, să vedem cu ochii noştri, dacă ceva era adevărat din câte se povestea prin sat. Nu văzusem aşa ceva, niciodată, deşi, unii se cam lăudau că ar fi fost martorii unor evenimente stranii. De! Lăudăroşenii de-ale unora! Mi se interzisese într-o vreme (pe la şapte-opt ani) să mă mai duc cu copiii, la ghiolul lui Arip. Purtam în vremurile acelea, un talisman (moscal îi ziceau ai mei) care trebuia să mă ferească de năprasnica boală a nălucirilor şi spaimelor de tot felul, o boală ciudată pe care o dobândisem în copilărie. Talismanul acela, un romb cusut într-o pânză colorată, legat cu un şnur de fire împletite, mi se pusese în jurul gâtului de către Kiçhogé (Chicihogea, în transcriere fonetică), Hogea din sat, după ce fusese citit direct de acest bătrân slujitor de la geamia turcească, deasupra Coranului. Parcă-l văd! Purta Kiçhogé, un turban albastru şi şalvari gri-albăstrui. Aşezat turceşte, cu picioarele sub el, pe un covoraş, mai întâi se spăla pe mâini în lighenuşul de argint, apoi, făcea câteva mătănii cu mâinile împreunate în dreptul frunţii, de se înclina până la podea. Îşi făcea rugăciunea către Alah „fie numele lui în veci lăudat”. După care, îmi lua mâna într-a sa şi mi-o trecea de la dreapta la stânga, peste scrierea aceea ciudată pentru ochii mei, că nu mai văzusem (ce-i drept) vreodată, atâtea cârlige şi beţişoare curbate şi secere ca de tăiat cocenii de porumb, pe vreo pagină de carte. Se ruga pentru mine. Cu talismanul acela la gât, nu mai aveam voie să fac baie, decât de la brâu în jos, şi cu cămăşuţa pe mine. Puteam să mă mai spăl, doar pe faţă, cu apa luată în căuşul palmelor. Şi, asta, timp de o lună de zile. N-am înţeles de ce. Mama, însă, respecta cu stricteţe şi supuşenie, sfaturile bătrânului hoge. Îmi pipăia în fiecare seară înainte de culcare, prin cămăşuţă, rombul moscalului legat la gât şi mă punea să repet rugăciunea menită a mă vindeca de toate nălucirile şi spaimele de pe pământ. Nici azi nu ştiu, cum m-au „vrăjit” într-o bună zi, copiii de pe uliţă să merg cu ei la scaldă, la ghiolul lui Arip, că, am uitat şi de moscal, şi de porunca mamei, de m-am dus după ceilalţi copii. Grijuliu, amintindu-mi de sfaturile mamei, la început n-am intrat în apă. Dar, poţi rezista ispitelor? Nouă, celor mici, ne era în credinţă, să respectăm întru totul, sfaturile părinţilor, fără crâcneli şi fără opriri până cam pe la jumătatea drumului, dar, mai apoi ne înşelăm şi ne păcăleam pe noi înşine, cu tot felul de concesii şi de aceea nu distingeam ce ni se poate întâmpla între gândurile noastre şi realitate. Dar, ce le poate rezista ochilor sinceri şi puri ai unui copil încrezător în toate? Spun toate astea, fiindu-mi vie în memorie, imaginea Marelui Inchizitor (din „Fraţii Karamazov” a lui Dostoievski) aflat dinaintea prizonierului său: „De ce mă priveşti în tăcere cu ochii Tăi blânzi, convins că dreptatea e de partea Ta?”. Tulburarea pe care o creează o astfel de imagine, naşte perplexitate şi se consumă în disperare. Sigur că furat de larma şi veselia ce o făceau cei din afară şi, ademenit de hârjonelile lor, mi-am dat la un moment dat, pantalonaşii jos, şi numai în cămăşuţă, am intrat în apă cu gândul ca nu cumva să-mi ud talismanul de la gât. Abia seara târziu, acasă în pat, am descoperit (speriat de-a binelea) că îmi lipsea obiectul de la gât. O veche zicală, zice, să te dai la fund în lac, să iei o trestie în gură şi să respiri, până trece vijelia. Aşa am făcut. Am tăcut mâlc, toată seara, deşi, devenise obişnuinţă, ca în fiecare seară, să trag moscalul de sub cămăşuţă, să-l arăt mamei, ca semn, că el se afla la locul lui şi nu trebuia să mă mai controleze. Abia am aşteptat să se crape de ziuă în noaptea aia. M-am rugat toată noaptea să vină mai repede zorii.  Iar zorii zilei, cred că m-au găsit la ghiolul lui Arip, bâjbâind prin iarbă, cu mâinile amândouă, în căutarea obiectului dispărut. Dar, nu l-am mai găsit! Ca un făcut, părinţii nu m-au iscodit şi nici nu m-au mai pipăit de moscal, nici noaptea următoare, nici nopţile următoare, ci cândva mult mai târziu, când aproape că şi uitasem de existenţa acestuia şi nu mai mi se părea o nenorocire pierderea sa. Dar, cei drept, uneori tot duceam mâna la gât şi la cămăşuţă, să constat, nu cumva a reapărut misteriosul obiect înapoi sub cămaşă? Întâmplarea, se părea că trecuse deja în uitare, ca şi povestea dintâi a lacului lui Arip, dar, peste ani, mi-am reamintit-o, ca urmare a unui fapt ivit pe neaşteptate. Moş Pascalopol, un bătrân din sat, bun gospodar, după ce-i murise baba (ţaţa Chiţa, săraca femeie, tare senilă şi cumsecade), se cam ţicnise moşul, şi nouă, copiii cu şcoala aproape terminată, ne plăcea să intrăm în vorbă cu moşul şi să-l luăm peste picior:

- „Ia zi moşule! Am auzit c-ai fost pescar pe mare... Că ai prins câteva sirene.... Ia zi-ne moşule, cum erau?”

- „Mă copii, mă!... căuta să ne împace moşul. La noapte, să luaţi clopotul de la biserică şi să mi-l aduceţi mie, fiindcă, la ghiolul lui Arip vor ieşi, în nopţile astea, ielele dezbrăcate ca nişte sirene, şi vor dănţui despuiate până la brâu, cu salbe de aur la gât”...

Râdeam noi, ce râdeam... şi plecam mai departe. Ajuns noaptea în pat, cu gândul la moş Pascalopol şi sirenele lui, îmi ziceam: „Nu cumva, printre salbele lor, se află şi talismanul meu de odinioară?” Şi, mai că m-aş fi dus să văd şi minunea asta.            

83. Meragiul

Spun unii: a cădea în muţenie, muţenia de dincolo de vorbire sau de refuzul vorbirii, e „o filozofie a desemnificării”: adică, lumea care e golită de sens, indică o anumită Fiinţă spre a fi indicată în cuprinderea lui Dumnezeu, spre a fi apoi arătată oamenilor. Durerea muţeniei generale, e bine surprinsă de Marin Sorescu în poemul „Uitarea”: „Doamne, Doamne, zilele astea câte le ai,/Le ai, când nu mai poţi, nu ştii/Cum să scapi de ele”. Mi-am amintit (citind aceste versuri) că, în satul meu, era unul, pe nume Şucuri – cu accentul pe i – care era meragiul satului. Etimologia cuvântului, vine de la turcescul „mera” (care înseamnă, păşune), şi „agi” (slujitor, un fel de caimacam al urbei). Cu alte cuvinte: paznicul şef al ogoarelor dintr-o comunitate. Şucuri, avea şi un cal. Cal, cu care da roată satului, dar, şi semănăturilor de pe câmpuri, din zori până în noapte. Şi, pentru asta, era plătit regeşte de către preşedintele CAP-ului din sat. Eram elevi de şcoală în clasa a IV-a, când într-o bună zi, ne pomenim, că, în curtea şcolii tocmai intră călare pe cal, însuşi meragiul satului. Ne aflam tocmai într-o recreaţie. După ce meragiul descălecă de pe cal, şi-i legă frâul de stâlpul din faţa cancelariei, văzurăm cu toţii cum meragiul Şucuri, se îndreptă spre învăţătorul nostru Burhaledin şi, după ce-şi strânseră mâinile, se traseră deoparte la vorbă. După ce sună clopoţelul, şi noi elevii ne ocuparăm locurile în bănci, învăţătorul, urmat de meragiul Şucuri, pătrunse în clasă. Se făcuse linişte totală. Ochi şi urechi eram cu toţii la ce avea să ne spună învăţătorul nostru. Acesta, îşi invită musafirul să ia loc la scaunul de la catedră, iar dânsul, porni a se plimba printre bănci urmărindu-ne pe fiecare în parte cu mare atenţie. Ce se întâmplase? Aveam să aflăm, câteva clipe mai târziu, când rigla cu care domnul învăţător îşi bătea în palmă, îşi încetă frecvenţa. În liniştea clasei, se făcu auzită vocea sa:

- „Să iasă în faţă cei care au fost la furat morcovi, ieri, pe câmp!

Nici unul dintre noi, nu a mişcat măcar un deget. Toţi ne ţineam suflarea. Domnul învăţător, roti rigla în jurul palmei şi se mai învârti de câteva ori în jurul clasei, aşteptând din partea noastră, demascarea celor vinovaţi. Nu se produse nici de această dată, ceva deosebit. Atunci, domnul învăţător Burhaledin, luă iniţiativa:

- „Uitaţi-vă la ei! Care dintre ei, au fost la morcovi, domnule Şucuri? Priviţi-le feţele şi numiţi-l pe cel care s-a dat drept elevul George Călinescu.! Toţi cei din clasă, am făcut ochii mari, ca şi cum urechile ar fi auzit ceva neverosimil. Meragiul se ridicase dintr-o dată în picioare şi, după câteva priviri alunecate pe deasupra băncilor, scoase dintre bănci pe unul dintre noi.

- „Cum te cheamă elev? (Ar fi vrut să audă, oare, că respectivul era însuşi George Călinescu? Haida-de!)

- „Ion Petre, domnule învăţător! (noi îi ziceam Ioanciu).

- „De ce te-ai dat drept George Călinescu, elev?

- „Nu m-am dat nimic, domnule învăţător. N-am fost eu acela....

- „Minţi! Şi, pleosc! Palma învăţătorului mută falca dreaptă a lui Ioanciu din loc.

Cei din clasă, aveam să asistăm la un moment neprevăzut. Ioanciu se făcu alb ca varul mai întâi, apoi se clătină ca salcâmul bătut de vânt, şi în cele din urmă se prăbuşi la pământ, ca un trunchi retezat de fierul ascuţit al toporului. Nu era de glumit. Elevul Ion Petre, se zvârcolea pe duşumea, în spasmele unui ins cu simptome de epilepsie. I s-a strâns degetul mic între dinţi, a fost udat cu apă, şi apoi târât în bancă.

- „Nu vreţi, aşadar să spuneţi? Lasă că vedem noi....

Rând pe rând, am fost scoşi dinaintea clasei, vreo şapte elevi, toţi bănuiţi de meragiul Şucuri, cum că, ar fi cei care l-au însoţit la furat de morcovi, pe Ion Petre, cel prins, şi care se dăduse chipurile, drept elevul George Călinescu dintr-a IV-a. Stam în rând ca vacile la iesle, aşteptându-şi tainul.

- „Să vă aud! Care dintre voi au fost la furat morcovi? Ia zi, tu!....

Cel vizat, începu să plângă, spunând că n-a fost el acela şi nici nu a văzut pe nimeni dintre cei de faţă. Şi aşa toţi pe rând, am spus acelaşi lucru. Şi poate, n-am fi recunoscut, nici călcaţi în picioare.

- „Ahaaa! V-aţi înţeles cu toţii, să nu spuneţi?!....Ochii domnului învăţător se aţinti asupra unuia din clasă. Strigă din toţi plămânii: Şabedine, vino aici! Cel vizat din ultimul rând al clasei, se ridică în picioare şi păşi ca un ied la tăiere înaintea învăţătorului nostru.

- „Te duci în curtea şcolii şi-mi aduci câteva nuiele de liliac. Ai grijă să fie ceva mai groase, altfel, tu vei lua cunoştinţă cu ele. „Până aici ne-a fost” am gândit cu toţii. Ne frecam palmele la spate, cu degetele la mâini, cam pe acolo unde nu peste multă vreme, aveau să se ivească băşicile, de pe urma nuielelor. „Aici o să ne cânte şi nouă cucuveaua”, îmi spuneam. Pe Şabedin, care tocmai părăsise clasa, l-am fi vrut atârnat în ştreang, ori legat de târâşul plugului. Fericiţi cei care pot zbura, îmi spuneam. Arză-l focul cel viu şi pe meragiu, şi pe domnu învăţător. Una-două, aş fi înălţat din mâini şi, ţăşti, pe fereastră, în văzduhul de afară dacă am fi fost păsări. Dar din păcate nu eram păsări. „Dacă nu se poate, Doamne, prăbuşeşte acoperişul clasei peste noi, să scape cine poate, iar dacă nu, alege-s-ar praful, praful şi pulberea din meragiul Şucari. Mânca-l-ar viermii din creştet până-n tălpi”, gândeam. De-ar fi avut şi el copii, pesemne, ar şti ce e acum în sufletul nostru. Unii dintre noi, cei puşi în rând, îşi tot ştergeau nasul şi ochii cu mâneca hainei. Învăţătorul nostru îşi pierduse răbdarea. Deschidea uşa şi privea, când în afară (sosirea lui Şabedin), când pe fereastră (doar, doar l-o zări venind). Când uşa clasei s-a deschis larg,  şi l-am zărit pe Şabedin, colegul nostru, gâfâind în prag, am crezut că ne-a sunat ceasul la toţi.

- „Domnu învâţător... domnu învăţător... se bâlbâi elevul. Calul...calul... a intrat în grădina şcolii şi... a călcat totul în picioare... n-am putut să-l dau afară.

- „Ceee? Ce-i cu calul? a tunat învăţătorul nostru.

- „A distrus tot...tot...tooot!

Vă închipuiţi ce a urmat, dacă aţi şti, că, şcoala noastră avea una dintre cele mai frumoase grădini de zarzavat, nu numai din CAP, dar şi din sat. Învăţătorul nostru era autorul ei, şi se mândrea cu grădina şcolii. Se lăuda cu ea şi preşedintele de CAP. În câteva clipe, întreaga clasă se afla în curtea şcolii, urmată de învăţătorul ei şi meragiul Şucuri. Poarta grădinii şcolii era dată deoparte, iar calul meragiului păştea nestingherit printre răsaduri. Ciudat, însă, brazdele fuseseră culcate palangă la pământ sub copitele calului, ca şi cum acesta, o dată intrat în grădina şcolii, se pornise să zburde şi să treiere grădina de-a lungul şi de-a latul. Cum, eu eram unul dintre cei scoşi dinaintea clasei, aflat ceva mai în urmă, priveam nedumerit agitaţia învăţătorului şi pe a meragiului care se luase de păr, şi nu-mi luam ochii de la colegul nostru Şabedin, care, privea senin şi împăcat toată scena, mulţumit că, printr-un fapt numai de el ştiut, salvase de la o tragedie (prin alt dezastru) nişte prieteni. Nu m-am îndoit nici o clipă, că, el provocase tot ceea ce urmase, în puţinele clipe când învăţătorul nostru, îl trimisese după acele nuiele de liliac.      

82. Caprele din pădure (Satiră)

                                                                             Motto:

                                                                       După lungi războaie, multă ceartă,

                                                                            Căpeteniile părţilor iară

                                                                       Se împacă între sine şi se iartă

                                                                            Dar cine rămâne de măscară?

                                                                       Norodul! prin a cărui silinţă

                                                                       Ei ajunseră la cea putinţă!

                                                                 Ion Budai-Deleanu (Ţiganiada: C. X v. 68)        

   Tare demult, în pădurea de care e vorba aici, caprele alcătuiau un guvern ales în mod democratic de toate animalele locuitoare. Ţapul cel bătrân şi chior, era, la vremea la care se referă povestea, şeful turmei. Chior nu era el, spuneau masele, doar că un ochi privea spre locurile unde ascundea el pentru ai lui păşunea cea grasă, iar cu celălalt privea drept înainte, fulgerându-le pe oiţele nesăţioase. De aceea, caprele începuseră de la o vreme a se căţăra pe cele mai înalte culmi şi stânci, înfruptându-se din lăstărişul cel bogat în clorofilă. Fapt pentru care, oiţele se adunară în lunca pădurii şi începură a protesta. Câinii instruiţi cu diversiunea şi porcii rozalii (care mai trădaseră odată) se amestecară şi ei printre oiţe, susţinându-le protestul. Pentru lupii violeţi, momentul acesta constitui un bun prilej, de a se aduna în hoarde, şi noaptea ieşeau la drumul mare prin pădure, în căutare de oiţe rătăcite. E drept, nu prea le picau mare lucru, deoarece bizonii negri trimişi de ţapul şef, stăteau în letargie dinaintea turmei de oiţe, şi rar se încumetau a izbi cu coarnele în grămada de mioare, fugărindu-le pe unele mai sperioase înspre colţii lupilor. Dar, de toate astea, puţin le păsa lor, caprelor. Ele aveau acolo în mijlocul pădurii o căsuţă încălzită şi nimic nu le lipseau. Citeau presa şi articolele scrise de purceluşa de guinee le mai linişteau. Deschideau televizoarele şi se amuzau împreună la talk-show-ul guzganului bonapartist. E drept, că, la început, caprele au crezut că e doar o glumă, dar protestul oiţelor şi câinilor, continua şi pe vreme de ploaie şi pe vreme de vânt năpraznic. Şi, deşi trimiseseră nişte porci rozalii (cărora li se mărise tainul de tărâţe), de se amestecară prin mulţime, cu scopul de a sparge manifestarea nemulţumiţilor strânşi în lunca pădurii, protestul încă nu fusese anihilat după cum se aşteptau caprele. Speranţa caprelor era în ţapul cel bătrân şi chior, retras în ţarcul regal printre sfetnicii slugarnici, punând pesemne, ceva nemaipomenit la cale, de vreme ce încă nu se arăta. Dar, într-o seară au rămas caprele noastre fără pic de apă în vasele argintate. Era atât de întuneric afară, că nici una dintre ele nu se încumeta să plece după apă, la fântâna de la marginea pădurii. Şi, unde mai pui, bătea tare vântul şi foşneau îngrozitor frunzele copacilor din pădure. Cine să se încumete pe o vreme ca asta? Oiţele care le mai slujeau, scăpaseră şi ele la manifestarea din luncă. Atunci, una dintre capre, cea mai luminoasă şi vitează, care şi ieşise în faţa mieluşeilor reporteri, să reducă la tăcere protestul din luncă prin comunicate mincinoase, gândi că poate venise vremea să iasă în faţa tuturor prin faptele sale, care, de ce nu, trebuiau să o propulseze mare primăcăpreasă. Inspirată, a luat un sac în spinare (că nu se ştie de nu avea să o apuce ploaia pe drum), căldările în mâini, şi a pornit şovăielnic pe cărăruia ce ducea la fântână. Cerul era atât de înnorat, că abia se zărea cărarea cale de doi paşi. Începuse să plouă din senin, ba şi fulgera, şi bubuia tunetele prin tot cerul. Bine că luase sacul cu ea. O ferea deocamdată de ploaie. Şi, uite aşa: pâş! pâş!... prin iarbă, vâj!vâj!... frunzele prin copaci, auuu! auuuuuu!... vântul pe deasupra. Însă capra nu se întoarse din drum, mergea tot înainte. Deodată, la lumina fulgerelor, capra zări la marginea drumului un cap de lup. Un cap desprins de trupul său, zăcea la o margine de drum. S-a cam speriat capra noastră, de ce ne-am ascunde după degete şi n-am spune-o pe şleau, că, abia după ce şi-a scuipat în sân de trei ori, a decis să continuie drumul. Dar, mai întâi, ce şi-a zis:

-„Ia să bag acest cap de lup în sac, că poate mi-o fi de folos la ceva!”. A băgat capul în sac, după care a săltat sacul în spinare şi a pornit mai departe. Fântâna nu mai era aşa departe. Eheei! „Alta să fi fost în locul meu, precis s-ar fi întors fără apă în căldări”, gândea capra cea vitează şi, pesemne, era mulţumită de ea. Ajunsă sub lespezile fântânii, puse sacul jos şi scufundă ciutura. Pe când trăgea ciutura în sus, ochii îi rotea în toate părţile. Măiculiţăă!!! Ce-i văzură ochii, îi ridică părul pe spinare şi-i îngheţă sângele în vine. Luminiţe, luminiţe, scânteiau în toate tufişurile din jur. Erau lupii. Îşi aduse aminti că era renumită printre caprele din pădure, în strategii şi diversiuni de tot felul. Aşa că, numără la repezeală în gând, pe limba satanei, şi se adresă lupilor:

- „Hei! Nu cumva vă este sete şi vouă de vă holbaţi atâta?...

- „Ba! răspunseră lupii tineri. Şi, pe deasupra, tare foame. Şi am hotărât să te mâncăm”. Lupilor li se zăreau colţii şi le atârnau limbile de jumătate de cot în jos prin gurile căscate. Biata capră se şi vedea sfârtecată în bucăţi şi hăpăită de ceata lupilor nesătui. „Până aici mi-a fost! îşi zise capra. Îi veni însă o idee. Zise tare:

- „Ba eu am să vă rup gâtul la toţi! Cum le-am rupt gâturile şi celor zece fraţi ai voştri întâlniţi în drum. În timp ce tuna şi urla din toţi plămânii, capra se aplecase asupra sacului şi scoase capul de lup din sac de-l ridică ameninţător deasupra capului. Începu să numere: Unul!... Se aplecă făcându-se că azvârle capul după lespezile fântânii, dar îi dădu drumul jos şi cu piciorul îl aruncă înapoi în sac. Apoi, băgă mâna de scoase din nou capul de lup. Al doileaa!... Al treileaaa!... Şi tot aşa, până când ajunse cu număratul la zece, dar lupii care nu băgaseră de seamă şiretlicul caprei, şi cu toţii văzuseră cum deasupra capetelor lor se înălţau rând pe rând căpăţânile lupilor ucişi, se dădură uşor, uşor, înapoi, iar când simţiră că se îndepărtară suficient de capra cea fioroasă, o tuliră şi nu se mai opriră până în inima pădurii. „Acum e timpul” îşi zise capra. Apucă iute căldările cu apă şi haida-haida, înapoi, la căsuţa din pădure. Când ajunse la uşă, trase mai întâi cu urechea, să asculte ce se petrecea înăuntru.

-„Vai... vaai! se căinau unele dintre surate. Vai nouă! De ce am lăsat-o să plece pe biata noastră surioară. Tocmai pe ea. N-o să mai avem zile bune cu ţapul cel bătrân, dacă a mâncat-o lupii pe surioara noastră. Vai... vaaaai, nouă!” Atunci capra cea vitează, deschise uşa şi în uluiala caprelor de tot felul, zise:

- „Iată-mă! Şi aflaţi, că nu lupii m-au mâncat pe mine, ci eu i-am hăpăit pe ei...

- „Am mai auzit noi minciuni, că, de, suntem cele mai tari în aşa ceva, dar nici aşa scorneli drăguţă!

- „Scorneli? Scorneli aţi zis?  Şi, nici una, nici două, băgă mâna în sac şi scoase capul de lup. Priviţi aici!

La vederea capului de lup toate caprele, ţuşti: care pe sub mese, care sub paturi, care prin hornuri. Pe unde nimereau. Capra cea vitează, ţopăia şi se arunca cu căpăţâna de lup după suratele înfricoşate. Şi, pune-te pe râs; şi râzi, şi râzi... Mai, apoi, caprele înţeleseră că fuseseră trase pe sfoară şi, cu coada între picioare, ruşinate, au trebuit să recunoască că nu-s decât nişte fricoase şi nişte proaste, şi-i recunosc suratei lor, dreptul de a le fi primăcăpreasă... mulţi, mulţi ani de acum înainte.

   Povestea nu spune însă nimic despre planul ţapului cel bătrân şi chior. Noi credem că a tras cu urechea şi ochiul cel bun, că, a luat aminte la toate cele petrecute în căsuţa caprelor şi pesemne, coace şi el ceva în ţarcul său regal, ceva asemănător în legătură cu oiţele şi câinii strânşi în lunca pădurii. Asta, pentru că, în bizoni şi porci nu poţi avea încredere, atâta timp, cât şi ei jinduiesc pe mai departe a lua locul caprelor, şi a se căţăra sus pe culmi şi stânci, la stufărişul cel bogat în clorofilă. Dar, de! Noua orânduială, nu e pentru toţi.                    

81. Cronica unor zile fierbinţi.

Protogoras, pe vremea când Atena devenea centrul culturii greceşti, prin afirmaţia că: „ Omul este măsura tuturor lucrurilor”, voia să sugereze veacurilor următoare că esenţială pentru o democraţie tânără, viitoare, de orice culoare politică ar fi ea, este, deci, „existenţa” unui popor luminat. Ţara din care ne vorbea Protogoras, era ţara unde se născuse democraţia. Cultul eroului, a fost la greci, mai mult decât cultul sfinţeniei. Pe noi, ca români, Proto(gorausul) nostru din fruntea cetăţii ne vrea proşti. El nu are ureche muzicală decât pentru trompa cotrocenistă şi hăhăiala care se înalţă de acolo: „bă şi eu am fost corigent, hă-hă-hă, şi uite unde am ajuns!”. Când intelectualitatea, elita acestei naţii, ne surprinde cu imaginea unora, care au îmbrăcat caftanele fanariote, astfel încât, fie iarnă sau vară, nu mai îşi dau jos îmbrăcămintea de pe ei, noi zicem că, iată, nu mai e nimic de făcut. Raţiunea merge de acum spre viitorul ei luminos „ca boul la apă”. Noi (criticii şi autorii de literatură) ne adunăm laolaltă cu masele şi dacă nu reuşim să le receptăm toate durerile lăuntrice, măcar reuşim să le comentăm pe cele mai interesante şi necesare fără nici o remuneraţie, în timp ce sus de tot (bunăoară şi prin mas media) se vor ocupa alţii, bine remuneraţi (cu pile şi tupeu cât le ţine şoriciul), care nu-şi mai amintesc de cât timp n-au mai citit o carte, de se holbează şi mâţele lui Creangă a mirare. Unii au pus săbiile jos a neputinţă, alţii ne îndeamnă să le trecem din dreapta fracturată de greutăţile şi nenorocirile vremurilor, în mâna stângă, spre a nu ceda o palmă din tranşeea în care ne-am născut, ca mai târziu să nu ne trezim a urla cu mâinile ridicate spre cer, ca samovarele puse la focul sărăciei. Aici, de la masa de scris, cu gândul în urmă şi speranţa spre anul care ne aşteaptă, am înţeles că nu mai trebuie să fac şi eu previziuni. Să stăm liniştiţi: fac ei şi pentru noi. Cum şi de-a lungul veacurilor s-au tot făcut. S-o spunem răspicat: da, iubim bocetele înăbuşite ale Mioriţei noastre (fie şi resemnate), iubim cutezanţa meşterului Manole şi blestemele din finalul Doinei eminesciene, şi ne înfioară resemnarea, gemetele, jelaniile consumate sub acoperişul locuinţelor, adică, rostite undeva la adăpostul oferit de cei patru pereţi protectori. Nu mă miră că până şi vocile marilor bărbaţi ai lumii au eşuat lamentabil, că cel care vedea în om „o trestie gânditoare” era pe bună dreptate ceva mai sceptic la afirmaţia lui Protogoras. Observ că cei de la putere, ies la rampa televizoarele şi ne dau încă lecţii despre cum ar trebui gândim. Ca ei, nu după bunul nostru plac. Dar până şi autorul ilustrei teorii a relativităţii s-a înşelat în 1932, când a afirmat că : „Nu există nici urmă de indiciu că energia nucleară v-a putea fi obţinută vreodată. Ar însemna ca atomul să fie divizat după bunul nostru plac”. Şi atunci daţi-mi voie şi mie să mă înşel chiar atunci când vecinul din drepta sau stânga mea, afirmă tot mai tare, că Proto(gorausul) din fruntea cetăţii nu ne vrea proşti şi că are intenţii bune, si ne vrea luminaţi de domnia sa. Şi, să nu ne mai spună ei, cu aroganţa lor afişată, că teoriile noastre despre treburile cetăţii sunt eronate. Şi că ar trebui să înţelegem odată, că, încă de pe acum ne pregătesc la adăpostul istoriei, existenţa noastră ca popor luminat, dar, noi încă nu vedem. Dar vom vedea noi! Şi noi vedem: cum îşi trimit odraslele la studii în străinătate, să înveţe Marea Cultură a Occidentului care ne vrea binele pe la toate porţile, la care vom bate cândva, vorba lui Coşbuc „flămânzi şi goi făr-adăpost”. Pentru noi – se înţelege – fac ei toate aceste sacrificii cumplite. Pentru a ne lumina precum Protogoras al Atenei antice, care la rându-i fusese luminat de orbul Homer. Moartea eroului homerian la Troia, a fost sensul celorlalţi. Sensul mulţimii care iese în stradă acum, are un astfel de ţel. Scopul celor aflaţi la putere, este să ne pună la infinit ochelarii de cal, fiecăruia, şi să ne toarne cucuta în ureche, cum că, nici un om cu mintea la cap şi cu dragoste pentru cetate, nu ar lăsa pe mâna huliganilor, soarta mai marilor cetăţii, unşi prin voia poporului de însuşi Dumnezeu. Şi asta, în timp ce ei îşi vor mângâia bărbile înţelepte aşteptând laudele noastre cu privire la Muncile lor herculiene. Şi la urma urmelor, de ce nu-i vom cânta şi pe ei până când nu-i vom înrăma cum li se şi cuvine în cuvintele noastre pe toţi pereţii hrubelor insalubre în care ne-au întemniţat şi la care rând pe rând le vom trece cuminţi şi luminaţi pe dinainte, închinându-le scuipatul obrăzniciei noastre prea luminate, cu îndemnul desprins de prin Ion Băieşu : „Huo, la muncă (şi) cu voi bă enoriaşilor!”. Asta, aşa, ca să nu spunem la nesfârşit, că, unii dintre intelectualii acestui popor, au fost totdeauna, pesimişti când au scris despre neamul acesta.

80. Fabulă marină.

- „Azi noapte-n port, a îngheţat luna

Venită să privească, iată Marea.

Spun unii că la poarta ei deschisă

Pescăruşi albaştri pictau Zarea.”

-“O, câtă blasfemie! striga-ntruna

   - o tânără, naivă admiratoare –

Poetul, a-nălţat la rang Minciuna.”

Şi vrând a nu-i păsa de toate cele

Intră în mare, goală pân’ la piele…

Şi astăzi mi se pare… Cititorul

Pe ţărmul mării, hârşâind piciorul

E auzit cum îi tresaltă buza:

“Să fie Poezia? Poate Muza!

Ori o sirenă îngheţată-n tot decorul?”