211. Un poem pentru dumneavoastră - (Poezia...)

   Poezia, ca o pădure fermecată

Ia fir de busuioc să nu te temi

Dragostea mea murmurată,  prin licheni ...

Copacii mai pîndesc cu ochi de lup,

Sunt tot mai tulburate albinele la stup

Se însoresc şi şerpii pe poteci

“Rămîi , - te-or brusca spinii  - să nu treci!“

Vor chicoti în ştreanguri umbre vagi,

Iţi vor umbla guzganii prin desagi

Pe cer vor croncăni asurzitor

Corbii hulpavi, cu cioc nimicitor

Şi lilieci ţîşnind prin deasa ceaţă

Te vor izbi cu aripile-n faţă.

Aşa e prin pădurea fermecată ...

Dar de-ai intrat, ve-i mai intra odată.

  (Din vol. „Cu marea în suflet”- 2005)

210. Cronica acestui anotimp... (Procesul lui "D.")

                              Procesul lui „D”

                                  (pamflet)

  „D” sta în celulă privind insistent spre zăbrelele din fier ale singurei ferestruici prin care intra aerul. Îşi amintea cum plecase de acasă, cu o seară înainte, până la prăvălia din colţul străzii, să cumpere un pachet „verde” pentru ceai. Un ins cu chelie şi cioc, care nu era de prin partea locului, se apropiase de tejgeaua la care tocmai se înfăţişase să ceară pachetul şi i se adresă afabil:

- Spuneţi-mi, nu cumva ne-am văzut acum două seri la cârciuma H.? Şi, fiindcă îl privise nedumerit, în sensul că asista totuşi la o confuzie, străinul mai zise: Nu sunteţi domnul D.?

Încuviinţă din cap, că da, aici necunoscutul nu greşise.

- Ei, vedeţi? Povaţa mea ar fi să nu mai puneţi piciorul pe acolo. Bântuie tot felul de indivizi necuviincioşi, în stare să vă facă cine ştie ce necazuri.

Plecase cu pachetul „verde” pentru ceai, sub braţ, fără să acorde prea mare importanţă discuţiei. Mai trecuse câteva seri şi nu se întâmplă mai nimic. Deja dăduse uitării acel incident. Abia când se văzu luat de braţe şi somat de cei doi indivizi să nu opună rezistenţă, pentru că ar fi fost zadarnică orice împotrivire, D. îşi aminti de acea „avertizare”, dar era prea târziu. Se trezi, acum, dinaintea judecătorului de instrucţie, într-o sală scundă, cercetat cu deamănuntul din cap până în picioare. La început nu zări mai nimic din cauza unui semiîntuneric, provocat de un fum ceţos. „Ar fi cazul să nu intru în panică şi să-i arăt că mă simt în apele mele. Până la urmă o să mi să spună că totul a fost o confuzie. O regretabilă confuzie. Urmează doar, principiul filosofic al tăcerii” gândea D. Încă mai spera că justiţia ţării sale, nu cere să te condamne din postura de nevinovat şi fără a ţi se enumera legile în baza cărora erai adus înaintea parchetului. Fie din jenă, fie din nerăbdare, judecătorul de instrucţie se foia de colo-colo pe scaun. Prin fumul dens al ţigărilor frânte în scrumieră, abia atunci observă D. masa tăcută a celor aflaţi în fundul încăperii, urmărindu-l din ochi într-o tăcere stânjenitoare. Pentru că dusese instinctiv mâna la gură, nu pentru a spune ceva, ci pentru a îndepărta un fir de păr, ce pesemne, până atunci plutise în aer, judecătorul de instrucţie îşi făcu auzită vocea gravă:

- Am să termin imediat. Şi, fiindcă lipsea clopoţelul, izbi cu pumnul în maldărul de hârtii aflate pe masă. Continuă: Poemul de faţă nu e semnat, nu e aşa, pesemne nu aţi avut timp, ori doreaţi să-l continuaţi...Dar scrisul e al dumneavoastră. Scris cu cerneală roşie, din singura călimară găsită în apartamentul dvs. Ridicată de pe birou. Vedeţi? Are litera D. pe etichetă. Şi fiindcă D., se simţi dator să spună ceva, fu repede întrerupt: Vă avertizăm dinainte, că negând toate aceste aspecte, vă îngreunaţi situaţia. Să vă citesc o strofă din acest poem: „Maimuţele-s puse să tragă la sfori,/ Leii-s muştruluiţi în cazarmă,/ Se simte în aer şi la dresori/ Schimbarea biciului cu câte o armă”.

D. ridică mâna, în semn că ar vrea să protesteze, dar vacarmul sălii începu, şi glasul său nu mai fu auzit câteva minute în şir. Judecătorul de instrucţie lovi din nou cu pumnul în mormanul de hârtii şi sala tăcu la comandă.

- Vedeţi? Dumneavoastră vorbiţi de „aer”. E firesc ca ei să protesteze (arătă cu mâna masa de oameni aflată în fundul sălii), e ca şi cum le-aţi confiscat aerul lor. Ţinu să sublinieze acest cuvânt. Dar, să continuăm. Aşadar, spui dumneata: „Mai uşurel domni procurori,/ Legaţi-vă câinii de cuşcă/ Ştim.Cina-i servită... În blid sunt fiori,/ Nu vom „muşca” din găluşcă”.

Acum, sala vedea în D. un biet băiat amăgit şi trădat; cel de dinainte, prea se crezuse în faţa judecătorului de instrucţie un zeu. Acum judecătorul de instrucţie făcu un semn, şi ordonă scurt să fie chemat un ofiţer din camera alăturată, iar când acesta se înfăţişă, discutară o vreme amândoi în şoaptă.

- Ştim şi varianta dumitale. Nu-i nevoie să o mai expui. Declaraţia dumitale, cum că poemul ţi-a fost strecurat printre foile din care ai citit în seara aceea la cârciumă, nu stă în picioare şi ca atare nu va fi luată în considerare.

- Luaţi declaraţia mea ca pe un denunţ... apucă să şuiere pe buze D., câteva cuvinte, că ofiţerul se şi repezi să-i închidă gura cu laba lui cât o lopată.

- Şi vii cu denunţul acesta pentru că te socoteşti un bun cetăţean? îl auzi D. pe judecător.

- Da, domnule. Sunt un bun cetăţean. Folosesc un drept constituţional să spun aceste cuvinte în apărarea mea.

- Luaţi-l! răcni judecătorul de instrucţie în vacarmul care reîncepu. Nebunia se pornise. Masa de oameni se ridicase în picioare şi cu ochi sticloşi, plini de mânie, îl împinse în braţele a celor doi ofiţeri, care tocmai apăruseră ca din pământ.

- Să fii atent. Ştii ce-i aşteaptă pe terorişti. Toţi cei care aţi considerat de unii singuri, că aveţi acest drept constituţional de a ne contrazice, sunteţi declaraţi terorişti.

Asta era cam tot ce-şi amintea D. din tot ceea ce se petrecuse dinaintea judecătorului de instrucţie cu o seară înainte. Acum privea insistent la gratiile singurei ferestruici a celulei, pe unde intra o pală de aer. Îşi aminti că zărise pe gulerele hainelor celor doi ofiţeri, insigna cu însemnele „P”. aceiaşi insignă o zărise şi pe gulerele celor din sală, dar şi pe gulerul judecătorului de instrucţie care cu mâinile încrucişate, în vacarmul sălii, îl mai urmări un timp cum se îndepărta sub escorta celor doi ofiţeri.

- Aşa! strigă D. ridicând braţele spre cer, căci descoperirea aceasta neaşteptată, cerea spaţii ca să se exprime. În gând: „Aşadar, cu toţii, nu sunt decât funcţionari ai justiţiei. Ce mult m-am înşelat, tăcând, sperând de la voi să apăraţi nevinovăţia”. Şi, cu glas tare: Bandă de golani!

- Mai încet! Fă lumină aici. (La uşa celulei se fâţâia cineva). D. deschise vizeta şi scoase capul în afară. Dinaintea celulei se învârtea un temnicer.

- Cu ce se poate lumina vizeta asta? îngăimă. I se spuse că va găsi pe noptiera de la capul patului, un chibrit şi o lumânare. D. o înhăţă ca pe o unealtă trebuincioasă şi-i aprinse fitilul. Temnicerul scosese din buzunarul hainei, portretul tip vedere, al unui ochelarist mustăcios. La rândul său D. ridică lumânarea până în dreptul fotografiei şi după câteva clipe, rosti:

- E al judecătorului de instrucţie...

- Un judecător de seamă. Nu e singurul. Completul de judecată e format din nouă judecători. Se va decide cu 5 la 4 şi totul se va sfârşi. Aici, temnicerul duse un deget la buze (adică asta i se spunea în mod gratuit).

- În favoarea cui?

- Când vei fi liber, vei afla. Dar „de cele mai multe ori e mai bine să fii în lanţuri decât liber”. Şi temnicerul tăcu subit. D. se trase dinaintea vizetei. Făcu ochii mari. Unde mai auzise el această frază? Cu siguranţă, nu o spusese el şi nici judecătorul de instrucţie. În seara aceea.... Cel care îi dăduse hârtia la cârciumă? Dar era absurd. Aici, pesemne, era cheia acestui proces.

- Spune-mi, de ce te temi? întrebă D.

- Pentru că se întâmplă fel şi fel de lucruri şi doar cu anii ajungi să le înţelegi.

Spunând toate acestea, temnicerul se îndepărtă, şi peste celulă se aşternu liniştea. D. privi din nou la gratiile singurei ferestruici a celulei. Rosti în gând: „Acesta e esenţialul aici. Firicelul acesta de aer e singurul adevăr în toată această poveste. Temnicerul mi-a spus, pur şi simplu adevărul şi tocmai adevărul doare cel mai rău. Şi în absurdul ăsta, Doamne, simt că mă sufoc”.     

209. Din caierul vremii... (Alergând după o himeră - VI)

                       6.  Glorie de poet

                                                    „Pizma în viaţă te paşte, odată cu moartea se stinge,

                                                     Iar preţuire pe drept numai atunci vei primi”

                                                                 (Ovidiu: Dragostea Corinei- I, XV)

 

    Până la vederea Parthenonului, acolo sus pe Acropole, Grecia de acum nu-mi infirmase teoria că totul a fost cândva şi că amintirea a ceea ce fusese cu adevărat înainte, trebuia să aibă conturul unei himere. Lumea nu se repetă, îmi şopteau filosofii antici şi mă trimiteau la tragicul autor grec, Euripide (amintit şi de M. Cărtărescu în „Pontus Axeinos”), pentru a nu mă îndepărta de răsfrângerile unei lumi mult rămase în urmă. Versurile grecului, citate şi de Cărtărescu, îmi veniră în memorie, tocmai când urcam muntele pe Acropole: „Multe sunt schimbările tale soartă!/Căci zeii ne dăruiesc doar spaime şi disperare:/Ce aşteptăm de la ei nu se întâmplă,/Ce nu aşteptăm ne loveşte năpraznic”. Abia dupa ce vezi arena amfiteatrului lui Herodes Atticus din Parthenon, înţelegi de ce se spune, că doar aici la Atena, au fost rostite şi abia apoi transcrise versurile bătrânului poet orb Homer. Aici, dar şi în teatrul lui Dionisos şi al lui Pericles, din spatele Parthenonului, pe ale cărui dale de piatră m-am aşezat spre a privi scena unde odinioară se dădeau reprezentaţii după Sofocle, Eschil, Euripide şi Aristofan, simţi că Elada veche este în realitate centrul de atenţie al lumii.  Aici, alături de zei, actorii aduceau elogiul lor: soarelui, apei şi dragostei. Sus pe Acropole unde am urcat în Parthenon, ne uimesc mulţimea de vizitatori din toate părţile lumii. Astfel, Parthenonul pare a deveni centrul lumii. Vizităm templul lui Poseidon unde se zice ca Menelaos l-a îngropat pe Prontes Onetorides la întoarcerea sa din Troia. Pe una din aceste coloane ramase în picioare, încremenită în marmura, se afla gravat numele lui Byron, inscripţie (se zice) făcută de el însuşi. Apoi templul lui Hefaistos, unde se pare ca adaposteşte osemintele zeului Tezeu, doar era nascut din Etra, fiica pământeană a regelui Egeu şi Poseidon regele mărilor. Coloanele templului au aceeaşi vechime cu cele ale Parthenonului, mai mici însă, dar conservate mai bine. Reţin, că Homer, în Iliada, cântase bucuria lui Tezeu după ce acesta învinsese Minotaurul, ajutat de Adriadna care îi daduse ghemul cu aţă pentru recunoaşterea drumului la întoarcere. În Euripide, mai citisem câte ceva despre Tezeu şi ultima sa soţie Fedra, cea care-l înşelase în privinţa fiului său Hipolit, din dorinţa de a-l pierde, dar dându-se în vileag toată tărăşenia, Fedra îşi va pune capăt zilelor. Tezeu e socotit de grecii de ieri şi de azi drept un zeu. Fusese doar regele Atenei o vreme. De aici de sus, de pe Parthenon, facem ochii roată şi ne minunăm de frumuseţile şi măreţia Atenei. Vedem un oraş imens, cu clădiri înghesuite, întins între colinele de munte şi mare. În zare, ne atrage atenţia muntele Lycabetus, o piatră imensă, aruncată, se zice, în furia zeiţei Palas Atena asupra atenienilor nerecunoscători. Sus pe munte se află o cetate care atrage atenţia turiştilor. Vizităm în cele din urmă şi templul olimpianului Zeus, construit de Hadrian (care are şi o poartă alăturată care-i poartă numele); despre templu, se spune ca a fost construit pe parcursul a 700 de ani. Doar 15 coloane au mai rămas în picioare. Coloane şi ziduri, clădiri din piatră cu o vechime de peste 2000 de ani, cunoscând invazia perşilor, a imperiului roman, a imperiului otoman şi cate şi mai câte grozavii. Văzând Parthenonul îţi vine să-ţi reaşezi gandurile: nu Olimpul, lăcaşul zeilor, a fost visul cel mai înalt al atenienilor. „Regăsirea în memorie te poate face metafizician, răsfăţul în începuturile ei, sfânt” – scria Emil Cioran în „Lacrimi şi sfinţi”, transmiţându-i şi lui Octavian Paler un moment de perplexitate atunci când afirmă, că o diversiune a profeţilor e şi aceea în care ne fac (ei) să credem că, de fapt, noi nu căutăm pe pământ fericirea, ci absolutul. Ce altceva ne lasă a înţelege, din mărturia sa şi poetul Ion Murgeanu, regretând „timpul lăsat în urmă”, dacă nu deplina libertate a celui care, prins în contexul frământărilor anilor, nu a simţit cum s-a „dăruit prea mult şi degeaba”. Dar, să refacem alături de el, traseul unui timp al memoriei, mult lăsat în urmă. Prin septembrie 1970, venise în Bucureşti cu gândul să rămână în lumea literară de aici. Cu un an în urmă scrisese „Confesiunea” (avea un atu forte spunem noi). Întâmplarea face ca primul împătimit în literatură, cu care avea să dea ochii, avea să fie Mircea Ciobanu, cel care îi oprise un manuscris la Cartea Românească. Mircea Ciobanu „viitorul prozator de o exactitate halucinantă... care îşi asumase în toţi acei ani destinul atâtor autori”, îl îndrumă spre Marin Preda, căruia îi şoptise el ceva, în legătura cu manuscrisul „Repaose”. Acesta, după ce-l chestionă scurt, în stilul său moromeţian, cu privire la posibilităţile de trai ale acestuia îi spune tranşant: „Cum să trăieşti, mon cher, la Bucureşti cu 1000 de lei pe lună?” (adică, oi fi dumneata – poet Ion Murgeanu – optimist, da vorba e, pe ce te bazezi?). Dacă lipsesc prieteniile literare, poţi adică să-ţi spui, că eşti pierdut aici în Bucureşti. Se baza poetul nostru, în primul rând, pe prietenia cu Gheorghe Istrate, cel care se autodefinea în poezia „Sceptrele copilăriei” cam aşa: „Eu sunt un rege ars de vini/ purtat pe-un eşafod de crini”. Gheorghe Istrate era şi autorul unei poezii în vogă pe atunci – „Oase de fluturi”:

............................................................

„Ei trec pedepsitor în rana noastră

îngălbenind în gerul prematur

Şi ninge-adeseori prin ora vastă

cu oasele lor albe, din azur...

..........................................................

I-am aşteptat. Odată a vuit,

de lipsa lor. Dar ceasurile sparte

cu faţa s-a întors în infinit

ca nişte fluturi bucuroşi de moarte.”  

La rândul său, maestrul Preda nu are cum a se face că nu observase optimismul exagerat (în aşi face prieteni) al poetului nou venit în Bucureşti (îşi şi exprimase mirarea: „Cum aşa... toată lumea?.... Cu toţi aşa şi de-a valma....interesant!”) şi îl recomandă lui Ion Caraion de la „Gazeta literară”. Ce tâlc adânc avea mirarea lui M. Preda? Mult mai târziu, poetul Ion Murgeanu (în „Himera literaturii”) avea să-şi noteze: „Despre prietenii literare... Ce erau prietenii mei literari până atunci? Piese de risipă. Mărunţiş, cei mai mulţi, pentru crâşmele literare. Deşi, dacă stau bine să-mi amintesc, trecusem de perioada roz de la Suceava, ba chiar şi de perioada albastră de la Botoşani...” Când i-a apărut „Repaose”, Ion Murgeanu se afla din nou la Botoşani „ca ziarist de data asta la Clopotul” – înfiinţat de un prinţ autentic, pe numele său, Scarlat Calimachi – ceea ce face ca sora mai mare a poetului, Condela, să exclame mamei acasă: „A ajuns şi el ziarist: Cum, mamă, asta face fratele nostru acum, a ajuns să vândă ziare?” Ne place să credem, că viaţa poetului nostru, nu este, decât o goană continuă pentru gloria sa de poet. Episodului Cezar Ivănescu, i se acordă ceva mai mult spaţiu. E un episod pe care poetul ţine morţiş să şi-l explice, să ni-l explice, pentru că ceea ce vrea să sublinieze, este faptul că, în mai toate cazurile s-a dedicat trup şi suflet gazetăriei literare, şi nu a speculat (din păcate) şi latura practică, a cunoaşterii celor mai importanţi oameni de cultură ai vremii; ori şi atunci când li s-a dedicat trup şi suflet, se pare că s-a înşelat. Undeva, defineşte acest fapt „un minus intolerabil al caracterului meu”, cu modestia care-l caracteriza, o modestie care deriva dintr-o timiditate suspect de acaparatoare, deşi anii treceau... treceau... Cezar Ivănescu era „un tânăr frumos şi sănătos, călcând greu pământul, cu o amară lentoare, însă elastic, elegant totodată, alură sportivă... coamă de păr rebelă, rimbaudiană, bine potrivită totuşi din foarfece; ochii oarecum oblici, de arvanit, sau chiar „de turc”, în care nu vedeam deocamdată „defectul”, dar mai ales surâsul lui îngeresc de copil-poet” – care l-a fermecat de la început. Prima impresie asupra poeziei ivănesciene, e că are în faţă „puţin câte puţin poetul  <lanţurilor de ocnaş>” (sugerată de lectura după „Marile speranţe” a lui Dickens). Trebuie să menţionăm şi noi, că poezia lui George Ivănescu era la vremea aceea, a unui continuu cântec rostit pe buzele studenţilor de pe treptele universităţilor din ţară. Să ne reamintim doar una din doinele sale (intitulată chiar „Doina”):

„!azi mi-s iară bolnav, azi mi-s iar bolnav

zac întins ca morţii în sicrie,

pleoapele mi-s grele şi s-aşează prav

peste mâna-mi care nu mai scrie,

pleoapele mi-s grele şi s-aşează prav

peste mâna-mi care nu mai scrie!

.........................................................

azi mi-s iară bolnav, azi mi-s iar bolnav

zac întins ca morţii în sicrie,

pleoapele mi-s grele şi s-aşează prav

peste dreaptă mâna mea, Mărie,

pleoapele mi-s grele şi s-aşează prav

peste dreaptă mâna mea, Mărie!”

Nu aveai cum, nu observa „stilul atemporal al poeziilor pe care şi le recita singur într-o cadenţă metalică, dar în mod paradoxal muzicală” – spune şi Ion Murgeanu, cel care i-a fost prieten nedespărţit. „Eu mai cred şi acum că prietenia e un act gratuit tocmai fiindcă e de nepreţuit, dar ori de câte ori am iubit pe cineva în absolut şi dezinteresat a urmat, implacabil şi dezamăgirea” – conchide Ion Murgeanu în „Himera literaturii”. Pe vremea când mai tipărea „Clopotul” la Botoşani, se despărţise de prima sa soţie Lica, şi se căsătorise cu Lenuş „grăbit ca de obicei”. După apariţia volumului „Confesiunea”, pe care Mihai Gafiţa (dintr-un orgoliu de vinovat?) o cita între „cărţile anului”, iar Marin Preda îi propusese cartea la Premiul Uniunii Scriitorilor, generosul prieten Cezar Ivănescu, devine invidios: din tandrul prieten de până atunci, irascibil dintrodată. Valentin Silvestru (un profesionist al umorului) îl avertizase: „Mai lasă-l pe prietenul tău să se odihnească în pace şi vorbeşte mai bine despre dumneata...” Aurel Dragoş Munteanu de la „Luceafărul” ţinea să-l gratuleze de prietenia cu Cezar, atunci când relaţia lor se răcise. Abia la lansarea volumului „Aur şi flacără” pe care Ion Murgeanu îl scosese la editura Helicon, Cezar Ivănescu avea să-şi dea arama pe faţă (arama invidiei –n.n.). Prieteniile literare se fac greu, se întreţin greu şi se destramă uşor, iar pe străfundurile memoriei se elaborează regretele. Cum ar fi spus E. Simion, la modul critic, despre un astfel de caracter: Omul care scrie (poetul, scriitorul sau criticul) „este ca Mercuţio victima unui conflict care nu-l priveşte: el e cel ce pierde, cel ce plăteşte pentru vina de a nu se înţelege, în privinţa întâietăţii, Montaiguiii şi Capuleţii unei literaturi”. Cu alte cuvinte, gloria de poet este o coroană grea pe fruntea celui care, asemeni lui Hamlet, se va întreba veşnic: „a fi sau a nu fi?”

  

208. De veghe în lanul cu cărţi... (O nouă carte de Tudor Cicu)

ASOCIAŢIA ,, RENAŞTEREA RÂMNICEANĂ’’ ŞI EDITURA RAFET

AU DESEMNAT CÂŞTIGĂTORII

CELEI DE-A CINCEA EDIŢII

a Festivalului Internaţional de Creaţie Literară “TITEL CONSTANTINESCU’’ - 2012

În acest an, numărul celor înscrişi a fost cu 101% mai mare decât anul trecut, însumând 529 de creaţii literare, dintre care 31 au fost nominalizate la marile premii.

Premiile care s-au acordat:

Marele Premiu „ Titel Constantinescu” – cu publicarea volumului de teatru:

O JUMĂTATE DE MOARTE - de D.R. POPESCU

Marele Premiu „ Titel Constantinescu” – cu publicarea volumului de proză:

ÎN OSTROV LA MAREA ALBĂ - de EMIL LUNGEANU

Premiul „Victor Frunză” – cu publicarea volumului de proză:

CU TRAISTA DE BASME PRIN LUME - de TUDOR CICU

Premiul „ Octavian Moşescu” – cu publicarea volumului de versuri:

ECOUL TĂCERII-EPIFANII STELARE - de NICOLETA MILEA

Premiul ,, Alexandru Sihleanu’’ - cu publicarea volumului de proză:

EL DESCONDOCIDO- de MARIN TRAŞCĂ (SPANIA)

Premiul ,,C.C. Datculescu ‘’ – cu publicarea volumului de versuri:

LUNA ŞI LUMINA de OLIVER ROLAND (GERMANIA) traducător MIRCEA M. POP

Premiul „Florica Cristoforeanu” - cu publicarea volumului de versuri:

CELE MAI FRUMOASE POEZII - de EMILE VERHAEREN(BELGIA) traducător ION ROŞIORU

Premiul „ Dumitru Pricop” –cu publicarea volumului de critică:

ANAMNEZE NECESARE - de MIRCEA DINUTZ

Premiul ,, MIRCEA MICU” – cu publicarea volumului de proză:

A UNSPREZECEA PORUNCĂ - de FLORENTINA LOREDANA DALIAN

Premiul ,, Slam Râmnic” – cu publicarea volumului de eseuri:

AGGREGATOR- de MIRCEA V. HOMESCU

Premiul ,, FĂNUŞNEAGU” – cu publicarea volumului de eseuri:

HĂRŢUIREA MORALĂ de MARIE-FRANCE HIRIG0YEN (FRANŢA) traducător FLORICA IONEA

Cei care vor primi premiul special al editurii Rafet (şi vor fi, deci, publicaţi în antologie) sunt: Petre Rău, Eduard Leahu, Popescu Mariusz, Any Drăgoianu, Gruia Lucian, Ela David, Teo Cabel, Constantin Oprică, Ştefan Lucian Mureşanu, Jianu Liviu-Florin, Maria Pilchin, (Chişinău) Ion Drăgoian, Otilia Duma, Francisc Pal (Canada), Sorin Şirineasa, Kabbout Mariana, Andrei Velea, Liviu Ioan Mureşan, Popescu George Adrian, Mihai Posada.

Cei 11 autori câştigători îşi vor vedea creaţiile publicate în volum, de către Editura RAFET - şi lansate în cadrul Festivalului Internaţional de Creaţie Literară “TITEL CONSTANTINESCU’’, împreună cu “Antologia FESTIVALULUI” , în data de 18 AUGUST 2012, ora 11.00, la CASA DE CULTURA ,,FLORICA CRISTOFOREANU’’, din Râmnicu Sărat.

Constantin Marafet

NOTA MEA:

Cu privire la premiul ce mi s-a acordat: n-am prea crezut în semne, dar iată ce scriam în cartea „Liviu Ioan Stoiciu- Poezia şi subteranele ei”, 2011 (pag. 87):  

„Peste ani (mai exact la 6 oct. 2007), după moartea lui Victor Frunză, am fost la Rm-Sărat pentru a participa – alături de 3 scriitori buzoieni şi cei 3-4 membri ai familiei - la înhumarea urnei cu cenuşa rămăşiţelor sale (aduse din Danemarca de soţia Natela şi fiul lor), în albia râului din apropierea locurilor în care s-a născut dizidentul Frunză. Am participat la ceremonial, dar în biserică, la slujbă, am simţit că un piston invizibil din podeaua bisericii, mă ridica în sus oricât vroiam eu a mă împotrivi. Am crezut că e doar o iluzie, dar la un moment dat (oricât m-am opus), “cineva” mi-a împins în sus piciorul stâng de era cât pe aici să cad grămadă. Pe aproape se afla scriitorul D. I. Dincă încercând să mă sprijine şi neînţelegând ce mi se întâmpla. Şi vă spun sincer – NU ERAM ameţit - Atunci, ce?” Acest premiu, mă şi onorează, şi mai mult: chiar m-a pus pe gânduri!

                                      

207. Un poem pentru dumneavoastră (Albă pânză în larg)

Albă pînză în larg

S-au închis porţile lumii; şi ce albă pînză-n larg

Îngropîndu-mi fruntea-n palme limpezirea îmi  aduce ?

“-Vai, crezînd visate ţărmuri, spre aminte cine-şi va

Mai întoarce ochii umezi cînd vei fi bătut pe cruce?

Şi, pribeag - odată-n lume ceată de ogari flamînzi

Ţintuindu-te cu  ochii, te-or pîndi lîngă picioare“.

Ca de-un clopot, care bate, mă şi bucur dar şi tem

Ca n-oi şti că-s ale mele, albe oasele, de sare.

                (Din vol. „Cu marea în suflet”- 2005)

206. Cronica acestui anotimp... (Dracul e aşteptat la bal)

                                 Dracul e aşteptat la bal

                                           (pamflet)

   În Valahscenia lui Basareus, toată lumea se pregătea de marele bal anunţat de Unicul Stăpân (ce-i drept un pic spân), bal programat în aşteptarea Zilei Marii Înşelăciuni. Fericită mai era împărăteasca spiţă de la curtea lui Basareus, fiindcă se aştepta ca însuşi Basareus să bată gongul şi să anunţe deschiderea balului. La grajdurile lui Basareus, slugile îşi împiedicau caii, cu boturi de urşi şi ţapi, abia strunindu-i în frânghie de rafie şi tei, căci până şi caii nu mai aveau răbdare  şi făceau larmă cu tropăitul lor în aşteptarea semnalului. Caleştile rânduite în curte aveau să le fie precum  carele de luptă dinapoia mândrelor picioare. Cel mai grăbit era însuşi Basareus, să ajungă cât bate clipa, la marele bal. Acum se afla în cetatea de refugiu strategică de la  Federatele Noului Phedelion, aripa flamurii de comandă şi se oglindea în cereasca icoană a oglinzii din camera secretă, când un chip angelic, cel mai frumos cu putinţă, întrezări în apele ei tulburi. „Există o asemenea făptură pe pământ?” se întrebă. Socoti că totul putea fi posibil. Doar Dumnezeu, întâi, vreo şase zile se căznise frământând din lut o fiinţă, ca să aplaude, la sfârşit, el însuşi, dinaintea minunii zămislite. Aceea era însă, minunea lui Dumnezeu. Dar asta? „De ce n-ar fi a mea!” oftă Basareus. Faust, doar, făcuse un pact cu diavolul, vânzându-şi sufletul lui Mefistofel pentru cucerirea Margaretei. Tocmai gândise toate astea, când i se înfăţişă dinainte, pocitania gheboasă, dracul în persoană.

- E limpede Stăpâne, că astfel de isprăvi sunt şi astăzi cu putinţă, auzi Basareus chiţcăitul pocitaniei de alături. Tocmai îi întindea o cupă cu licoarea diavolească.

- Cine mai eşti şi tu? De unde ai apărut pocitanie? O, nu! Am din nou vedenii. Simt că înnebunesc de-a binelea.

- Priveşte, Stăpâne! Satură-ţi ochii bine şi plânge de-un ochi şi de-un ochi râde, că Dracul în persoană e la picioarele tale, gata de a-i porunci, fiindcă o mândră ca aceasta, pe unde mă învârtesc eu, s-o găsi şi cu vorbele mieroase a ţi-o împinge în braţe. Lasă tu ţara pe mâna mea şi frumoasa a ta va fi. Am zis!

Se ciupi Basareus de coapse, fiindcă o asemenea amăgire, voi a-şi lua de pe ochi, fireşte! Pluti o vreme într-o lume ca de vis. Două suflete se zbătea să locuiască în el. Îşi reveni cu greu.

- Daţi-mi un scaun, cad de pe picioare! porunci, cu faţa la uşi.

Sosiră curtenii, de-i făcu vânt cu evantaiele şi-i stropi obrazul ciupit de vărsat, cu apă de trandafiri.

- Ce s-a întâmplat Unicul nostru Stăpân? strigară cu toţii în cor.

- Pe uşa aceea îl văzui ieşind. Simt că un plumb rece îmi trece prin glezne şi-n picioare. Aici lângă oglinzi, îmi ceru sufletul în schimbul ei. Şi eu… eu… am jurat cu mâna pe psaltirea lui Marx Întâiul, v-o spun.

- !!!?

 Se întrebau, în tăcere, dacă stăpânul lor mai era în toate minţile.

- … Nu mai ţin minte. Din cupa lui băui cu sete mi se pare. Spunea că-i Dracul.

- Stăpâne Doamne, să iertaţi rostirea. Nu vedem copita, deşi ochii noştri nu sunt orbi. Fantomă să fi fost, în a apelor oglinzi? Dar gata acum! Nimic din toate astea: gheare, coarne, coadă; au ieşit din modă. Vrăjiţi stau caii la caleşti afară. Totul e pregătit, e timpul să mergem, Stăpâne!

Porni alaiul. Cât ţine teritoriul lui De Unde-Până Unde, până-n pragul Lunii, alergară caii, ca dinaintea treptelor să rânduiască una după alta, caleştile. Zice cronicarul vremii: cuvintele, de nu-s simţite, rămân reci; nu putem face ca  din suflet vorbele să crească şi să-nduplece pe cititori, cu privire la furtuna ce-n inimă i se iscă lui Basareus, de-a lungul drumului. Dorinţa de a întâlni angelicul chip şi a o avea la piept pe aleasă era ca dorinţa ce i se contopea cu natura înconjurătoare, când arunca ochii prin cupeu, a visare. Simţea nişte forţe latente ale sufletului, trezite într-o dualitate cu promisiunea satanei. „Aşa să fie – cedă el gândului – vedea-voi în curând marea bucurie. Ce dau în schimb? O ţară! Pe mâna cui, că tot eu fi-voi Dracul. Nebune vrăji, cum vă cunosc secretul! Acum şi ţara va trebui atrasă în jocul acesta. O sancta simplicitas! Singuri, sărmanii creduli, îşi vor căra vreascurile la rugul ce-l voi aprinde. Ce supliciu!” Se frecă pe burtă cu o poftă nebună. Privi lumea strânsă de-o parte şi alta a treptelor care duceau către sala de bal. „De-acum poate să înceapă!” Prinse curaj şi se avântă înainte.

- „Eritis sicut Deus, scientes bonum et malum” – auzi la stânga sa, stridentul chiţcăit, dar nu zări pe nimeni.    Lumea ovaţiona cu sfeşnicele şi flăcările aprinse la feştile. Mulţimea dorea câteva cuvinte. Basareus se opri pe ultima treaptă şi privi, dominant, cu-n ochi scrutător, până departe. În turnul alăturat clopotul îşi începu rugăciunea cu primul sunet scos. „Voi bea şi această cupă, cea din urmă. Să văd ce-mi ziceţi? Nu sunteţi de părere c-ar fi bine să înceapă balul? Să ne grăbim. Sărmane diavol, ce vrei tu să-mi dai, îmi trebuie mie. Arată-mi fructul şi te arată. Să meargă totul cum şi mie-mi place. A ta să fie ţara în schimb, până când vom ieşi din Istorie cum o merităm şi ni se cuvine!” Ridică o mână în sus, poruncitor:

- Dracul e aşteptat la bal. Să-nceapă!

Şi numai pentru sine: Oprit e timpul pentru toţi!

Mulţimea nu înţelese desluşit ce i se urase. Nu zări în afară de Basareus, pe nimeni stând de-o parte. Vacarmul se porni, cum ar fierbe cazanele-n iad, cum ar da în clocot vulcanii la capătul pământului. Speriate, păsările de pe acoperişul clădirii fugiră printre crengile copacilor din împrejurimi. Gata cu liniştea lor, gata cu odihna şi tihna lor toată. N-aveau sărmanele, să le mai afle, niciodată. Şi clopotul cheamă, dă semn că nebunia a început din toate părţile. Ca dinaintea potopului, când s-a auzit ţipătul naufragiaţilor de pe Atlantida când li s-a spart de munte corabia. Semn că s-a curmat orice drept la cuvânt.        

205. Din caierul vremii... (Alergând după o himeră. V)

  5.  Lumea literară avea nevoie de „un cântec încăpător precum...”

                                                                                               „Puţini sunt pentru glorie aleşi”

                                                                                                                                 (Byron)  

    Sunt de două zile la Atena şi sentimentul de „prea târziu” mă urmăreşte peste tot. Stau şi privesc dinaintea blocurilor de piatră a vechilor cetăţi elene şi mă luminez dintr-o dată. Versurile lui Byron vor să-mi transmită ceva: „Bucăţi de piatră, reci, poate-ntr-o zi/C-au fost cum sunt acum, cumplit se vor căi” (Pelerinajul lui Childe Harold. Cântul al patrulea, strofa CXXXVII). Mi-am amintit, privind la acele ruine, cum în 1823 se îmbarcase poetul pe o ambarcaţiune şi pornise spre Grecia, unde se purta războiul de independenţă împotriva ocupaţiei otomane. Pornise înflăcărat poetul, pentru a răpune o himeră care ameninţa Grecia. Moartea lui în lupta pentru independenţa Greciei, a dat legendei byroniene proporţiile unui mit. Trebuia neapărat să văd templul lui Zeus, din centrul Atenei, unde se spune că-şi scrijelase numele pe marmura unei coloane. Superba Grecie la care visează deopotrivă eroul şi poetul, prăvălişurile sălbatice, dealurile alb-sângerii, munţii cu pădurile întunecate şi întinderile mării strălucind în soare, trebuie să-i fi sugerat versuri (prin definiţie romantice) pe care să le fi strecurat în tablourile poemelor sale. Nu ştiu cum a murit Byron; dacă febra ori „atenţia” contemporanilor şi duşmanilor săi i-a grăbit moartea, dar „crima rămâne întreagă, chiar dacă n-a putut fi perfectă întrucât poezia a scăpat plutonului de execuţie”, îmi sugerează O. Paler în cartea sa. Şi, mai zice el ceva, care îmi va da de gândit, pornit şi eu aici, în Grecia, pe urmele „himerei” căutate de Ion Murgeanu şi Ion Lazu, în lumea literară, în care tocmai intraseră. Zice O. Paler: „El (poetul) se îmbracă într-o pânză de păianjen şi se plimbă cu ea ca şi cum ar fi îmbrăcat în cea mai strălucitoare şi inexpugnabilă armură” (şi nu se teme). De ce să se teamă? – ne-am întreba şi noi. Aflat în cea de a doua zi la Atena, îmi continui cercetările (zadarnice?) pentru aflarea adevărului care a scos în evidenţă înţelepciunea zeiţei Palas Atena în faţa zeului Poseidon. Vizitând Muzeul Naţional de Arheologie, din centrul Atenei, înclin să-i dau dreptate zeiţei Palas Atena. Meşteşugul de a dăltui în marmură coloanele şi statuile, meşteşugul încropirii podoabelor din aur, fier sau fildeş precum şi vasele masive din lut, amfore pentru zei, îmi dovedesc mie că nu arta războiului cum le făgăduise Poseidon atenienilor, ci arta meşteşugului cum le făgăduise zeiţa Palas Atena, a biruit. Vizitând muzeul, înţeleg şi de ce zeiţa nu trebuia mâniată. O singură dată, spune legenda, zeiţa s-a mâniat cumplit pe talentul ţesătoresei pământene Arahneea, care o întrecuse în meşteşugul artei, fapt pentru care o prefăcuse în păianjen. Asta ne aminteşte de truda Penelopei, care-şi ţesea nesfârşita pânză spre disperarea peţitorilor, dar, în gloria soţului ei Ulise. Da, d-le Byron: puţini sunt pentru glorie aleşi! Statuia Atenei e înfăţişată lângă o bufniţă şi un şarpe. Simbolul prudenţei e şarpele iar cel al înţelepciunii e bufniţa. „O anotimpuri, o, castele...”. Cu acest îndemn-ecou, sunt din nou în Lumea literară care i-a venit în întâmpinare poetului Ion Murgeanu şi l-a absorbit încetul cu încetul. Primul club literar din care a făcut parte, a fost la Suceava. Un mic incident a avut loc în armată (prin vizita soţiei sale Lica, de anul nou) schimbă câte ceva în destinul poetului. Mai întâi, că e scos de la DS şi i se încredinţează vasta bibliotecă a fostei şcoli de ofiţeri, apoi prin intermediul căpitanului ing. Corneliu Vlad, îl cunoaşte pe poetul militar Nicolae Tăutu. În viaţa şi destinul poetului intervine şi soacra. De, soacrele! Până nu se plâng ele, unde trebuie şi unde nu trebuie, despre „fericirea” copiilor lor, nu se poate, nu-i aşa? În urma unor astfel de întâmplări, poetul Murgeanu este mutat, ca soldat, de la C-lung la Bucureşti. „Lumea literară, care urma să mă asimileze în ample volute şi cu nenumărate amânări şi ocolişuri, a trebuit să treacă mai întâi prin armată, pe la scriitorii militari, colonei şi maiori, nici un grad mai jos. Iar eu, soldăţelul de plumb, dirijam puţin mai târziu, într-o seară de pomină, la cenaclul CCA, o ciudată orchestră” („Himera literaturii”, p. 123). Totuşi, în acel mediu, Ion Murgeanu, face noi cunoştinţe şi leagă prietenii „la cataramă” cu Gheorghe Istrate, poetul buzoian. Dintre amintirile lui Ion Lazu, cu privire la Lumea literară, în care aluneca cu un simplu toiag, al geologului pornit să descopere lumea, precum Oedip odinioară (amintiri ce conţin întâlnirile lui Ion Lazu cu Cezar Petrescu, Ion Barbu şi Mihail Sadoveanu), ne oprim fără să vrem la cea în care „ieşind de la Universitate nu ca de obicei pe uşa din colţ, a facultăţii mele, ci pe la Istorie-Filologie (vedeţi ce face mâna destinului? –n.n), în holul cel mare am dat de un sicriu...” aflat „într-o singurătate cosmică la acea oră a amiezii”. A întrebat portarul (pentru că i se părea foarte cunoscut chipul mortului) şi i s-a spus că era al profesorului de Matematici Dan Barbilian şi Ion Barbu ca poet. Nu se poate să nu-l fi marcat această „întâlnire”, cum nici pe Ion Murgeanu nu l-a lăsat „rece” contactul cu poezia lui Ion Barbu, mai ales, a celebrului poem „Timbru”, cu al său „un cântec încăpător precum foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare”, şi despre care, scrie următoarele: „Când nopţile de poezie şi de vin ne copleşeau, fie la Suceava, Gura Humorului, sau la Vatra Dornei, în mine reizbucnea nestăvilit <<un cântec încăpător precum...>> etc...”. Încercând să ne lămurim (dimpreună cu poetul Ion Lazu) asupra primelor semne ale destinului, dar şi ale sale atitudini luate în faţa lumii literare, inclusiv ale artei, musai să fugim înapoi la copilărie, pentru a căuta unele semne, deşi, poetul nu prea pare convins: „Am căutat înapoi, în prima copilărie vreun semn, ceva din care să reiasă că am fost <<ales>> - şi mărturisesc cu seninătate: n-am desluşit nimic. Decât că am fost <<însemnat>> de nenorocirea dispariţiei fratelui iubit”. Ludovic Antal „spuitorul de poezie, cel mai bun” (după sintagma folosită de Arghezi) este, probabil, cel de-al doilea semn al destinului în viaţa poetului Ion Lazu. Prietenia cu Ludovic Antal, a însemnat cam tot ceea ce a însemnat Gheorghe Istrate în viaţa lui Ion Murgeanu. Dacă nu, ceva chiar mai mult. Prin mijlocirea lui Antal, îi cunoaşte şi se bucură de bogăţia sufletească a lui Tudor George (Ahoe), Teodor Pâcă, Leonid Dimov, George Astaloş, Marcel Gafton, Nicolae Carandino, Cornel Regman, Ghe. Grigurcu, Constantin Piliuţă, Constantin Popovici, Ion Sofia Manolescu... etc., şi cărora le face portrete stilistice de o rară frumuseţe a gândului. „Dar dacă de prietenia benefică pe care mi-o arăta inegalabilul recitator se leagă deschiderea spre lumea culturală a Capitalei anilor ’60, de cunoştinţa cu blajinul agronom (Ion Sofia Manolescu – n.n) se leagă, oricât ar suna de strident, un eveniment crucial din viaţa mea” – scrie Ion Lazu în „Himera literaturii” p. 142. Şi, nu întâmplător. După aproape un deceniu de la prima lor întâlnire, la o cantină a primăriei din Alexandria, se reîntâlneşte cu Ion Sofia Manolescu, iar la acea masă de poeţi, se afla şi o tânără care... Dar să-i dăm cuvântul poetului să ne povestească întâmplarea: „În ziua următoare sau într-una din acele zile, m-am întâlnit pe stradă cu domnişoara de la cantină, care se grăbea spre gară şi m-a întrebat cât e ceasul. A pierdut acel tren spre Smârdioasa, unde locuia cu părinţii. A devenit soţia mea, Lidia”. Un capitol aparte în viaţa lui Ion Murgeanu, l-a reprezentat Lucian Valea, copilul poeziei ardelene „un zeu al cetăţii”, iar primele iubiri se consumaseră (după cum spune) acolo <<sus>>, în Ţara de Sus. Acolo cunoscuse pe Mircea Ciobanu, Cezar Ivănescu, Traian Chelariu, Alexandru Andriţoiu, Gheorghe Tomozei, Marcel Mureşan, Ana Blandiana, etc... „Ceea ce era de văzut cunoscut aevea în Cenaclul Labiş <<al lui E. Barbu>> , noi am avut ocazia să cunoaştem pe viu, la Suceava, în noul Heidelberg românesc...” – scrie Ion Murgeanu. Şi, tot el: „Era deja 1969. Întârziasem foarte mult să mă afirm”. După astfel de mărturisiri, reveria mă cuprinde dinaintea acestor pietre (cândva fost-au temelii la cetăţile elene) despre care poetul Byron scrisese acele versuri, în acel timp de poezie, când şi alţi poeţi ca Shelley, Heine, Coleridge, Edgar Alan Poe, Musset, Hugo, sau Leopardi, Puşkin, Petofi... etc., intrau sau ieşeau dintr-o lume literară. Desigur, himera literară din vremea lui Byron diferă mult de cea în care (aşa cum am văzut) tocmai s-au desfăşurat cei doi poeţi (Ion Lazu şi Ion Murgeanu) porniţi în căutarea himerei literare de pe la noi. Dar nu putem spune că, în cazul unora, aceasta a însemnat un continent şi, în cazul altora, o insulă. Sigur însă, e că fiecare scriitor sau poet al oricăror vremi îşi are lumea lui literară şi de aceea suntem foarte norocoşi să descoperim lumea aceea prin cele rămase scrise, într-o carte ori document, şi nu scufundată „în apele minţii” odată cu dispariţia lor. Mircea Cărturărescu îmi atrăsese atenţia printr-o frază, la ceea ce tocmai gândeam acum . Citez: „Că toţi avem o insulă scufundată în apele minţii, şi pe care o căutăm cu disperare, ca pe diamantul topit al fiinţei noastre” (în „Adakaleh, Adakaleh...”). E vreun câştig pentru cititori în toate astea? „Câştigul ar fi că, edificaţi asupra prezentului tinerii vor descoperi cu alt spirit operele trecutului şi le vor judeca în funcţie de sensibilitatea şi de valorile spirituale ale lumii în care trăiesc” – scria E. Simion. Am crezut o clipă, că sunt singur, doar cu gândurile mele, dinaintea pietrelor desprinse din temelia unor cetăţi de demult. Dar, se pare că n-a fost aşa. Singurătatea, scria Pavese, poartă în ea dorinţa de a face rău. Noi am venit în căutarea ramurii de măslin aici în Atena, aşa că alergăm într-acolo unde oamenii sunt paşnici, fericiţi şi mulţi. O plajă imensă cu apa calmă, limpede şi sărată îţi oferă din plin toate aceste daruri. Sisif n-are decât să-şi împingă în continuare stânca într-acolo unde i-a fost destinat. Sau chiar sa o ia de la capăt, până va ieşi strălucitor şi liber, gata să înfrunte fără teamă muntele, în timp ce eu, pitic năuc (asemeni lui A.Rimbaud), voi încerca să ridic cuvintele până la cititorul care mă aşteaptă „cu genunchiul la inimă adus”, ca şi cum ar vrea să-mi cuprindă inima într-o mână (ca pe a lui Danko, eroul lui Gorki), ştiind că îi voi lumina în aceste clipe casa sufletului, alergând lângă aceşti autori, după o himeră perceptibilă.