Lectorul la
prima strigare
Şi atunci când ia în vizor scriitorii cunoscuţi, Vasile Ghinea rămâne
acelaşi om al cetăţii (prizonier al tăcerii – cum spuneam în „Asediul
cuvintelor”, 2010), un poet care imprimă realităţii o viziune ca şi în poezia
sa: „îşi desenează visele (gândurile) în forme ale cuvântului veghind asupra
sinelui”, cu alte cuvinte, între realitatea textului lecturat şi imaginaţia
lecturării nu mai există nici o limită, nici o margine a căutărilor sale, aşa,
ca privitor cu ochi critic, din afara textului. De aceea, putem afirma că,
într-o sentinţă coexistă ceea ce spune poetul Vasile Ghinea şi ceea ce, firesc,
ar fi autorizat criticul să spună. Şi, important era, în demersul său,
comentatorul acestor lecturi să nu înceteze din a-şi pune întrebări cu privire
la căutările autorului lecturat, ori Vasile Ghinea le ocoleşte cu sfinţenie.
I-aş reaminti, ghidul utilizat şi de Gheorghe Postelnicu în demersul său de a-i
decripta opera lui Ion Gheorghe, când punctează, emblematic, fraza lui Eugen
Simion. Cităm: „Critica e datoare să pună întrebări, când nu poate oferi
soluţii”. „Tăcerea din cuvânt” de
Vasile Ghinea, carte de comentarii ale cărţilor unor autori, preponderent,
râmniceni, a apărut la Ed. Rafet, 2012 –
şi reprezintă efortul eseistic al unui lector la prima strigare, din care, din
păcate, lipseşte cântarul analizei aplicate pe text. Nu e o situaţie festină să
te afli prea aproape de autorii despre care scrii, din mai multe motive. Nu că
s-ar creea, cum ar fi spus Mircea Dinutz: „o interdependenţă păguboasă de
ambele părţi”, dar, o atare aspiraţie (a celui lecturat) nu poate fi marcată în
rostirea intimă, unde starea afectivă şi starea ideatică ar trebui să devină
co-participante, sub semnul rigorii, al echilibrului, al trăirii cuvântului lecturat
şi de cele mai multe ori, conduc la o competiţie inegală între lector şi osmoza
sufletească, despre acei autori comentaţi, la care ar trebui să aleagă „tăcerea” să vorbească. Ne vom apleca
asupra unor eseuri din carte, cu precădere numai asupra celor care ne-au atras
atenţia:
1.) În „Debutul unui tragism postum”, lectorul se ocupă de volumul de
versuri „Moda de toamnă” a lui Titel
Constantinescu, spunând la un moment dat: „Poezia inclusă în acest volum stă
sub semnul tragismului, iar toamna apare ca un leitmotiv în diverse ipostaze”
(uitând de sfatul dat de criticul E. Simion), iar poezia emblematică a
volumului, intitulată, chiar aşa: „Moda
de toamnă”... „amintind de un ordin monahal, cu toate angoasele”. Firesc,
ceea ce enunţase, ar fi trebuit demonstrat prin chiar versurile poetului în
cauză. Ori (la câte versuri ni se citează ori ni se prezintă demonstrativ, versuri
alese de lector), poezia în cauză nu e o poezie a tristeţii şi nici de factură
targică, nici a anotimpurilor maladiv-bacoviene, bântuită de tot felul de
angoase ale poetului, ci este poezia resemnării sufleteşti, după ce toate
speranţele poetului nu au fost materializate şi certificate de-a lungul vieţii.
Deşi avem o obiecţiune şi ceva îndoială, cum că, poezia sa „emblematică” nu stă
sub semnul tragismului, cronica în cauză, nu stă, nici ea, sub semnul logic al
comentariilor făcute de lector, pentru că: intuitiv-alegerea poemului din
încheierea cronicii sale, lasă poarta deschisă optimismului poetic şi
frumuseţii transpuse în poezie, a gândului poetic despre cel care scrie. Ceea
ce nuanţează (nui aşa?), o altfel de stare poetică a celui lecturat.
2.) În „Aripi încărcate de Dorul Luminii”, comentatorul ne propune şi o a
doua carte de versuri a lui Titel Constantinescu: „Câmp cu margarete”. Aici, avem mai multe obiecţiuni. Să le luăm pe
rând: „Nunta” e poezia (după lector)
– poezia „în care lipsesc regretele”. Versurile citate de lector, ne arată o
poezie optimistă şi cu largi orizonturi în împlinirile visate cândva, iar „Exerciţiu de singurătate” (la care îi
subliniază, cititorului, titlul sugestiv
al poeziei), ne sugerează nouă, doar neputinţa poetului de a cânta la „acel
moment al vieţii”, o certitudine a chemărilor sale, neconcretizată în „ceva”
definit ca şi intuit de o viaţă. Dar,
să punctăm integrala ridicată de lector asupra atmosferei volumului: „...
dintr-o lectură grăbită, dacă am poposi la o lectură integrală, descoperim
multă tristeţe, chiar dramatism”. Afirmaţia ne-a cam pus pe gânduri. Dar să o
luăm metodic: a)- Deşi poeziile desemnate de comentator nu justifică temerea
lectorului, comentatorul insistă, spunând că „autorul se descrie şi descrie (sic!) peisaje, imagini cu o migală de
miniaturist. O poezie în care cuvintele creează şi transmit, sentimente”. Acum
vine încurcătura în care e pus cititorul: Totuşi, lectorul enunţa ipoteza prin
care se vrea demonstrat contrariul, nu? Păi bine, între enunţ (cele două poezii
amintite) – din care ne citează versuri remarcabile – şi ipoteza popasului
interceptat greşit ca urmare a „unei (posibile,
nu?) lecturi grăbite”, lipseşte demonstraţia afirmaţiei făcute, dar nu şi
concluzia la care se raliază cu toată fiinţa!? („autorul se descrie şi descrie
peisaje...) etc. b)- „Singurătatea” e
poezia (tot după lector) unde, chiar singurătatea (!?) „capătă proporţii
cosmice”. Mai curând, observăm noi, teama
că a încurcat tărâmul rostirii poetice cu cel al rătăcirii poetice, e
durerea pe care o strigă, acum, poetul. Dar, furat de titlul poemelor, lectorul
cade în silogism enunţiativ. c)- În „Poate
o stea”, nu prin „regretele prind formă şi culoare” se remarcă „simbolistica
nuanţată” a poetului analizat,
cât prin curgerea sa, fiinţă şi cântec, într-un elan pururi tineresc, asemeni
mânzului blând din fiinţa sa, cântec pe care (încă mai speră) şi-l doreşte
readus din tinereţea de demult, de cea
care îi poate reînvia iubirea de altădată, mizând pe sonurile unui cântec nou.
d)- În „De paşti, mai 1975” aflăm
(tot de la comentator) că sufletul poetului „e mai bulversat ca oricând” şi, în
poezie „se simte şi o uşoară tentă socilaă” (?). Versurile citate, ne sugerează
că poezia are o puternică atitudine socială prin revolta pe
verticală-orizontală-spaţiu-timp-societate; o revoltă mocnită pe un rug interior, atât de poetic descris,
că-ţi vine să spui, dacă nu cumva, poetul îşi regăsise menirea?! e)- Îmbătat de
vraja rostuirii şi rostirii cuvintelor, afirmaţiile lectorului nu se justifică
prin versurile pe care ni le citează ca exemple. Una peste alta, din versurile
trunchiat redate de către lector din poezia lui Titel Constantinescu, din vol.
„Câmp cu margarete”, noi reţinem tonul elegiac, melancolic şi semnificant în
simboluri poetice, prin care, poetul îşi făcuse din poezie, aripa cu care s-ar
fi vrut desprins de Pământ. Cu alte cuvinte, nimic trist, nimic dramatic la
acest poet elegiac şi cu sufletul în zariştea poeziei păstorită de simbolişti.
3.) În eseul „Dan
Manciulea între sacru şi profan”, lectorul îi analizează proza
râmniceanului Dan Manciulea. Lăsând la o parte unele asociaţii nefericit
rostite (când e vorba de literatură, nu?) – ex: „fantasticul realist” (sau)
„orchestraţia simfonică, biblică”, în cronica aceasta, lectorul convinge
cititorul să se aplece asupra volumului de povestiri a lui Dan Manciulea, prin
cele scrise despre povestirea „Bătrânul
Dan”. Restul nu ne-a convins. Dar, e totuşi ceva. Tot despre acelaşi
prozator, eseul „Dincolo de noi”, convinge prin decriptarea povestirii „Norocel”, convins că este cea mai bună
scriere din volum, prin gradarea precipitată a narării întâmplărilor ce au loc
în planul real şi planul fantastic, scriere mânuită cu pricepere prozaică de
autorul în cauză.
4.) În „Spectacolul lumii”, atracţia către
eseistica sub forma „tabletelor argheziene” (!?) a lui Grigore Leaua este
convingătoare, având în vedere cele spuse în preambul, dând citire filosofului
Constantin Noica: „...creem noi înşine lumea înconjurătoare. Dar pentru
Dumnezeu, nici lumea n-o să ne înveţe ce e de făcut, când e vorba de noi şi nu de
ea”. Ne rămâne doar curiozitatea de a citi cartea, sau ceea ce lectorul numeşte
(starea de după lectură) „ca o pilulă amară sau un strigăt în deşert”.
Cunoscându-l pe Grigore Leaua, aciditatea dar şi ironia abia percepută a
scrisului său, de ce nu i-am da dreptate comentatorului?
5.) „Ursoaia” este eseul prin care Vasile
Ghinea se apleacă şi asupra romanului „Borta”
de Gheorghe Mocanu. Am citit şi noi cartea şi asemănările cu unele evenimente
şi pasaje descrise în „Maidanul cu dragoste” de G.M.Zamfirescu ne-au pus pe
gânduri. Dar pe noi ne interesează comentariul lui Vasile Ghinea. Un eseu, în
care lectorul vădeşte o grijă aproape pedantă pentru coerenţa impresiilor.
Exemplificăm: „lasă impresia de siguranţă”... „te conduce cuvântul şi nu
întâmplarea”... etc. Demonstraţia lectorului, prin punctarea vădită a unor
pasaje care ridică sentimentul lecturării la proporţii cosmice, totuşi: nu prin
tensiunea trăirii, ci prin candoare, mă îndreptăţeşte să fi scris cândva (în
„La temelia cetăţii”, 2008) despre cartea de povestiri a lui Gheorghe Mocanu
„Pe uliţa vântului”, că autorul are „plăcerea de a nara” şi că are „darul de a
nara fluent, fără canoane şi îngrădiri ale construcţiei epice”. Aşadar, putem
spune, una peste alta, că demonstraţia comentatorului ne-a convins.
6.) Eseul „Între
cele văzute şi nevăzute. Tăcerea din cuvinte. Ţipăt de fum şi cântec”
îl are sub vizor pe Theodor Răpan cu „Evanghelia
Tăcerii – Solilocvii”. Am „curs” şi eu cu tot sufletul în celelalte
Evanghelii: „a Cerului – şi – a Inimii” şi uimirea noastră ar putea fi
materilaizată, nu într-un eseu, ci chiar într-o carte, despre Universul poetic
la Theodor Răpan. Dar, să te încumeţi sp scrii despre glasul poetic al poemelor
în proză, răpiene, e ca şi cum ar
trebui să stai un întreg anotimp la umbra cărţilor în floare. Un elogiu făcut
de Vasile Ghinea autorului, nu-i doar un zbor de lebede prin poezie cât o
figură de copil teribil care trăieşte lectura, ca ceva înte Poveste şi Lied. Cu
alte cuvinte, sugerează lectorul, un creator autentic ca Theodor Răpan nu-i în
toate momentele existenţei lui un înger şi, când nu este, nu-i singur, este cu
opera lui. Vorbim aici, de resurecţia modernismului, ceva heidegerrian.
7.) Eseul „Zborul între metaforă şi lehamite”
îi nuanţează lui George Lixandru, prin „Icarlandia
sau reflecţii în cerc”, pe de o parte: refuzul metaforei ce îi atrage după
sine diminuarea lirismului cât şi (pe de altă parte) solemnitatea unei poezii
care uneori i se potriveşte, alteori nu, lui George Lixandru. N-am văzut acest
volum, dar, credem că este o reluare a ciclului intitulat „Icarlandia” din
volumul „Nebunul şi pasărea albă a libertăţii”, ed. 2006. (Şi nu ne înşelăm,
pentru că poezia „Icarlandia” citată de Vasile Ghinea, este citată şi de mine,
în „La temelia cetăţii”, la pag. 69). Dar, să-l urmărim pe lector, încercând
să-i înţelegem argumentaţia: „Poezia este păstoasă, ca un tablou care nu se mai
termină” ... multe dintre reflecţii se încheie ca o scuză aproape obsesiv”...
etc. În finalul eseului dăm şi peste următoarea frază: „Este expresia lirică a
unui revoltat social, uneori şi a propriei persoane” (bine definit - n.n), dar,
sunt momente când ai impresia că se trage de mânecă (!) cu Dumnezeu”. Doamne
fereşte! Nu le-ar mai lipsi decât să-şi fure unul altuia, lingura din farfurie.
Vasile Ghinea pare a nu observa un fapt evident în poezia lui George Lixandru:
beţia de cuvinte (în transcriere actuală - fluxul de vorbe), fără idei şi fără
control. Dacă lectorul nu a găsit mijlocul de a cerceta o interpretare a
poeziei care se învârte în cerc, îi vom sugera, că, aplecarea comentatorului
rămâne aproape o glumă, pentru că, nimic nu aminteşte în poezia lui G.L. de
viziunea dialecticii yin şi yang, în timp ce uroborus-ul (creatura care-şi devorează propria coadă,
învârtindu-se în cerc) manifestă o circularitate prestigioasă filosofic în
contul altei viziuni biblice, şi la care, ţinteşte şi poetul pe nemestecate.
Ne oprim aici, având convingerea că Vasile Ghinea nu-i un neavenit în
critică, dar, va trebui să ţină seama şi de severa cenzură a sinelui când se va
hotărî să pornească din nou pe drumul unor alte judecăţi mai bine cumpănite, cu
demonstraţii credibile şi formulări care să-i îngăduie extravaganţe mai
reţinute.
