576. Parabola scrierii la clasicii noștri... (1)

Un punct de vedere „al criticii”... citindu-i pe clasici (1)

         (impresii dintr-un caiet liceean, rătăcit...)

    Parabola pe care am transmis-o, în direct, publicului de la Casa de Cultură a orașului Edineț, Republica Moldova, a stârnit multe discuții. De fapt, lansam ideea „unei anume abordări critice”, prin care, cel asupra căruia se apleacă pana criticului, poate fi apreciat, ori luat cu țăpoiul cu care mucalitul lui Creangă își „arunca” nucile în pod. Mai exact, critica s-a întrebat de multe ori, dacă timpul artei trebuie să corespundă unei anumite realități. Aici, începem să împărțim timpul artei, după cei care ne-au condus la o astfel de interpretare:

1. Shakespeare credea că a pus într-o clepsidră trecerea anilor, iar scrierea lor seamănă, înzecit, cu dramele petrecute și încă, neistorisite. O anumită ceață obscură, ca și drama petrecută în noaptea apariției duhului hamletian la Elsinore, nu avea decât să întregească istoria (umbrită) a celor petrecute. Lumea de imagini a pieselor shakespeariene demonstrează și larga educație pe care a primit-o autorul lor. Complexitatea personajelor sale a izvorât și și-a tot perfecționat universul sufletesc doar în laboratorul sufletului său. Să fi fost, rosturile acelei lumi în care a trăit William Shakespeare: „slute, seci, sălcii și fără noimă”, astfel încât, ciocnirea dintre cele două universuri (una umană, alta astrală) să fi devenit, prin scriere, un vulcan în rostire?
2. William Faulkner crede că asemănând timpul cu cel din „Zgomotul și furia” poate dicta criticii, cărarea de străbătut în aflarea acestui adevăr mult căutat despre decăderea unei familii. Cei care l-au citit, disting trei etape, dominante succesiv, ale lui W. Faulkner: de „omul bun și slab”, de „omul bun și puternic” și „omul elevant – tânăr estet”. În opera sa, critica reținea că omul are puterea de a îndura, dar acțiunea lui, tot ceea ce întreprinde el, poate înlătura (uneori) ceea ce el trebuie să îndure. Și, firesc, omul până la urmă învinge!
3. Franz Kafka rămâne pentru tot mai mulți critici în paradoxul lui Zenon: din care lipsesc punctele infinite pe care trebuie să le străbată Ahile și broasca țestoasă. Eroul său, covârșit de absurd, nu izbutește să afle delictul de care e acuzat și nici măcar să-și răspundă la întrebarea firească: ”Eu pentru ce mă aflu aici?”. De aceea, personajele sale nu reușesc să intre în labirintul vieții sale (al autorului) și să ne încredințeze de acel demers al unui destin necruțător. Odiseea scrierilor sale vizează transformarea rolului diferențiat între tendințe opuse firii, cu rolul dilatării excesive al imaginației sale. Judecătorul de la finalul scrierilor sale, ține atârnată, deasupra celor care îi răzvrătesc așteptările, o sabie a timpului implacabil.
4. Ernest Hemingway trăiește în această lume închisă și limitată doar în raport, neapărat determinat, cu legăturile dintre toți ceilalți.: lumea aflată dincolo de plăsmuiri și închipuire și lumea aflată dincolo de înțelegerile războiului care se petrece aievea cu lumea care-și desfășoară trăirile, într-un ritm rapid. Alegând un moment al timpului, unul de maximă tensiune, personajele își înving moartea, prin excesivă trăire. Și, asemeni bătrânului neînvins de furia unei mări potrivnice, omul hemingwayan, își învinge moartea. Ca amploare epică, îl putem compara cu autorul Iliadei.
5. Rudyard Kipling, în bătălia cu timpul artei, e unul dintre cei care echivalează cât un imperiu britanic și care consideră că opera (poezia și proza sa) este infinit mai complexă decât tezele pe care, acestea, le ilustrează. Avea pasiunea tehnicii, în scriere. Indiscutabil, o parte din farmecul deosebit al paginilor narate (mulțumit să și le simtă parfumul evocării), aparțin unui procedeu numai și numai al său. Arta scrierii sale seamănă, întrucâtva, cu a sculptorului care scrijelește cu briceagul, în trunchiul unui arbore. Pentru cititorul care nu-i de meserie, asemenea tainice jocuri despre „o poveste e junglei umane”, doar lui Joyce sau lui don Luis Gongora i-au mai fost acceptate de înțelegerea unui Dumnezeu al scriitorilor.

                                           (va urma: ca postare a zilei de luni)

                                                                       Tudor Cicu

559. Lansarea „MUSCELENILOR” - la ea acasă: Muscelu Cărămănești de Buzău.

1. Scriitorul Titi Damian: Mă aflu în fața personajelor mele. Cinste lor!

 2. Imagine, din partea stângă a sălii.

 3. Altă imagine a sălii.

 4. Profesorul Ion Ene, secondat (în fundal) de Aurel Anghel... strunește vioara.

5. Tudor Cicu, lecturând din... cea mai mare desfășurare de forțe a romanului lui Titi Damian.   

  La MUSCELU CĂRĂMĂNEȘTI s-a născut un mare prozator: Titi Damian

                          (un prozator european, pentru veacurile ce vor veni)

Duminică, 17 august, 2014, am urcat apocalipsa unui drum spre Muscelu Cărămănești, pe o ploaie torențială pornită din senin, la 16 grade și un drum groaznic pentru cauciucurile mașinilor. Dar, fusesem invitat în satul natal al prozatorului Titi Damian, care își lansa trilogia „muscelenilor”, la căminul cultural din sat. După apariţia trilogiei lui Titi Damian “Muscelenii”, 2013, nu ai cum să eviţi fraza filozofului care spunea: „Dumnezeu nu s-a retras din lume, după ce a creat-o. El lucrează în tăcere la desăvârşirea ei”. Pe parcursul drumului mă gândeam la spusele consăteanului său, pe nume Grigore Rotaru DelaCamboru: „de la ora 12 până în acest moment am citit, numai am citit… (şi )... că plâng, cu lacrimi pe obraz, cu sughiţuri de se zgâlţâie burta”. Când spune cineva că plânge cu lacrimi, în timp ce citeşte o carte, înseamnă că avem de-a face, în singurătatea aia, cu un sfânt. Locuri stranii şi pustii îmi păreau toate, indiferent unde încercam să ajung cu mașina. În 2004 la prima mea descindere în sat, dar și acum, în 2014 la lansarea trilogiei aveam să mă confrunt cu aceleași trăiri „zămislite” și scrise de Cel-de-Sus. Ceva ciudat plutea în aer și atunci, ca și acum. Locurile chiar îmi păreau misterioase. Am privit în curtea bisericii unde trona un tei rămuros. Privirile mi s-au oprit pe clopotniţa de la intrare, unde, lângă clopotul cel mare trona unul mai mic, dar, nimic nu prevestea că are să-şi înceapă tânguirile cum spune, undeva, în roman, autorul Titi Damian. Oricât mi-am rotit privirile spre vârful unui deal (să fi fost al Ceciliei ori al Boşoveiului?), nu am zărit ţipenie de om. O linişte care sperie un străin aflat prin părţile alea. Uliţa era plină de noroi. Însă, în incinta căminului cultural am întâlnit aproape tot satul. Erau prezenți, prieteni, colaboratori de-ai domniei sale de la prestigioasa revistă „HELIS”: Gheorghe Dobre, Florentina Dalian, Florin Ciocea și alții. Din Buzău, îl urmase poetul Aurel Anghel, Teo Cabel și trei membri ai cenaclului „ANTEPORTAS”, precum și scriitorul Tudor Cicu. Din cel de-al treilea volum, „Norul” am înţeles că tragedia oamenilor din acel sat şi, care odinioară îşi desfăşura viaţa şi tumultul său, se desfăşurase într-un spaţiu şi un timp dominat de un fag mitic. În sala căminului cultural, pe o așa vreme potrivnică, se adunaseră, cum am spus, multă lume. Ce lume?! Din personajele romanului doar un singur supraviețuitor: Ion al Riții, cel cu „povestea” de sub fag. Cei din sală, săteni de după evenimentele din trilogia muscelenilor, mulți tineri dar și copii. Puțini bătrâni. Or fi rămas, pe ploaia aia, pe la casele lor. Puțini înțelegeau că au în fața lor un prozator de talie europeană, care scrisese o carte cum numai Marin Preda venise în satul bărăganului de la Siliștea Gumești. Iată, satul de munte Muscelu-Cărămănești își chema oamenii la cămin să-l audă pe fiul întors acasă, cu povestea lor în peste 1000 de pagini scrise. Unde se duseseră ori se pierduseră toate astea, lăsate scrise în romanele lui Titi Damian? Răspunsul mi-l va da, tot bătrânul ţăran, Ion Mândruţă (în paginile romanului), care clătina doar din cap şi murmura ca pentru sine: “Numai înmormântări…”. Eu ştiu o vorbă pe care mama ne-o spunea mai de fiecare dată, la câte un basm ce ni-l depăna la torsul lânei, cu noi, pitiţi după sobă. Era vorba acolo, de sfatul bătrânilor, ce musai trebuia amintit celor tineri, mereu şi mereu şi, de aceea, cred eu, mama nu uita a ni-l repeta: „Dragul tatei, zicea împăratul, eu de-amu-s bătrân, nu mai sunt în putere să cârmuiesc împărăţia. Să rămâi tu în locul meu”. Cam asta ne transmitea, din ”templul” căminului cultural, prozatorul Titi Damian. Rostul prozatorului, e să transmită și generațiilor de după el, POVESTEA trăită de cei din acele locuri, iar datoria celui care a scris o asemenea carte (spunea Titi Damian) e să transmită în scris, şi celor de după noi, aceste tablouri-imagini, în căutările lor, pentru aflarea adevărului. Titi Damian, a vorbit, deschis, celor prezenți, amintind că de nu era el, unul tot trebuia să povestească drama celor din părțile Muscelului. Și că, trilogiei îi va urma cea de a patra carte: ”RUINA„ -  pentru a încheia această „sagă” a muscelenilor. Aceste locuri l-au dat pe Titi Damian pentru a-i pecetlui în literatură, pe toți cei din satul său de munte. Au vorbit, acolo, în acea zi încercată de „vremuri”, cam toți oamenii care l-au cunoscut pe autor. Săteni și invitați, au rostit un singur gând: ”Inspirat de Cel de Sus, Titi Damian a scris o carte-document, un roman realist de mare forţă despre zvârcolirile unui sat de la munte, o poveste tragică, zguduind din temelii ceea ce părea bătut în piroane, în literatură, pănă la el”.

                                                   (a consemnat de la fața locului: Tudor Cicu)

558. Cartea a ajuns la prieteni: „Alergând după o himeră” - de Tudor Cicu

După semnalarea cărții mele de către poetul și prietenul buzoian: Ștefan Teodor Cabel (pe blogul acestuia și facebook), iată, conu Ion Lazu (poetul, scriitorul, publicistul...) scrie pe al său blog: 

A APĂRUT O NOUĂ CARTE A SCRIITORULUI PRIETEN TUDOR CICU:

              „Alergând după o himeră”, EDITURA RAFET, 2014

<<Această frumoasă și suplă carte de eseuri (163 pagini), dăruită mie cu autograful autorului: „Poetului și prietenului Ion Lazu - Pentru admirația ce o am față de una dintre scrierile sale ”Himera literaturii”, citită și... comentată în această carte, în alergările mele după o altă ”himeră” a vieții... și spre a-i confirma că ”amintirile” totdeauna, clădesc o altă lume. Cu drag, autorul:  Tudor Cicu, 11aug.2014”.
Cartea are un ”Cuvânt înainte” (despre ”Himera literaturii - confesiuni în dialog epistolar” de Ion Lazu și Ion Murgeanu...ed. Curtea Veche, 2007... ”memoriile lor ne provoacă și nouă amintiri magice”..)  și este structurată în trei secțiuni: Alergând după o himeră (desigur, himera literaturii, ne asigură autorul, care face comentarii asupra textelor noastre, pe parcursul unei expediții în Grecia, pe urmele lui Heracles, care punea la cale uciderea Himerei; este secțiunea cea mai amplă, cuprinzând 107 pagini. A doua secțiune, de 28 pagini, este dedicată poetului Ion Gheorghe, iar ultimul capitol, despre ”Portretul lui Eminescu, cel răpus de boala singurătății veacului său”, încheie această carte de eseuri a poetului Tudor Cicu. O reușită din toate punctele de vedere. Amintesc faptul că fragmentele despre Himera literaturii au post publicate pe blogul de scriitor al poetului Tudor Cicu și preluate imediat, copy/paste,  pe blogul acesta.
Texte incitante, căci e vorba în fond despre soarta literaturii noastre și a actanților ei - în anii negri ai comunismului, dar și mai recent, când interesul pentru ”slova de foc și slova tipărită” (Arghezi)  a căzut, vai!, în deriziune...>>

                           (preluare de pe blogul lui Ion Lazu: azi 15 aug. 2014)

556. Medalion literar: Ion Roșioru

Omul și creația sa: Ion Roșioru (14 august 1944)

                     (medalion literar de ziua sa)

   Muntele (unde s-a născut: Mânzăleștii de Buzău), ca și Dunărea (de lângă orașul Hârșova, unde locuiește), i-a inspirat lui Ion Roșioru numai ziceri frumoase și cântece. Născut într-o familie țărănească, el însuși ucenic la un croitor, Ion Roșioru și-a terminat școala primară și gimnazială, cu un interval de 5 ani între ele, în satul Grunj din com. natală. După liceu (com. Beceni) urma facultatea de Limbi Romanice (azi cunoaște: spaniola, rusa, engleza, franceza, germana și câteva limbi orientale) la Universitatea București, promoția 1972. Debutul, îl are (cu poezie) în revista Tomis nr. 1 din 1976, prezentat de Nicolae Motoc. Poet al desfășurării în spațiu, de la munte la câmpie (dar și al desăvârșirii creației sale), ținând cu umărul ca un stâlp streașina casei vechi de la Mânzălești, Ion Roșioru trece prin zariștea lumii ca un cântec (pantum-pantun-rotruanjă-schaltinienă etc...) rodind „grădina-n care-mi este casa” ... „de la un dangăt la un alt dangăt” de clopot, o nouă cărare în poezie. Cântecul său seamănă cu cel al tracului Tamiris care se-ncumetase a se înfrunta cu muzele zeilor:

               „Pe plita-ncinsă să trosnească sărat semințe de dovleac

               Să-mi bați în poarta scâlciată te-am așteptat un sfert de veac”

Îl urmăresc, mai tot timpul, prin diverse reviste și m-am întâlnit cu spiritul său în paginile revistelor de cultură din tot spațiul românesc, și nu știu să fi închis „poarta scâlciată” chiar celui mai mărunt scriitor. Poate prea timid și prea modest, nu s-a impus în învingătorul de drept, în mituri și legende „spre niciundele din mine, spre oricândul din iubire”, pentru simplul motiv că este imparțial, profund, echilibrat și de o onestitate ieșite din comun. I-am reținut, pentru spaima rostirii mele critice, un vers scris parcă de cineva cu crucea în spate: „Niciunde nu-i mai frig ca-n vatra destinului mistuitor”... Când aud că se află în ținuturile Buzăului, adunat la casa părintească „la masa lungă de sub vișini”, mi-l imaginez ascultând sub ropotul greierilor de noapte, cum răzbate „tropotul de cal” din îndepărtata sa copilărie, și îngânând un vers drag:

                „Azi voi urca la rădăcina fântânii din bătrânul sat

                 Din care cu opt lustri-n urmă în lumea largă am plecat”

Îmi place să cred, că la 14 august 2014 (la cei 70 de ani, ce-i va sărbători, de la naștere), în casa Poeziei „toate candelele ard” pentru a-i lumina drumul pe care a pornit, cu sacii în spinare, până la CARUL MARE, în straie de „pândar de vise” al Poeziei. Pentru toţi cei care l-au citit, versurile sale (fie în pantun, pantum, schaltiniena, sonetul, elegia, cântecul liric, poemul total, liedul, crochiul poetic, distihul, tristihul, tetrastihul, rotruanja, balada… ori elide...), ce stârnesc emoţia revederii continue cu ecoul vastelor câmpii dobrogene şi freamătul pădurilor din munţii locurilor natale, şi care îi readuc cititorului îndrăgostit de poezie imaginile unor tinereţi ce nu pot fi uitate, au ceva din autentica sfâşiere a unui poet născut într-o manta lirică, care va dăinui.   

   Acestui vrăjitor, tot scormonind în traista cu rime rare și brățări lirice, îi doresc Biruința celui mai mare strigăt, care e durerea zămislirii Iubirii, în cântec, și-l îmbrățișez cu dor.

                                                                Tudor Cicu      

551. Nei Pori... Grecia, 2014

 Între plaja din Nei Pori și Campionatul mondial de fotbal

                           

 Aici, la Nei Pori, după-amiezele sunt ca vinul blând și nelămurit (din ce viță de vie o fi?), dar, cum și lui Dionysos îi plăcea vinul și beția, trec cu vederea desfrâul și tragismul zeului și încerc să descifrez șiretenia lui Pablo, eroul negativ din „Pentru cine bat clopotele” de E. Hemingway, cartea pe care o citesc pe plajă. Se putea, unul ca Hemingway, ca în povestea cu dărâmarea podului, pe vreme de război, în care era implicat americanul Robert Jordan și frumoasa poveste de dragoste a americanului cu tânăra spaniolă, Maria, să nu fie prezent și Iuda, sub numele unuia ca Pablo?  N-am terminat de citit până la sfârșit, dar, presimt că va exista și aici, un călcâi vulnerabil ce va duce la moartea eroului așa cum folosise Homer, stratagema ”săgeții otrăvite„  asupra singurului loc vulnerabil în ceea ce-l privea pe Ahile. Plaja se umple, în special, spre orele 12-13.  Pe astfel de plajă, printre atâţia străini, te simţi ca Ulise – care uneori s-a numit Nimeni -, adică cel mai modest şi mai anonim dintre oamenii de pe plajă. Nici urmă de insecte sâcâitoare (ca pe la noi: muşte ori musculiţe) – că, aducându-mi aminte cum mă chinuiau nesuferitele astea, în urmă cu ceva ani, când mă aflam pe plaja de la Venus ori Jupiter din Mangalia, îmi venea să plâng. Ceva, totuşi, m-a întristat un pic. Au trecut prea repede cele șapte zile petrecute aici. Mai avem doar o zi și Gata. Fiindcă, iată, suntem în cea de a șaptea, aici. Dimineața, la fix ora 9,00 suntem pe plajă. Nu stăm prea mult, două-trei ore, așa că ne strângem prosoapele în jurul orei 13 și ne întoarcem la camera de la hotel. Nisipul de pe plajă e acceptabil. Am observat zone amenajate cu umbreluţe şi şezlonguri private, în dreptul hotelurilor, în rest plaja e la liber. Asemenea celorlalţi turişti, ne opintim în valuri şi facem ca plaja să răsune de larma noastră. Sâmbăta și duminica, am observat cea mai mare aglomerație pe plajă.  Parcul de mașini, unde am parcat și noi, este plin. Grecii vin din părțile apropiate, la plajă, înțeleg. Marea fiind mai sărată ca la noi, nu-i nici un pericol de înec. De fapt, nicăieri n-am văzut vreun salvamar. Vinerea (aici la Nei Pori), a fost târg de produse: de la produse agricole, la veșminte diverse și suveniruri de tot felul. Aseară am văzut în cameră, la TV meciul Brazilia-Olanda. După dezastrul arătat în fața nemților, olandezii i-au umilit definitiv. Neimar n-a mai jucat în cele două meciuri din cauza unei accidentări. O țară ca Brazilia să stea la norocul și keremul (cum spun turcii) unuia ca Neimar? Uite că e posibil, dar, ca antrenor m-aș exila în Siberia, având în vedere că l-a ținut pe Iulius Cezar, ca portar, spre exasperarea tuturor. Am mizat, de la început pe Argentina. Mă sperie, însă, „asul” din mâneca nemților: Klose. Cu meciul finalei de la Campionatul Mondial din Brazilia, se termină și sejurul nostru la Nei Pori, în Grecia. Sper să fie cum am gândit. Argentina, campiona: și mâine, o ultimă zi minunată de plajă. Și apoi, bay-bay Grecia!

550. Despre cărțile citite pe plajele Greciei...

Însemnările din pridvor ale Danielei Șontică

Deși mi-aș fi dorit să fie un volum de poezie, cartea pe care o deschid pe plaja de la Nei Pori (Grecia), îmi amintește de vorbele lui R. Kipling: „Fă-ți timpul, Acum! Să știi:/Zadarnic ai să plângi/Comoara risipită a vieții n-o mai strângi!”. Cartea, care se numește „Însemnări din pridvor”, îi aparține unei autoare născută prin părțile Buzăului, pe numele ei Daniela Șontică și a apărut la ed. Trinitas, 2013. O carte publicată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel (Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române) ce conține o serie de tablete publicate de Daniela Șontică în ziarul „Lumina”, de-a lungul vremii. Textele Danielei Șontică au încărcătura unei „spovedanii jurnalistice” rostite cu multă smerenie bisericească. Mă las pradă acestor texte și gândul meu zboară la vremurile copilăriei, pentru că întâlnesc în aceste tablete și multe texte având ca subiecte trimiteri și imagini la nostalgiile copilăriei, la învățăturile mamelor care înainte de a-și vedea porniți copiii de acasă, în lume, le transmit cam tot ce-i sfânt și creștin în „biserica sufletelor” lor. Cititorului i se transmite, de către autoare, încă de la început, un mesaj care-l va urmări pe tot parcursul lecturii: „Poate că mai avem o șansă și încă nu e totul pierdut” și, într-un fel, suntem datori să ne ridicăm fără menajamente împotriva celor ce brodează imprudent în marginea esteticii și a necuviinței aduse la adresa poporului nostru, la adresa conduitei noastre ca cetățeni crescuți în spirit ortodox-creștin. Amintirile sale despre copilăria trăită prin zona locurilor de la Vintilă Vodă (localitate din munții Buzăului), poate părea unora, trăitori doar la oraș, năluci ale unor iubiri neîntâmplate. Copil născut în inima câmpiei dobrogene, înțeleg perfect de ce Daniela Șontică așterne un spic al melancoliei peste acea lume a miracolelor. În blagocestivul neam al jurnaliștilor români, Daniela Șontică a intrat, prin această carte, cu surâsul fermecător al „spunerii”, unde, adevărul (de cele mai multe ori) se confundă mai mult cu căutarea lui decât cu imaginea ce ne-am făcut-o despre el. Multe dintre tabletele din carte au cam ceea ce se chiamă dorința de „a visa mereu o altă viață”, cum își exprimă speranța și credința într-un titlu de tabletă. Dar, la „Dumnezeul fericirii” nu se ajunge decât „trăind durerile cu răbdare, până la capăt„ – sugerează autoarea. Așadar, la pomul cunoașterii și fructele sale, prin intermediul acestor texte, necesare și folositoare, prin rostul acestor fascinante înțelesuri din ele, cititorului nu-i rămâne decât să ridice ciutura de la fântâna parabolelor ridicate de autoare și, după ce-și va potoli setea, să pornească la drum, cât încă „nu e totul pierdut” pentru noi toți, ca popor. Stilul simplu, claritatea expunerii și morala fiecărui text ideatic îl conduc pe cititor, dinspre miracolul răbdării înspre miracolul lecturii.

                                                     Tudor Cicu

549. S-a frânt tinerețea poeziei buzoiene odată cu Sorin Șaguna

Nu credea să-nvețe, a muri vreodată...

Aflat în Grecia, în concediu de odihnă, vestea morții, incredibile, a tânărului buzoian Sorin Șaguna, la numai 25 de ani, m-a lăsat mut. Mi-l amintesc, cum apăruse prin 2009-2010, în Casa de Cultură a Sindicatelor, la o lansare de carte. Cu o aroganță de tânăr, cuceritoare, cu avânt și încredere în poezia sa. Versul i se născuse sub tâmpla de adolescent și se topise în mâna cu care ne arătase, tuturor, prima sa carte tipărită. Când îl ascultam recitând din poezia sa de liceean (căci mai mult recita, nu citea de pe foaie), îmi închipuiam cum acestui tânăr ielele îi făcuse vrăji cu flori de castan de pe bulevardul Crângului buzoian. Pe lângă cei de seama lui îmi părea un vifor ospătând zeii care-l ascultau. Avea, indiscutabil, mult talent actoricesc în fiecare geană a privirii. Simțeam că deținea în fiecare deget o armă din piese de Cehov, din piese de Ibsen, din piese de Caragiale, pe care, ca un prestidigitator norocos, urma să le joace în fața noastră. Poezia sa era un amestec foarte ciudat de tărâmuri și ținuturi de Nenoroc, de răspântii labișiene prin care curg mâluri de stele unde vin căprioarele să se adape. Nu credeam că peste puțini ani, Destinul avea să-i toarne conturul Morții, o moarte parcă inventată, nu autentică, cum nu poți crede că la 25 de ani, acest actor-poet, în plină ascensiune și confruntare cu Viața, s-a stins. Poet cu îndemnuri melancolice, sortit să rostească doar în Ceruri, roluri săpate în marmura tristeții, lui Sorin Șaguna, medicii i-au prescris Moartea ca înalt Judecător al plăcerilor, de nu i-au putut descifra boala și prescrie leacul salvator. „Au orfană mi-i mâhnirea!” – e țipătul unui alt poet, căutându-l pe scena unde Sorin Șaguna nu-și putea dormi somnul de prea multe gânduri. Se spune că orice mare artist plutește într-o uriașă lacrimă a tristeții. Mă urmărește, din cărțile lui (despre care am scris pe blogul personal la postarea nr. 171, din iunie 2012) acea extraordinară înviere a durerii, a iubirii, a Judecății de Apoi și dovada unui talent care n-a cunoscut niciodată șovăiala. Doamne, îți reproșez că n-ai ales bine, că nu ni l-ai lăsat nouă, muritorilor de rând, să ne bucurăm, mai întâi, de talentul lui ieșit din comun. Și, te întreb: cine pierde?cine învinge? Și cu ce lacrimă trebuie să plătim, acum, toate întâmplările din scenele nejucate ori din litera lui nescrisă? Aud, Doamne?

                                                                                  Tudor Cicu