Deşertul tătarilor – de Dino Buzzati
Dino Buzzati s-a născut la 16
oct. 1906, la
Bellona şi cunoaştem ca dată a morţii:
28 ian., 1972, la Milano. Jurnalist , scriitor, pictor… a
scris şi acest roman pe care îl recomand cititorului interesat să citească
povestea tânărului locotenent Giovani Drogo, personaj care are frenezia
interioară a lui Don Quijote a lui Cervantes şi aura inexorabilă a rătăcitului
personaj K. a lui Kafka. Romanul, pe cât a fost întors pe toate părţile, se pare
că ar fi urmarea unor amintiri care l-a marcat pe autor în copilăria trăită
printre munţii sălbatici ce înconjurau Dalomiţii din apropierea locurilor
natale. Citind cartea, stăm să ne întrebăm dacă Destinul, nu-i decât o
farsă îngrozitoare pe care ţi-o joacă Viaţa, până când Moartea
nu va surveni şi, ca atare, nu avem pentru ce da înapoi, şi mergem înainte. Că
doar în basmele noastre populare, finalurile sunt şi fericite. Realitatea? – ,
e alta. Dacă nu am crede că, în viaţa noastră, (odată şi odată) anumite lucruri
măreţe vor şi avea loc, la ce bun am mai da brânci celor potrivnice? Personajul
lui Dino Buzzati, un tânăr locotenent proaspăt ieşit din Academia militară, pe
numele său Giovani Droga, porneşte încrezător spre fortăreaţa Bastiani (situată
în creierul munţilor prăpăstioşi, dincolo de care se întinde marele deşert al
tătarilor), pornit în aventura vieţii sale, dorindu-şi o viaţă eroică. Abia
ajuns în fortăreaţa izolată de lume, nu-şi doreşte decât să plece cât mai
curând din pustietatea ce-l apasă. Cititorul încearcă să desluşească, mai apoi,
mecanismul care îl ţine legat de fortăreaţă vreo 30 de ani pe incurabilul
cutezător. Plasat în lumea ficţiunii unei armate care se pregăteşte minuţios
pentru ORICE, romanul ne invocă iluzia unei posibile zile de glorie, când
trâmbiţa de pe cel mai înalt crenel al fortăreţei va suna atacul tătarilor
veniţi din deşertul milenar şi enigmatic. Alături şi de celelalte personaje
cititorul va fi „însufleţit” cu speranţa că astfel de fapte măreţe se şi vor
înfăptui. Vom aluneca, încet-încet, în mirajul povestirii, unde doar năluca
duşmanului (încă nevăzut) le mai hrăneşte speranţele soldaţilor din enigmaticul
fort. Ce-i întreţine pe toţi în această speranţă, e doar visul: „… i se părea
că pe undeva trebuia să existe nişte legături obscure între vis şi întâmplările
viitoare” (p.79). pentru că, spune autorul, „în vis, lucrurile nu sunt
niciodată atât de limpezi şi de concrete, de reale, ca pe întinderea acelui
pustiu dezolant pe care înaintau cete de oameni necunoscuţi” (p.101). Dar, atât
de intens trăiesc personajele lui D. Buzzati în acest miraj, că se lipsesc de
cele „bucurii lumeşti” pentru a întâmpina necunoscutul, cu mare fală (vezi
scena morţii locotenentului Angustina pe care căpitanul Monti nu-l poate
întoarce din calea Destinului). Legenda e arma cu care autorul îşi
impresionează şi uimeşte cititorul: „Vremea
tătarilor apusese demult, ei nu mai sunt decât o legendă străveche. Şi
cine altcineva ar putea avea vreun interes să viziteze graniţa? Este în toată
povestea asta ceva care nu stă în picioare” (p.106). Şi, vor trece ani fără să
se şi întâmple ceea ce aştepta şi cititorul, ca deznodământ. Dar, tocmai asta
îi şi dă romanului mantaua de basm-realitate-irealitate-fantasmagorie. E ca în
visul emirului lui Macedonski, nebun după glorie şi, în fapt, aleargă pe
tărâmul văii plângeri, uitând că în urma sa o altfel de lume n-o să-l înţeleagă
vreodată. Pe scurt, acţiunea se poate enunţa astfel: Tânărul locotenent Giovani
Drogo pleacă încărcat de speranţe spre Fortăreaţa militară Bastiani, unde îşi
ceruse repartiţia, convins că viaţa îi poate da multe şanse de împlinire. E
încă, jertfa lui supremă. Muntele vrăjit din care nu mai poate pleca (decât
mort, în cazul altora), nu-i dă şi eroului nostru şansa de a şi câştiga marea bătălie
cu viaţa pentru că, năluca duşmanului încă nevăzut, îi tot hrăneşte speranţele.
Nu lipsesc din romanul lui Buzzati, scenele cu care cititorul era obişnuit de
prin romanele cavalereşti. Să conteze onoarea în viaţa eroului lui Buzzati? Să
conteze bătrâneţea, pragul la care se ajunge fără a ne realiza visele? „Cine
ştie, murmură (eroul nostru – n.n),
poate într-un război aş fi putut să fiu bun la ceva. S-ar fi putut întâmpla să
izbutesc să mă fac util. Într-un război; căci în rest, zero, aşa cum s-a văzut!” (p.195). Bătălia eroică, în cazul eroului
lui D. Buzzati, se dă numai cu moartea: „El care renunţase la tot ce fusese mai
bun în viaţă în aşteptarea acestei înfruntări cu duşmanul, care de mai mult de
30 de ani se hrănise cu acea credinţă unică, era alungat tocmai acum, când în
sfârşit începuse războiul?”(p.206). Totul avea să se petreacă (conchide
autorul) în odaia unui han necunoscut, la lumina unei lumânări – amintind de
întoarcerea către casă a bravului Don Quijote pe un braţ de paie, într-un car tras
de boi. Şi „nu era nimeni care să-l vadă, nimeni care să-i spună: bravo!” Nu
aceasta este şi soarta faimosului Don Quijote, îndrăzneţul cavaler romantic de la Mancha ? Identică cu a eroului nostru, pe care doar năluca zărilor aducătoare
de glorii postume îi hrăneşte speranţele? Citiţi cartea şi veţi auzi şi voi
trâmbiţa care poate a şi vestit o nouă direcţie a romanului contemporan.
Tudor Cicu
Domnule Cicu, felicitări şi mulţumiri pentru incursiunea plină de miez în universul buzzatian. Niciodată nu sunt prea destule referirile şi recursul la acest mare, minunat autor, aflat pe un loc foarte sus în ordinea preferinţelor şi empatiilor mele!
RăspundețiȘtergereE adevărat Domnule Ioan Viștea: și mie mi-a produs revelația unei cărți citite (târziu), în atmosfera celor de după Kafka. Voi relua la lecturat și alte cărți ce vor urma a fi comentate pe scurt, spre a impulsiona pe tineri să le caute și să le citească. Și, noi să ne readucem aminte anii aceia tineri când le citeam prin diverse unghere ale casei, fugăriți de chemările părinților care ne trimiteau să dăm atenție și la orătăniile din curte, ori porumbului năpădit de buruieni de prin grădini, etc...
RăspundețiȘtergereVă recomand cu căldură proza scurtă a lui Buzzati din vechea colecţie BPT, între care "Şapte etaje" care a şi fost ecranizată, anticipează într-un fel propriul său sfârşit petrecut într-un sanatoriu. Deasemenea o apariţie ceva mai nouă "Monstrul Colombre şi alte povestiri", îmi scapă momentan editura unde a apărut iar în vraiştea care domneşte în biblioteca mea e greu de găsit f. repede. Salutări şi toate cele bune.
RăspundețiȘtergere