Despre copilărie, speranță și darurile
lecturii
„În ziua când nu reușești nimic, lumina care-ți cade pe mâini te
mâhnește”, spunea un poet, convins că doar acele cuvinte buchisite de-un copil,
ascultându-le, le vei simți ca pe razele de lumină ale galaxiilor rotindu-se
prin spații. Câteodată apare în fiecare
dintre noi, nevoia imperioasă de a spune adevărul nostru. Şi nu-l putem
spune oricui. Şi nici ascunde în noi la nesfârşit. De aici şi eroarea în care a
căzut Ana, din „Moara cu noroc” a lui
Slavici. Ana lui Slavici, ca și Anna lui Tolstoi visa la o iubire care să
atragă atenția cuiva în această viață. Toți visăm. Până când lopata unui gropar
îți vântură tigva de colo până colo. Ca și craniul pe care groparul i l-a
arătat lui Hamlet în cimitir și despre care spunea că a avut cândva limbă în el
și era în stare să cânte. Memoria acelui craniu, înțelegea groparul care îl
descoperise, deținea o anume experiență a vieții. „Copiii din țara dorului”
(din antologia cu același nume, editată de Asociația Liga Scriitorilor Filiala
Buzău), își asumă această experiență a vieții care le stă înainte prin versuri
îndrăznețe, gânduri-eseu, mici schițe în proză, așa cum înțeleg ei că scrisul
devine măsura și expresia unei existențe, unii o caută prin scris și pictură,
dar ambele îi stimulează micului autor conștiința, având mai întâi un rol
terapeutic. Toți suferim când din viața noastră pleacă oameni, simțindu-ne
amenințați de oceanul pusietății. Și pentru a nu deveni captivi în acest ocean
de pustietate, alegem calea scrisului. Ceea ce o fac și copiii din această
antologie. Uneori, încercările lor de a ajunge la acel binecuvântat tărâm al
tinereții fără bătrânețe, copiii recurg la poveste ca prim șiretlic al atragerii
cititorului. Ca în parabola învățăceilor și mentorul lor, care spune așa: odată
un învățăcel enervat peste măsură că învățătorul pare să aibă mereu dreptatea
de partea lui, se sfătuiește, pe ascuns, cu colegii săi, cum să pună la cale o
farsă care să-l detroneze din postura de atoateștiutor pe înțelept. Și se pun
de acord ca cel care a venit cu această idee să ia un pui de vrăbiuță, să-l
țină ascuns în mâini și să-l întrebe pe înțelept dacă pasărea ținută prizonieră
în căușul palmelor e vie ori e moartă. Hotărâseră împreună cu învățăceii, că
dacă înțeleptul va zice că e vie, cel pus să-l înfrunte să răsucească iute
gâtul păsării și să i-o arate că e moartă. Iar dacă va zice că e moartă,
copilul să-i dea drumul păsării ca să zboare și astfel să-l facă de rușine în
fața copiilor, dovedint, prin asta, că nu știe totul. Zis și făcut. Cu pasărea
ținută la spate, în palme, a sosit și clipa ca acel învățăcel să-și întrebe
mentorul: „Învățătorule, vrăbiuța ce-o țin în mâini e vie ori moartă?” Învățătorul
l-a privit lung și după o clipă de așteptare pentru toți cei aflați de față,
i-a răspuns: „E ceea ce ai gândit înainte de a pune întrebarea, fiind în
mâinile tale, soarta acelei pasări ține doar de tine.”
Revenind la antologia de față, în urma lecturării ei, rețin doar (de pe unde?) că J.L.Borges trăsese concluzia
că s-ar fi înțeles din Evanghelia
după Ioan, că poetul este o făptură
„întraripată și sacră” care nu poate compune nimic dacă nu se află în acele
momente de inspirație străină unei stări de normalitate, adică un fel de
nebunie căreia îi cade pradă. Asta poate să fie adevărat. Doar că poetul, coborât
la starea de moment a divinității, în momentele de înălțare în Cerul
Inspirației sale le și rostește. Despre asta, Vasile Voiculescu spune într-un
singur vers din „Magii” că „...nu știau unde-au s-ajungă, știau atât, ce
vor găsi!” Nu e doar un exercițiu terapeutic
scrisul ca atare, ci mai curând o cuprindere a realității din cele mai
puternice trăiri ale noastre, o confirmare că viața nu e doar ...vis, iar
copilăria nu e doar o etapă din viață, ci chiar viața. Fiecare poezie
sau bucată de proză din această antologie îmi pare un ciripit de pui golaș în
cuibul gol (de la geamul de unde vă scriu), amintindu-mi că trecutul e ca o
pasăre care nu s-a putut desprinde să-și ia zborul spre ținuturi mai călduțe
(ca-n povestirea lui I. Alex Brătescu-Voinești, cea cu puiul de prepeliță), dar
și prezentul e iluzia ce se destramă ușor sub ochii copilului, atunci când își
scrie poezia/proza și alunecă, printre amintiri, într-o fântână a timpului.
Unii dintre micii autori au nostalgia copilăriei, și vocea lor e un strigăt: „Nu
pleca copilărie, nu mă părăsi! Nu lăsa oamenii să devină triști în lumea
maturității! Ajută-i să mai trăiască acele clipe când nu aveau griji și nici
măcar nu simțeau urmă de supărare.” (P1. Curcubeul sufletului, copilăria)
Alții își radiografiază trăirile interioare și își pun în ecuație sentimentele
și emoțiile pe acel anotimp din viață, numit copilărie: ”Numai când te gândești la cuvântul „copilărie”, în
mintea ta, deja, se adună cele mai
frumoase povești ale acelor vremuri, spuse de bunicul la gura sobei, în
timp ce cocea niște mere, sau rostite de buzele dulci ale mamei, înainte de
culcare.” (P27. Copii din țara dorului). Unii fac această coabitare între
lyric și epic în versuri cât de cât capabile să te teleporteze în viața lor:
„Sunt un copil ca orișicare/ Mi-e viața un izvor de bucurie” (V37.
Copilărie) Iată ce ne spune un
copil vizionar: „Copilăria este un tărâm
magic. Nu ştim când şi unde începe şi nu ştim când şi unde se termină.” (P12.
Copilăria, cel mai frumos basm) Toate întâmplările fericite (sub forma unor
amintiri), copilul le ține într-un echilibru fragil peste viața care se trece:
„Pe sub nucul cel bătrân/ Amintirile le-atârn./ Tare dor îmi e de tine/ Și de
zumzet de albine/ Și de alergat pe dealuri/ Înălțând noi idealuri.” (V1.
Unde ești copilărie?).
Vine o vreme
când, rătăcind printre amintiri, ţi-ajung la ureche vorbele speriate ale acelor
muze măiastre: ,,–Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii!”. Mi-l închipui
şi pe cel care scrie, alături de voinicul din poveste (și chiar transformat în
el) - căutând într-o parte şi alta, cu barba albă până la genunchi,
ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile... şi abia umblând, nu găsi decât un
tron hodorogit, îl deschise, dară în el nu găsi pe ai săi; săltă capacul
chichiţei şi un glas slăbănogit îi zise: „– Bine ai venit, că de mai întârziai,
şi eu mă prăpădeam”. De aceea unii aleg să viseze la călătoriile interplanetare : „Poate că descoperise tărâmul lui „tinerețe
fără bătrânețe”. (P4. Călătorie imposibilă); sau au visul de a fi pasăre: „V-aţi
gândit vreodată ce frumos ar fi dacă am fi cu toţii păsări?” (P8.
Viața
unei păsări). Visele altora prind imaginație sub semnul generos al
frumuseții locurilor natale: „Deși știu că am visat, sunt sigură că energia
acelui minunat copac și-a făcut loc în imaginația mea și niciodată nu o să mai
intru într-o pădure fără să îmi aduc aminte de vis și trăirile parcă reale.” (P13.
Copacul), iar alții au frumoase și neuitate amintiri despre anii de
școală: „Copii, haideți să vorbim
despre școală ca despre „casa din vis”. (P2. Casa din vis) Și parcă Stephen Leacock, spunea: „Nu este
greu să scrii. Iei hârtie și un creion, te așezi și scrii ce-ți trece prin cap.
E ușor să scrii – greu e doar să-ți treacă ceva prin cap”. Și, sigur, îți va
trece dacă lectura cărților nu-ți va lipsi zi de zi. Și ce lume vei descoperi în
acele cărți care îți sunt ca apa dintr-o fântână. Iar pe pământ nu-i nici o
fântână îndeajuns de adâncă, la care ciutura ta să nu ajungă spre a-ți potoli
setea. Căci doar prin cititul cărților, dobândim
raza care ne va lumina viața: „Ca prin magie, cartea a început să îmi
vorbească, spunându-mi ca eu sunt personajul principal și că a sosit momentul
să continui chiar eu acea poveste.” (P6. Povestea unui înger) (sau) „Voi
fi un semn „de carte”” – spune (P5. Semnul de carte). Citind o poezie în care îți regăsești și câte ceva din
trăirile tale, e ca și cum tu ai fi vrut cândva să o scrii. Cam ce vreau să vă
spun acum, toate astea, seamănă un pic cu „stranietatea” senzaţiei, pe care
Dorian Gray (personajul lui Oscar Wilde) o avea, ori de câte ori îşi privea
tabloul, asupra căruia dăduse „glas” dorinţei năstruşnice, ca el să rămână
tânăr şi portretul să îmbătrânească. Înţelegea însă bine, că portretul deţinea
şi taina vieţii lui şi, acum (privindu-l), îşi dezvăluia povestea. Iar în cazul
unora, speranța în frumuseța interioară: „Sunt convinsă că toți avem o
oglindă fermecată. O oglindă care reflectă interiorul, nu exteriorul oamenilor.
(P21.
Copilăria – casa sufletului meu). Sau un ecou venit de departe: „Satele
noastre sunt goale acum.../ Bunicii aceia sunt pe un alt drum.../ Dar ei? Ei,
copiii de altădată?/ De ce acceptă atât de ușor,/ Să se stingă lumina
copilăriei lor?...” (V11. Ecoul copilăriei). Acum, singur la masa de scris, fiecare dintre cei
antologați aici, au văzut și ei la ce război nemilos (scrisul) și-au făcut
valiza. Pesemne, când nu mai ai speranța care să te lege de viață, te simţi ca
o fântână seacă. Arunci piatra şi după un timp auzi ecoul impactului, un sunet
surd, şi cam atât. Dar de reținut: important este doar „tăria” condeiului cu
care autorul își duce, până la final scrierea. E nevoie uneori să existe câte
un Diogene înăuntrul nostru, care să ne arate, fie şi la flacăra lumânării,
frumuseţea omului. Omul, ca și craniul lui Hamlet (de care spuneam la început),
știe că acel cântec al său îi poate lumina drumul. Cum încearcă și unul dintre
copiii antologați să ne sugereze: „Spune-mi, ce cântec să ascult,/
Pentru a înţelege gândul cel mut?/ Spune-mi, cum să şoptesc,/ Ca vocea luminii
să o răspândesc?” (V10. Îngerul meu).
Mulți vor fi
aceia care au tot crezut că mâna cu care scriem e prinsă de pământ printr-un
simplu joc de degete. Nimeni nu se bucură în zadar, nimeni nu se întristează în
zadar fără să cunoască (dintre toți cei cuprinși în această antologie), toate cântecele
și poveștile celor mai curajoși și talentați dintre ei, plecați fiecare pe un
drum al lor. Cineva spunea că picătura străpunge piatra nu prin puterea
ei, ci prin cădere repetată... așa și cu poezia/proza unora dintre cei
antologați aici, care de la o vreme, va face galerii și prin munte.
Notă! P1,2,3... n (sau) V1,2,3... n sunt prozele/versurile celor prinși în volum, în ordinea publicării în Antologie. Numele acestor copii nu-l facem cunoscut, surpriza revenind Filialei Ligii pe 31 august cu ocazia festivității de premiere de la Centrul Cultural Marghiloman/Buzău.
Tudor Cicu
(membru USR Filiala Dobrogea)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu