ploaia-n fereastră tot toacă un cântec
aș fi prins șirul acelor vorbe
ca haita de lupi ce-și adulmecă prada
dar mă omoară aceste gânduri
deși, nu povestea în sine contează
cum nu-i venise în minte nici lui Tolstoi
stând la fereastră și îl umpluse așa deodată jalea
să-i știe pe toți ai lui murind ca niște visători.
acum,
pe sticla ferestrei se preling picături
cum să le mai întoarcă cineva din drum;
cum nici nu-mi venise în minte
ca povestea să fi început cu a fost odată
și doi ochi adânci și negri ca ai tăi
gonind ploaia din urmă
cu gândurile cine știe pe unde.
ar fi trebuit să-ți pun în brațe visele mele
să adaugi zilei ce vine un tâlc al lor
și nopții un licăr cu iz de basm
să-ți fiu singura întâmplare
plauzibilă, singura
știu, mă omoară aceste gânduri
cuvintele acestui poem
nu mai știu să-ți răspundă
și au fost semne
au fost, pesemne, multe la număr
înșirând în horoscop povestea unei lupte grele;
(ca să vezi ce înseamnă norocul omului)
iar sufletul lui, sufletul lui...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu