A noroc... cu busuiocul limbii
(* eseu - de Ziua Limbii Române)
Are dreptate cartea cărţilor să ne transmită tainic prin Amos (cap.
6.12): „Oare pot caii să fugă pe stâncă? Se va ara marea cu boii? Căci voi
prefaceţi judecata în otravă şi rodul biruinţei în pelin”. Sau rămân la pildele
lui Solomon, aşa cum mă îndemna bunica, stupchindu-mă a noroc cu busuiocul
limbii: „când drepţii (ca ei) biruiesc, e mare sărbătoare, iar când cei fără de
lege ies la iveală, oamenii se ascund”. Nu prea înțelegeam ce voia să-mi
transmită bunica, dar, cert, ea a fost un noroc al limbii române în care am
început să scriu, candela care a vegheat formarea mea de copil. „Copiii sunt o
minune a lumii” spunea ea, sărutându-mă pe creștet, ori de câte ori îi călcam
pragul. Aveam să înțeleg mai bine spusele ei, atunci când am prins în mână
cartea celor „O mie și una de nopți”. Am citit (copil fiind) una dintre poveștile de-acolo. M-a uimit acolo (în acea
poveste, una dintre atâtea), intuiția și șiretlicul unor copii care se jucau,
atât de firesc, de-a judecătorii. Pe scurt: un vecin hapsân e forțat să plece
după fiul rătăcitor în lumea largă. Știe că îi va lua mult timp și nu poate
căra după el (de frica prădătorilor) aurul agonisit în cele 1000 de monezi de
aur. Așa că le pune într-un vas de lut, monezile la fundul vasului și deasupra
completează cu măsline proaspete. Se duce cu vasul la vecinul său și îl roagă
să aibă grijă de măslinele lui până se va întoarce. Trec anii... și pas să se
întorcă omul plecat. Trec anii (cinci la număr) și femeii vecinului, gravidă
fiind, într-o seară pe la miezul nopții i se face dor, hodoronc-tronc, de
măsline... Cum omul nu avea măsline (la vremea aceea) în casă, hai la oala
celui plecat. Băgând mâna în măslinele din cutie, dă și de aurul respectiv și
atâta i-a trebuit. Aruncă măslinele stricate (se știe că după trei ani
măslinele, cât de bine le-ai păstra, ele se strică), scoate cele 1000 de monezi
din aur din vas și după ce face rost de alte măsline noi, umple vasul la loc.
După câteva luni de la acea întâmplare se întoarce și vecinul plecat în lume și
își vrea vasul cu măsline înapoi. Acesta, fără să lase loc de vreo bănuială, se
duce în pivniță și iese cu vasul acoperit de i-l dă proprietarului. Ajuns acasă
la el, proprietarul vasului (în care ascunsese banii de aur), desface capacul
oalei să-și numere bănuții, dar în oală nu dă decât peste măsline proaspete.
Urmează o ceartă mare între cei doi vecini, unul cerându-și avutul, iar
celălalt se jura că nu are habar de așa ceva. Păgubitul îl dă în judecată,
spunând că în vas era aurul lui și că inculpatul vecin îi furase bănuții și
pusese în loc doar măslinele. Judecătorul îi cere să aducă un martor, care să
dovedească că avea acolo și aur. Cum păgubitul nu avea niciun martor, sentința
nu e în favoarea celui care reclamase furtul, ci a celui bănuit doar ca fiind
hoțul banilor. Iar cel păgubit rămâne să se vaite la toți oamenii întâlniți în
cale, de OARBA justiție. Aude de această întâmplare și Harun al Rașid, marele
padișah. Nici el nu știe, din cele ajunse la urechile lui, dacă judecata a fost
dreaptă ori nu. Dar ieșind pe ascuns într-o zi, din cetate, într-un sat amărât
vede pe o uliță niște copii jucându-se de-a judecătorii și impricinații, exact
pe socoteala poveștii ajunse la urechea tuturor. Aveau copiii aceia și
judecător, grefier, cadiu supraveghetor, apărători ai inculpatului și
reclamantului, mulțime asistentă... cam tot ce trebuie unei judecăți. Și ce
aude la copilul care o făcea pe judecătorul, că îi spune celui pârât că furase
aurul din cutia păgubitului: „Acum cinci ani în urmă ți-a predat omul acesta
cutia cu măsline și tu bagi mâna în foc că n-ai umblat la oala cu măsline?” „Da
domnule judecător! Așa este, pe cinstea mea!” Atunci judecătorul cere cadiului
supraveghetor, cât și unuia dintre cei ce asistau la judecată, să guste din
acele măsline ținute atîta amar de vreme în oala cu pricina. „Ei, cum ți se par
măslinele?” îl întreabă copilul aflat pe post de judecător, pe cadiul care tocmai
se înfruptase din măslinele găsite în oală” „Iar tu ce spui? îl întreabă și pe cel
de-al doilea gustător. „Sunt foarte gustoase, luminăția voastră!” răspund, atât
cadiul cât și martorul pus din oficiu. „Cum așa? Nu sunt stricate?” îi întreabă
judecătorul. „Nu luminăția voastră, zise cel pus din oficiu ca martor. Sunt
chiar foarte proaspete și se pot mânca!” „Așa este!” confirmă și cadiul supraveghetor
cu dreptatea. „Ia să vedem și pârâtul ce părere are. (Și îi pune vasul cu
măsline dinainte, îmbiindu-l să guste din măslinele aflate în vas). Ei, cum
sunt măslinele? Au dreptate cei doi?” „Așa e, luminăția voastră, dar eu n-am
umblat la oala cu măsline, mă jur!” se vaită cel învinuit că ar fi furat aurul
din cutia păgubitului. „Ei, vezi? După cinci ani, aceste măsline din oală nu
puteau fi atât de proaspete și să poată fi mâncate după atâta amar de vreme.
Așa că ești acuzat că ai mințit. Ai umblat la oală, măslinele stricate le-ai
aruncat și ai pus în locul lor altele proaspete, iar acum trebuie să-i dai
aurul înapoi. Asta e sentința noastră... și cea dreaptă!”. Marele padișah Harun
al Rașid se minunează de istețimea și judecata copilului și poruncește
adevăratului Judecător al cetății să învețe de la acest copil, cum se face o
judecată dreaptă. Așadar (mi-am spus eu), copilul nu învaţă numai a vorbi corect, el învaţă a gîndi şi a
simţi drept în limba lui.
Pe vremea când am urmat școala, învățătorul
mi-a transmis o a doua lecție despre ce înseamnă a vorbi corect. Ne-a povestit
la o lecție de gramatică o întâmplare din viața lui. Spunea așa: „Era pe-atunci
o vreme când peste satele din câmpia Dobrogei natale venise iarna și zăpezile
spulberate de vijelia crivățului îți tăiau fața când te aflai pe drum. Era prin
februarie, cam pe vremea când lupii umblau în haite de câte trei-patru, în
căutare de lupoaice pentru împerechere. Pe o astfel de vreme mă aflam pe drum,
venind de la școală către casă. Mergeam cu alți trei, patru băieți printr-o
zăpadă neatinsă, când am cârmit-o spre niște văgăuni de la marginea satului cu
gândul să le-o iau tuturor înainte și să ajung mai repede acasă. Ajuns în
dreptul văgăunilor, am ocolit păduricea de salcâmi de la marginea satului și,
deodată m-am oprit îngrozit. Dinaintea mea stăteau nemișcați o haită formată
din patru arătări fioroase care săltaseră în sus din boturi și își căscaseră gurile,
lăsând să li se vadă niște dinți fioroși. Ochii le sticleau tare ciudat.
„Lupii! mi-am zis. S-a terminat cu mine”. M-am gândit să îmi spun în gând Tatăl nostru și să-l rog să mă salveze.
Dar cred că erau sătui de cât „Tatăl
nostru” haliseră până la mine, așa că am strigat tare lecția ce tocmai ni
se predase la școală: „Lecția de gramatică: Părțile principale de propoziție.
Primul exemplu: „Lupii mănâncă oile”.
Cine mănâncă oile? Lupii. Partea de propoziție care răspunde la întrebarea
„cine mănâncă?”, se numește subiect și este partea principală în această propoziție. Ce fac lupii? Mănâncă. Partea de propoziție
care răspunde la întrebarea „ce face?” se numește predicat și este tot parte
principală de propoziție. Iar „oile” este partea secundară de propoziție. Îmi strigam lecția, fără frică și mă străduiam să o spun
cât mai corect. Lupii
întinseseră boturile umede spre mine și ascultau nemișcați. În realitate eu cred
că făcusem pe mine de frică și mă gândeam doar la biata mea mamă și la câte
lacrimi urmau să umezească țărâna în urma mea. Dar nici lupii nu dădeau semne
că ar fi vrut să atace. Am strigat mai departe: Exemplul numărul doi: „Lupii nu mănâncă oameni”… și am închis
ochii să îmi aduc aminte cum ni se predase lecția mai departe. Când i-am
deschis, lupii se risipiseră prin pădure. Ascultaseră lecția de gramatică spusă
pe de rost și o asimilaseră repede. Le fusese de ajuns câtă gramatică
ascultaseră și nu mai voiau să audă din lecție, mai departe.”... Așa își
încheiase istorisirea învățătorul meu. Într-o liniște totală. De atunci, la
lecțiile de gramatică, gândul nu-mi era decât la haita de lupi cărora le fusese
de ajuns și prima lecție. Astfel am înțeles, că doar în limba sa i se lipesc de suflet și
copilului preceptele bătrîneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile
semenilor săi. Iar când norocul a fost să găsesc în casa vecinilor noștri de la
țară, tocmai veniți din Moldova săracă, o carte cu poeziile lui Eminescu, am
înțeles de ce spunea astfel, marele poet: „Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”. Că ei, poeții, simt durerea pentru şlefuirea
cuvintelor, suferinţa pentru idee şi bucuria încântată de a povesti. Că noi românii, cîţi ne
aflăm pe pămînt, vorbim o singură limbă, „una singură”, la care avem datoria
sacră de a lucra toți. Întrucât poezia
e ca acel pisc de munte, pe care-l descoperi de jos, de la baza muntelui și odată
urcat în vârf nu mai zărești decât măreția cerului de deasupra. Și deja te
simți singur sub cerul unde se desfășoară discuția îngerească dintre profesorul lui Mihail Sebastian și necunoscuta teleportată din „Steaua fără
nume”. El: „Eu am găsit o stea.” Ea: „Unde?” El: „În cer.” Ea: „Nu te
cred.” El: (arătând cu creionul pe o hartă): „Aici e.” Ea: „Spuneai că e în cer.” El:
„Ăsta-i cerul.”... Nu e de mirare că, atunci când poetul te poartă prin „cerul”
lui, tot cerul foșnește de viață. Cum scria și în Evanghelia după
Ioan, că poetul este o făptură „întraripată și sacră”.
„Pentru mine, limba română e distanța dintre
inimă și umbra ei, care se numește suflet” – spunea atât de frumos acel
Greuceanu al limbii române care a fost Fănuș Neagu. Iar când după mulţi
ani, m-am întors la casa părintească, să-i văd pe ai mei, l-am găsit pe tata,
sub vişinul din faţa casei, pe o saltea de paie ce acoperea un pat de fier cu
arcurile lăsate. În acel an, se dăduseră pământurile înapoi, proprietarilor, şi
l-am întrebat ce o să facă, de-acum, cu pământul lui. S-a desprins de pe
arcurile tari ale patului şi, mi-a zis să-l urmez la capătul satului, pe ogorul
lui. Ajunşi în faţa unei brazde, s-a aplecat şi a frământat în palme pământul,
răsturnat proaspăt de lama plugului. „Când eram în război şi intram în cutare
sat, undeva, luam pământ în palme, îl pipăiam îndelung, apoi îi dam drumul în
ţărână. Nu-i de-al nostru, spuneam”. „Ei şi?… l-am întrebat, văzând că iarăşi
tace. Şi acesta cum e?” „Nu mai ştiu, acum. Dar după terminarea războiului,
tocmai din Tatra, unde limbile ni se amestecaseră la toți, de nu ne mai
înțelegeam om cu om, ne-am întors, fiecare pe la casele lor, fără odihnă, fără
somn, am tot mers pe jos, ca să ne vedem pe pământurile noastre cu toți cei
care îmi vorbeau doar în limba pe care o vorbeam. Primul lucru, la intrarea în
sat, a fost să vin tot în locul acesta şi să-mi sărut pământul și să-l
binecuvântez doar în limba pe care o știu”. După care a tăcut, cu ochii însă
ţintă la un stol de vrăbii, ce huruiau într-un pâlc de scaieţi... și după un
timp a ridicat ochii spre cer, să-mi ascundă o lacrimă, venită târziu. Așadar,
tata simțise că distanța dintre inima și umbra lui lăsată pe pământ, acolo pe
meleaguri străine, îi făcea sufletul greu și că liniștea avea să și-o găsească
numai acasă, pe pământul lui, unde pusese suflet și credință, într-o viață de
om.
Tudor
Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu