In memoriam: Ion Roșioru - (partea II-a)

 

trecător grăbit prin timpul nostru.

                            (partea II-a)       

 

     Cu acest volum de poezie (Cupola unei lacrimi) Ion Roșioru și-a făurit o manta lirică personală prin forța debordant-vizionară a imaginației sale și atent la detalii, mai mult sau mai puțin semnificative, cititorul de poezie se prezintă ca un observator mereu curios la modul în care poetul își făurește lumea senzațiilor, a amintirilor, a plăcerii și a durerii. Fiindcă, să scrii despre moarte, sau o poveste de iubire demult petrecută, înseamnă să fii prezent acolo în „miezul fierbinte al clipei”. Apoi să uite cu totul o parte importantă din acele trăiri, și să o ia de la capăt pe foaia de scris ca să revii ca un Sisif, urnind povestea, tot de acolo, din ceea ce a fost trăit, dar cu alte mijloace lirice, pentru a-și descoperi o latură confesivă asumată ca atare. Și să scrii, să-ți imaginezi, să visezi aducând în elide o nouă realitate, să încingi spiritele și inimile cititorilor, să le transmiți și lor emoţia revederii continue cu ecoul vastelor câmpii dobrogene şi freamătul pădurilor din munţii Buzăului (locurile natale), cât și imaginile unor tinereţi ce nu pot fi uitate, înseamnă să trăiești cu intensitate o realitate concretă atemporală  sau veșnică, care se țese din și prin desfășurarea acțiunii, acolo unde scriitorul este stăpânul spațiilor sale ficționale.

      Gândul poetic, boltit pe un cer numai şi numai al poetului, este plin de semne şi tâlcuri, încât, pe drept vine și întrebarea: aceste trimiteri la zbuciumul unor iubiri trecute este parte a mărturisirii, sau doar a imaginației deosebite? Mesajul poetic răzbate din fiecare vers care îți oferă și ție, în ipostaza de cititor, libertatea de a te plimba la nesfârșit într-un templu poetic aparte, într-o alegorie a unei lumi distopice pe această temă atât de frecventă în elidele sale: pierderea unei ființe iubite dragi, prin desfășurarea firească a vieții sau prin imprevizibila moarte. Dar existând și speranța că scrisul poate salva sufletul:

                                       În nescrumirea ei imensă iubirea ta-mi va apărea

                                      Ca un regret cu care-n spate voi coborî în moartea mea!

                                      Sunt vinovat pentru că-n toamna ce şi-a intrat demult în rost

                                      Mă străduiesc să-ntorc din cale o vară care nici n-a fost!

                                      De-a lungul şi de-a latul sorţii cad frunze tot mai argintii

                                      Şi toate colmatează râul pe care-ai mai putea să vii!

                                      Se stinge candela plăpândă şi moare focul în cămin

                                 Şi-s numai lupi flămânzi pe drumul pe care-aş mai putea să vin! (Se stinge candela plăpândă)

     Împerecherea a două versuri cu semnificaţii diferite, dar conturând împreună o vitalitate a imaginii dorite, iată o necrezută asociere a lor, a potenţării unui sens anume, pentru a despleti „nuanțele spunerii”, și a pecetlui cuvintelor rostuite în vers acea „nuanțare” a cuvintelor (după Roland Barthes: „o privire frizantă” asupra așezării cuvintelor în text). Jocul acesta de „mărgele” a alcătuirii elidei, metafora sugestivă în explorarea „nuanței”, spre deosebire de poezia tradițională, capătă o expansiune totală a imaginii în aria cuvintelor și fac din câmpul poematic un soi de jurnal al clipei; trăire, extaz, meditație, revelație... într-un prezent etern al trăirii:

                                Bunica povestea de una niţel ţicnită şi râdea

                                Pe sub mustăţi şi azi sunt sigur că-n acest rol jucase ea!

                                Rumânul tinerei zărghite plecase vara la război

                                Lăsându-i toată târla-n grijă pe când era cositu-n toi!

                                A pus pe unul să-i cosească târziu un biet pogon de fân

                                Şi, pe la prânzul mic, tocană de vinete i-a dus în sân!

                                Cum ambalajul dintr-o frunză de căpcălan pe cale s-a

                                Ferfeniţit, cosaşu-acasă s-a-ntors cu dezmăţata-n şa! (Cu dezmățata-n șa)

      Ca să conteze într-un vers, nuanța frazei rostite trebuie să invoce un sens, așa încât și cititorul trebuie să încerce, la rându-i, să prindă acel sens. Fiindcă în contact cu fiinţa suprapersonală a speciei nu imaginile convertite în idei îl legitimează pe poetul nostru în a-şi oferi decizia pertinentă, ci situaţia de a prezenta universal spiritul, fiinţa poetică.  Natura maladiv-pesimistă a poeziei din elide, cu suflu devastator pentru accentul liric al poeziei, macină fiinţa poetului capabilă de un „optimism” interior-ascuns, însă pornit să înfrunte această imagine dezolantă a unei perspective de „anotimpuri târzii”. Dar repetarea unei propoziții dintr-un vers, în altele, deși ar părea că nu le delimitează net contururile și le lasă nelămurite, adică nu-i cristalizează strofei un sens, totuși, vine în completarea unui decor al întregului. În plus, îți mai trebuie un lucru foarte important: empatie, pentru că lucrăm cu oameni care nu sunt fericiți. Elidele lui Ion Roşioru, cu aplecare spre poezia de dragoste, excelează, în retragere interiorizată, printr-o notă dominant nostalgică plină de regrete, iar decorul elidei-pastel ne oferă registre alternative ale unor note nostalgice. De exemplu: chiar când invocă nucul din grădină, sau dudul, ori gutuiul, decorul nu pare să fie același, ci mereu altul: („Înţelegând că scriu poeme despre gutuile ce-i cad,/ Gutuiul, ca recunoştinţă, a vrut să m-avanseze-n grad!”; „şi cad gutuile-n delir”; „Din raiul meu trimit spre tine, prin toţi gutuii ce se coc,/ Un freamăt proaspăt de iubire, un freamăt tânăr de noroc”; „Dar timpul, lampagiu în soldă, stinge luminile-n gutui.”; „Făcându-mi rondul de rutină pe sub gutui păşesc încet”; „Zoreşte, Doamne, aurora să-mi bată-n geamul cu gutui:”) etc.

       Același decor, al grădinii de la țară, unde plutește amarnica întrebare: (”De ce oftau aseară nucii?” - dintr-o frumoasă elidă), e nuanțat tot într-un anotimp al regretelor târzii, în care undele fondului de trăiri afective şi ideatice, împinse până la limita constructivismului pe acea presiune osmotică de convieţuire între concret şi abstract, îl diferențiază pe poet de autorii care se plâng de insuficiența limbajului în a le cuprinde gândurile... și putem exemplifica: ( „Azi noapte n-a căzut o nucă ştiind că zăbovesc la scris”; „Ieri, nucii mei bătrâni de-un secol au fost la moarte condamnaţi:”; „Din ce în ce mai goală-i masa pe care-ntind gutui şi nuci ”; „Umbrosul nuc de astă vară e-acum hieratic, trist şi gol”; „Să pot să scriu un vers cu tine pe fiecare dintre nuci! etc). 

Un alt decor bine nuanțat, în elidele lui Ion Roșioru, este ploaia. Ca şi în elidele sale şi în realitate plouă, ori de câte ori Dumnezeu e convins că cel plecat din lumea asta a părăsit-o cu inima îndoită şi multă părere de rău (zice lumea); şi-mi vin în minte versuri precum („Ascult cum ploaia-şi cerne stropii ce parcă-s note de pian”; „Plouă rece. Unde-i oare ploaia noastră de-astă vară?; „Plouă iar şi ploaia asta cu virtuţile-i divine/ Mă transpune-n zeci de versuri avântat-alexandrine”; „Ne-a prins la primul picnic ploaia într-o livadă de lămâi:”), care fără să surprindă dintr-odată totul despre un anumit ritual, ceva tot i se transmisese lui, de mai Sus. În popor se spune că plouă nu numai când mortului îi pare rău că a părăsit lumea asta sau vrea întradins să atragă atenţia şi celorlalţi. (Voiniţki, fiul văduvei Maria Vasilieva, avea următoarea replică în Unchiul Vania: „Iată, va ploua şi natura se va împrospăta, se va înviora. Doar eu voi rămâne plouat. Zi şi noapte, ca un spiriduş, mă apasă gândul că mi-am pierdut viaţa irevocabil”). Recunoaştem cu toţii: nu ştim „de unde vin vocile, de pe lumea asta sau cealaltă”, dar acest poet era un vizionar liric: 

                                   Poeţii spun că ploaia-i bună conducătoare de iubire:

                                  Hai s-o lăsăm şi noi, iubito, în vraja ei să ne aspire!

                                  Poeţii spun că ploaia-i bună aducătoare de noroc:

                                  Hai s-o lăsăm şi noi, iubito, să ne adune lângă foc!

                                  Poeţii spun că ploaia-i bună ca pâinea scoasă din cuptor

                                  Hai s-o lăsăm şi noi, iubito, să spună cât ne e de dor!

                                  Poeţii spun atât de multe şi, cum o suntem amândoi,

                                  Hai să lăsăm, iubito, ploaia să mijlocească între noi! (Poeții spun că ploaia)

      Drumul dinspre poezie spre cititor trece atât de aproape de suflarea Creatorului. Poetul cu flaşneta sufletului e mereu gata să-ţi destăinuie fericirea acestor „trecători” din viaţa sa. Și unde moartea noastră cea de toate zilele nu-i, în fond, decât o călătorie ludică ca o mişcare permanentă spre ceva în care nu se întâmplă nimic cunoscut în afara acestei deplasări ludice. Poate, doar o pândă, o pândă continuă, încordată, răbdătoare, până într-o zi când Moartea ne va arăta un căpeţel de lumânare ce stă gata să se stingă.

 

                                                              Tudor Cicu