Ion Roșioru: un trecător grăbit prin timpul nostru

trecător grăbit prin timpul nostru.

                        (partea I-a)                                             

                                                                        Motto:

                                                              „Un ciot de lumânare arde într-un ghiveci de fier forjat:

                                                               Când se va stinge flăcăruia, cel dus va fi deja uitat!”

                                                                        (Ion Roșioru – din vol. Cupola unei lacrimi)

 

      Nu s-a crezut, multă vreme, că poezia e singura formă a rugăciunii noastre când va veni vremea să ne fie dor de poetul care a fost printre noi și acum, iată! nu mai e. Ion Roșioru, poetul inegalabilelor elide din ultima lui carte Cupola unei lacrimi – ed. Ex Ponto, 2021 (trimisă mie prin Poșta Română), a plecat la ceruri în biblioteca lui Dumnezeu, acolo de unde ne va veghea de acum, scrisul, așa cum o făcea în timpul vieții. Cum spunea un alt mare poet, de-acum încolo „ni se face toamnă/ bătând înspre iarnă”, dar nu-l vom mai găsi nicăieri, oricât îl vom aștepta să ne uimească pe drumul dinspre poezie spre cititor: „Din pivniţă vin semne certe că mustul s-a oprit din fiert:/ Îmi umplu amfora albastră şi ies cu moartea să mă cert!” El a șters iubirile de lacrimi și poezia de cuvintele ei, dar (unii dintre noi) poate au să afle asta abia după dispariția poetului. Aşa cum au fost scrise, la vremea lor, rubayatele lui Omar Khayyam erau o „petrecere” a unor evenimente şi pilde în arena vieţii, o întrecere între viaţă şi moarte, cu zbaterile vieţii şi moartea ca ţintă finală. Ion Roșioru mi se arăta un Omar Khayyam al zilelor noastre. Când ne intersectasem pașii la Festivalul de la Rm-Sărat, îmi pusese în mâini acel volum de versuri „Mir(easmă) de nard” apărut la ed. Rafet, 2013 (115 p.), volum ce a fost încununat cu premiul Mircea Micu la Festivalul „Titel Constantinescu”. Aveam să constat că făcuse un salt în timp şi introdusese o nouă specie literară: elida (poezii formate prin împerecherea a două versuri rimate, cu un total de patru astfel de strofe) - unde, prin puține versuri (opt), ritmate, muzicale și imaginând tablouri de o rară frumusețe, își depăna necazurile, durerile, nenorocirile, bucuriile şi speranţele, iubirile și neiubirile... toate acestea i-au fost transmise, vizionar, ca „material” pentru arta lui poetică, pentru a-şi cânta dragostea şi alina suferinţele, pentru a-și ostoi zbuciumul și neîmplinirile. Acum, în Cupola unei lacrimi,  Ion Roșioru ne lăsa în cele 195 pag. cca „397 elide” -  specie de poezie cu formă fixă, cum spuneam - şi volumul cuprinde, pe lângă alte teme, îndeosebi poeme de dragoste. Poemele au cantabilitate şi mult lirism, dar şi naturaleţea rostirii din cele mai frumoase sonuri ale poeziei populare. Întregind în intensitate tot ce ne putem închipui că înseamnă elida, ca poezie existenţială, reflecţie umană, asemănări cu bocetul metafizic al doinei ori baladei populare, împrumutând şi acele tânguiri din urmă ale poetului, tânguiri ce coexistă în acest discurs cu fiorii epitalamului, la un arsenal tipic de motive literare romantice şi post-romantice. Ca nimeni altul, în poezia de dragoste vedea cu alţi ochi viaţa, avea darul de-a pipăi cu alte mâini clipa, de-a auzi altfel curgerea vremii, de a muşina cu alte nări moartea. Asta, pentru că fiecare dintre noi avem alte înţelesuri şi chei de descifrare a unor cuvinte precum: singurătate, iubire, dragoste, moarte:

 

                            Mai pune doi butuci în sobă şi hai să stăm alături goi

                            În chilioara mea în care mireasma de gutui e-n toi!

                            Căuşul palmei să mi-l umple de-a valma sânii tăi rotunzi

                            Şi-n lava sângelui albastru, prinţesa mea, să mă scufunzi!

                            Din când în când, cu vinul roşu din căni de lut să dăm noroc:

                            Să ne-mbătăm de noi, iubito, să nu ne mai trezim deloc!

                            Oglinda numai să ne-absoarbă în ochiul ei pe veci închis:

                            Să nu mai evadăm din toamnă, să nu mai evadăm din vis! (Vis de toamnă)

      Accentele de mare forţă în poezia lui Ion Roşioru o constituie acurateţea limbii, tăria cu care vocala finală accentuează imaginea căutată. Fiecare cuvânt iese în evidenţă printr-o sonorizare a terminaţiei cuvintelor vocalizate. Ca şi cum sculptorul accentuează gravura pe o placă de lemn, iar femeia de la războiul de ţesut încarcă ỉa cu aprinse motive populare. Respectul faţă de limba română, ca atare, este dominant şi frapează prin acurateţe.

                                 E-ajunul Sfântului Dumitru şi mă despart de nucii mei, 

                                 Nu pentru c-aş pleca în lume, ci fiindcă-n moarte pleacă ei!

                                 E-ajunul Sfântului Dumitru şi nucii mei în cer se duc

                                 Să-mi ţină loc în raiul unde voi fi şi eu ca mâine nuc.

                                 E-ajunul Sfântului Dumitru şi nucii-n stive-o să-i adun

                                Pentru c-aşa a vrut vecinul să-şi scape casa de taifun!

                                E-ajunul Sfântului Dumitru şi nucii mă imploră mut

                    Să pun măcar ulei de nucă în trista candelă de lut! (În trista candelă de lut)

 

     Dacă în timpul acesta, autorul în „biblioteca” Lui (din ceruri) caută să afle ce este moartea şi ţese şi toarce la „cartea” lui, pe care noi doar o vom imagina, tot „toarce şi ţese”, noi credem, citindu-l în cartea de față, cu care și-a tras o cupolă peste lacrimi, că autorul se află în tărâmul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte. În drumul lui spre cititor, pesemne că luntrașul îl va întreba: „Ai monedă?” Să zică da, îl va trece râul? Să zică nu, îl va lăsa? Fiindcă a „aşternut poemul zilei pe-o filă albă şi mi-am spus/ Că-n încleştarea mea cu moartea am o victorie în plus!” Ne aflăm în situaţia poetului sfâşiat de singurătate şi tristeţe, împovărat de gânduri filosofice, când în odaie avea să-i intre pasărea de catran a nopţii (corbul), prilejuind de aici încolo un dialog despre rostul vieţii și labirintul în care ne azvârle imaginația unui poet „cu grumazul întins sub ghilotină”:

 

                            Când, după cum mi-i obiceiul, în zori s-adun gutui m-am dus,

                            Şi-am ridicat spre crengi privirea mi s-a părut că-i una-n plus!

                             Era, vădit, mai luminoasă, mai altfel şi bătea spre roz

                             Şi semăna leit cu tine fiindcă era frumoasă coz!

                             Cu ochii pironiţi în ramuri am admirat-o fascinate

                             Şi-atât de lung încât şi până de ce venisem am uitat!

                             Aş mai privi-o şi acuma cum te privesc pe tine doar,

                             Dar luna s-a grăbit să plece şi-aştept să vină mâine iar! (Dar luna s-a grăbit să plece)

      Forma prin excelenţă clasicizantă a versurilor, au calitate unică a marilor creatori moderni şi, totodată, ale unui neobosit şi avizat degustător de poezie autentică. Totodată, poetul elidelor poartă resemnat regretul că norocul (parcă, înadins) e de cealaltă parte a punţii pe care păşeşte poetul în viaţă: „Cea mai profundă moarte-i viaţa: o ştii şi tu, o ştiu şi eu:/ Să nu ne mai minţim că nu-e că-l mâniem pe Dumnezeu!” (sau) „-De ce la miezul nopţii noastre ne-a colindat o cucuvea? -Probabil să ne-aducă-aminte că viaţa n-o să ne mai vrea!”

 

      Asemeni lucrurilor ştiute sau neştiute, elidele poetului par a simboliza un „târg” al destinului său; şi a cărui înţelegere ne dă, iată, târcoale: „Mă rup de crâşma lui Esenin, mă rup de sania cu cai,/ Dar jur că într-o altă viaţă te voi păstra cu mine-n rai!” (sau în alte versuri) „Bătrânul greier o să-ţi cânte Sonata lunii-n Re minor:/ Ia cântecu-i reper şi vino să mă înveţi să nu mai mor!”. Sub această cupolă a lacrimilor, poetul reînoda ghemul vieții, în clipele de singurătate, într-o urmărire fără răgaz cu ceea ce i-a impus omului, Destinul; o alergare tenace, pas cu pas, spre ceea ce-l îndepărtează tot mai clar de „Ea” (iubita, poezia ori moartea – sau toate trei împreună):

                                  În camera-i gătită, mama, sub busuiocul de la grindă,

                                   Păstra de şapte sau opt lustri o mult prea tainică oglindă.

                                   De mici împărtăşeam tabu-ul de-a nu ne căţăra la ea

                                   Pentru c-altminteri chipul morţii în apa ei îl vom vedea.

                                   Rămasă-a nimănui, oglinda, împuchistrată de vermină, 

                                   M-a implorat să-i tai o nişă în nucul nostru din grădină.

                                   Adesea,-n zile lungi de vară, ajuns în faţa-i să mă rad,

                               Aştept senin până ce trece de-a latu-i un coşciug de brad! (Aştept senin până ce trece)

 

      Tocmai scrisese în cartea Vieţii, despre această moarte a noastră cea de toate zilele şi moartea fiecăruia de pe pământ: „Azi nu exişti sub nicio piatră, însă-i posibil să fi fost/ Când sub cupola unei lacrimi îmi căutasem adăpost!”, versuri aruncate în față viforului numit „iubirea nemărturisită”: „La geamul meu dinspre niciunde s-a stins ce mai era de stins:/ O să-l deschid ca-n gura mare să-i strig iubirii că m-a-nvins!” Elidele lui Ion Roşioru (cu aplecare spre poezia de dragoste), excelează în retragere interiorizată, printr-o notă dominant pesimistă: „Scrutez nălucile albastre ca-n jocul lor să te surprind,/ Dar nu te văd, îmi fluier calul şi plec nemântuit de jind!” (și) „La Meteo se-anunţă numai că sus pe creste vor fi ploi:/ La ce bun dacă-aud cum creşte avan pustiul dintre noi?”... Că la masa de scris (știa și poetul foarte bine), unde nimeni nu te învaţă să scrii şi nici nu scrie în locul tău cineva, a fi scriitor înseamnă a te condamna la singurătate. Intuiţia sa poetică din elide poate fi o artă, un joc, o ştiinţă, o determinare logică? Iată un pol atât de îndepărtat (unde doar poetul hălăduie ori rătăcește?) de ceea ce înseamnă, cu adevărat, poezia. Aventura cunoaşterii şi inspiraţia limbajului – care transformă acest „corp” (trup) al cuvintelor în imagine – pare a fi (după Bernard Noël) determinant în filozofia scrierii şi înţelegerii ecuaţiei poetice.

       Nici nu s-a dus bine toamna și iarna bate la ușa noastră, tot mai săraci în poezie după plecarea lui Ion Roșioru. Iarna a venit şi după Esenin, după Macedonski, Eminescu, Labiş şi Nichita... (poeți pe care i-a iubit), doar să ne înveţe sensul şi limbajul iubirii. Iubire pe care a tradus-o în versuri nemuritoare: „M-ajunge crâncen dorul stepei de când ştiu c-ai trecut prin ea:/ Mai bine-aş fi rămas acolo şi astăzi ar fi fost a mea.”

       Pentru toţi cei care l-au citit, versurile sale (fie în pantun, pantum, schaltiniena; copla; sonetul, elegia, cântecul liric, poemul total, liedul, crochiul poetic, distihul, tristihul, tetrastihul, rotruanja, balada… şi acum, elide...), ce stârnesc emoţia revederii continue cu ecoul vastelor câmpii dobrogene şi freamătul pădurilor din munţii locurilor natale, şi care îi readuc cititorului îndrăgostit de poezie, imaginile unor tinereţi ce nu pot fi uitate, au ceva din autentica sfâşiere a unui poet născut într-o manta lirică aparte, care va dăinui... și dincolo de moartea sa fizică.   

 

                                                (va urma)