Un om, o carte, un destin *
Ovidiu Dunăreanu își scrie cărțile ca de pe „un tărâm de poveste” pentru a surprinde
o lume (aparent) basmică a spațiului
dobrogean. Ținut fabulos în povești magice, fantastice, învăluite în mister:
„Partea de sud-vest a Dobrogei, de la Dunăre, îmi place să cred că este comitatul meu literar”, spune într-un
dialog purtat pe teme literare. Este acolo, în acea parte mirifică a Dunării, o
lume care „purta cu ea întâmplări” și pe care omul, de oriunde ar fi el, le-a căutat
cu insistență și credință povestea. Asta arată cât de legat este literar și
biografic Ovidiu Dunăreanu de o geografie a zonei de sud-vest a Dobrogei: „Un
teritoriu epic, unde obișnuitul se împletește cu fabulosul, dând sentimentul
unei libertăți fără margini”. Cultivarea
miticului și basmicului în creația sa i-au fost repere de suflet într-o proză
de atmosferă, de fantastic și oniric. Cărțile lui sunt oglinda magică a
fluviului Dunărea, acolo unde suntem prinși și noi, ca cititori, în sfera
realismului fantastic cu „oameni și
lumi” ce s-au îndulcit cu miraculoase legende, datini vechi, fapte
pescărești, toate petrecute sub pecetea tainei ce răstoarnă în cititor un amestec de imagini imprevizibile care generează
povestea. Povestea care îi oferă cititorului
întâlniri succesive cu lumi posibile, lumi labirintice cu trăiri și încercări
ale vieții. Pe timpul lecturii cărților sale nu ai cum să realizezi când
trece din real, pe nesimțite și firesc, către lumea ficțiunii. Cartea scoasă
recent, Polifoniile sinelui, apărută la ed. Ex Ponto (2021), întrunește
genul prozaic al unui amestec de epic și
meditativ, de pagini jurnalistice și viață, de glose și proză, cu dense
inserții psihanalitice și tot atâtea teme de reflecție pentru un narator cu predilecție
aici, confesiv. E relația sa cu lumea cărților sale, o lume pictată de privire,
excelând în observații de mare finețe în tabloul multor trăiri captivante, prin
acel joc de oglinzi, așa cum o face în partea a treia din această carte, Cioburi din oglinzile memoriei. Pagini de
jurnal. Ea cuprinde o serie de însemnări adunate de prin file de jurnal, cu
predilecţie în evocarea toposului natal (satul Ostrov), îndeletnicirile
oamenilor, atmosfera familială, portrete, amintiri. Amintirile sunt însăilate într-un
ecou arhaic de un lirism răscolitor, dar bine dozat cu veghea conştientă a
scriitorului ce va fructifica cândva, în prozele sale, aceste detalii
generatoare de emoţii şi meditaţii despre o lume ca nimeni alta: „Partea de
sud-vest a Dobrogei, de la Dunăre, are un farmec, o neîmblânzire care te iau în
puterea lor de cum îi calci hotarul”. Și înțelegem că e mărturisirea de suflet,
lăsată și celor care îl citesc: „Aici am început să născocesc istorisiri și să
le aștern pe hârtie, plăsmuiri în care să dezvălui misterul din oameni și viața
lor...” Jurnalul dezvăluie Ostrovului substanța unui timp sideral ce a reținut
în „materia” lui acel trecut îndepărtat, dar și întâmplări dintr-o „altă dimensiune,
o altă lume”, mai exact acel filon mai puțin sesizat al întâmplărilor pipăite
cu văzul. Peisajul acestor locuri de la Dunăre, și care ne-a dat un prozator ce
„nu poate veni de nicăieri și pleca oriunde”, a avut norocul acestui pictor dăruit cu vraja transformării lor
în imagini plastice, reflectate ca într-o oglindă fermecată, oglindă ce
surprinde întregul tablou al acestui ținut fabulos al Dunării. „Important este
să intri în literatură cu o lume care să fie numai a ta”, spune el în jurnal.
Ceea ce
prinde în această carte (lumea locurilor sale natale cu partea de sud-vest a
Dunării și Ostrovul în prim plan, cu descrieri grefate pe poveste), are o eleganță
stilistică inconfundabilă, precum și
frumusețea stilului adoptat tensiunii narative, totul într-o imagine captivantă
a acestei zone geografice, incisivă, stârnită să stimuleze fiecăruia
curiozitatea. Cititorul ne va
crede (lecturând aceste pagini de memorialistică), că acesta este şi
sentimentul pe care l-am avut pe timpul lecturii acestei cărţi insolite şi de
bună seamă că intimitatea unei asemenea lecturi poate avea şi stranietatea unei
contemplaţii a unor zone din partea de sud-vest a Dunării, prea puțin umblate
și de un farmec aparte. Iar Ovidiu Dunăreanu este un autor autentic ce are
harul de a pune în mișcare acest spațiu al dorinței de a surprinde acel „ceva”,
așa încât și cititorul să-l poată percepe. Să scrii cu detaşare despre
depărtările înstrăinate în tine e ca şi cum ai participa la desfăşurarea
letopiseţului dobândit de pe urma unei lupte pe tărâm literar o viață întreagă,
cu mici aluzii la stările sufleteşti ale acelui autor încarcerat în acele
exerciţii de singurătate, la care a și fost expus când și-a scris cărțile despre
care face referire în ultima parte a jurnalului său. Paginile finale
ale Jurnalului ne arată un memorialist cu nebănuite trimiteri care, în subtext,
sugerează îndemnul diaristului de a zăbovi cu folos şi cu plăcere asupra
creaţiilor expresive ale unor oameni participanţi intens la bucuriile şi
dramele lor.
În
partea a doua a cărții, intitulată sugestiv Biblioteca
pontică. Impresii de lectură, se povesteşte, fără a intra în profunzimea
textelor, însă cu o eleganță stilistică de lector atent la formulări
memorabile, întâmplări din viața celor comentați, cu ceva introspecţii în
creaţiile celor menționați și scene edificatoare din acestea. Tot ceea ce este
strâns în această „biblotecă pontică” stă sub aspectul unor schiţe de portrete,
pendulând între a povesti şi a emite reflecţii despre terapia scrisului celor
care l-au asigurat, cum arăta și Murakami, că „romancierii sunt ca peștii; dacă
nu pot să meargă drept înainte, în apă,
mor”. Făcând o pledoarie pentru această „specie literară” (comentariul
de carte), autorul se înarma cu infinită răbdare pentru a nu claca sub presiunea
atâtor idei ce dau în clocot şi a-şi apăra punctual de vedere ca pe unica şansă
a celui ce va lua contact cu autorii respectivi, cu continua lor trăire în
necunoscutul care vine spre tine din această bucurie și zăbavă a citirii.
Goethe avea dreptate: tot ce-i aproape acum, se îndepărtează în următoarea
clipă, dacă nu aşterni şi pe hârtie „momentul”, ca şi cum ai fi fost într-o
altă lume, străină ție.
Indiscutabil o
parte din farmecul deosebit al paginilor narate, ce au tot parfumul evocării și
aparţin unui procedeu jurnalistic, se configurează în prima parte a cărții: Fereastra dinspre mare. Restituiri. A
strâns în acele articole un amestec de autenticitate și realism magic, configurând
viziuni cinematografice de o frumusețe ce trece de bariera primei lecturi. În
fond, găsești în acele schițe o neostoită căutare și fără de sfârșit a sinelui.
Paginile curg, lămurind ele însele că sentimentul e bine
surprins în cuvinte, iar cuvintele vin, se înşiră unele după altele,
sugerându-ne ideea că lumea este făcută din corespondenţe între trăirile
prezente şi reverberaţiile sufletului, la tot ce a însemnat trecut în viaţa
noastră, în viaţa altora. Și că întâmplările, ce ni se par acum neînsemnate,
deţin taina multor necunoscute, iar o explorare a lor, peste o vreme, devine o
necesitate: „...nu există nimic mai minunat în lume decât să scrii”. Retrospectiv,
pasiunea pentru lectură a copilului de la ţară capătă în memoria diaristului o
semnificaţie şi o încărcătură narativ-evocativă pentru tot ce va lăsa scris în
cărțile de mai târziu. Munca de informare și documentare bibliografică, pe care
a practicat-o timp de peste două decenii la Biblioteca Județeană Constanța,
i-au făcut „o imagine exactă despre literatura scrisă în Ținutul Mării”. Evocările
unor tablouri „în icoane şi imagini”, despre un trecut trăit pătimaș între
cărți și oameni, mai întâi la revista Tomis,
mai târziu la Ex Ponto, au însemnat
ceva în „vieţile cărților scrise”. Iar întâmplările cu cei dragi, poveştile
adevărate auzite acasă, vor însemna cândva pagini de proză cu mult mai multe
infinite sensuri. Cred că aceste descrieri sunt cele mai frumoase părţi din
acest volum. În cazul lui Ovidiu Dunăreanu, sub condeiul său (notând
instantaneu fiecare amănunt surprins în drumurile sale), totul devine viu,
încât ajungem să bănuim că el a tras „cinematografic” totul, în lăcaşul
memoriei; şi acum ne redă, intact, filmul acestor aventuri în afara unui timp istoric.
Prin lirica acestui buchet de evocări şi
adnotări despre tot ceea ce-i omenesc şi de esenţă umană, autorul volumului
ne-a demonstrat că avem în scrierea acestei cărți o anume poetică a unei
narațiuni cu linii, forme și culori, exprimând sentimentele în tablouri expresiv
epice.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu