O invitație
(cuceritoare) la călătorie *
Minunat demers
literar pentru cineva să ţină un Jurnal de călătorie în care să-şi noteze orice
eveniment deosebit, găsind şi stilistic vorbind tonul cel mai potrivit
susţinerii îndemnului provocator de a te face să visezi odată cu cel care-şi
scrie notele de drum. „Odă bucuriei – Jurnal de călătorie în Noua
Zeelandă” (ed. PIM - 2019), cartea autoarei Vasilica Grigoraş nu
cuprinde doar nişte note de drum cuceritoare prin coloritul lor viu, pitoresc,
ci mai curând este romanul unei călătorii într-o „ţară de vis, cu plaje aurii,
munţi cu crestele acoperite de zăpadă, păduri luxuriante şi ape limpezi şi
cristaline”. Totul defilează înaintea noastră într-un film documentar menit
să-i ia cititorului respiraţia pe parcursul lecturii, în faţa sublimului etern.
Dar e şi un Jurnal de călătorie, demonstrând cititorului cum pot fi însemnate
acolo şi alte evenimente: bucuria narării frumuseţilor văzute, descoperirea
unei cărţi bune, o discuţie între prieteni, întâlniri cu oameni deosebiţi,
locuri pitoreşti vizitate, întâmplări deosebite din viaţa de zi cu zi,
curiozităţi întâlnite la care imaginaţia îţi este puternic solicitată etc.
Jovialitatea expunerii din această carte ne îndreptăţeşte să spunem că există o
poetică a Jurnalului (ca specie aparte a genului memorialistic) şi pe parcursul
lecturii începi să crezi, tot mai evident, că aceste note de drum au avut
asupra sa un efect psihologic foarte puternic şi că a fost scris ca şi
cititorul să simtă acest lucru şi să fie atras ca un magnet de lectura lui. „Nu
neaparat să fie un jurnal de călătorie, impresii sau descrieri de călătorie,
doar câteva notiţe care să-mi amintească toată viaţa de această experienţă, pe
care am trăit-o şi simţit-o ca fiind una de suflet, foarte personală”, ne
mărturiseşte la un moment dat autoarea.
Folosind, prin urmare, relatarea la persoana
întâia singular, atunci când îşi susţine discursul prin mici adjuvante
plastice, cu sentimentul permanent că se adresează direct unui auditoriu atent,
e dovada sincerităţii sale: „Pot spune cu mâna pe inimă, că am avut parte aici
de trăiri de neuitat pe care le voi povesti la întoarcere în ţară copiilor şi
nepoatelor mele, prietenilor până la adânci bătrâneţi”. Anul 1972 (septembrie)
o găseşte pe Vasilica Grigoraş, tânără absolventă la acea vreme, în ziua afişării
listelor cu cei 15 noi intraţi la „Facultatea de filosofie Al. I. Cuza” (Iaşi),
făcând cunoştinţă cu Valentina, noua colegă de facultate şi viitoare bună
prietenă. Urmează un salt peste timp (în notaţiile jurnalului său), cu anul
2002, când prietena ei a ales să emigreze, la cei 50 de ani ai săi, în Noua
Zeelandă. Prietena ei revine în ţară, în 2005, cu ocazia căsătoriei fiicei sale
mai mici, Sânziana. În 2011 când prietena ei, împreună cu soţul revin în
vizită, în România, îi fac propunerea autoarei de a-i vizita în Noua Zeelandă.
Prilejul vizitei prietenei din Noua Zeelandă are loc cu botezul nepoţelului
Alex (de la fiica cea mare a Valentinei, Isabelle), iar notele din jurnal curg
fluent începând cu 7 februarie 2013, ziua zborului cu destinaţia Wellington.
Autoarea are şi haz şi simţ de observaţie
ascuţit, foarte atentă la amănuntele existenţei cotidiene atunci când ne
descrie iminentele peripeţii de dinaintea plecării: viza pentru Noua Zeelandă
se lua de la ambasada Australiei din Serbia; apoi condiţia să dovedeşti că
deţii la purtător cca. 400 dolari neozeelandezi/lună de şedere; ori vremea de
iarnă din ţară, cu zăpezi ce blocau aeroporturile; necunoaşterea limbii engleze
etc. Călătoreşte alături de naşii băieţelului ce urma a fi botezat, timp de
treizeci de ore de zbor cu trei escale: Londra, Singapore, Sydnei. Bucuria
zborului are aerul de mirare candidă: „priveliştile uscatului, apei şi cerului
erau cu mult peste puterea noastră de imaginaţie”. Ochiul ei, niciodată
adormit, surprinde o serie de ciudăţenii care îi vor furniza cititorului câteva
date interesante cu privire la ţara vizitată: 1). Pe aeroport (la intrarea în
Noua Zeelandă) sunt puşi să se descalţe de încălţăminte şi să o spele bine la chiuvete:
„Am înţeles mai târziu că aceste lucruri fac parte din politica statului Noua
Zeelandă de a-şi proteja solul de diferiţi dăunători aduşi de vizitatori din
alte zone ale globului”. 2). Busuiocul luat de naşi, din ţară, pentru botezul
copilului, creştineşte ca pe la noi, le este confiscat din aceleaşi motive. 3).
Ţara Noii Zeelande mai este denumită şi „Ţara Norului Alb şi Lung”, după
denumirea dată de maorii polinezieni stabiliţi aici prin anul 800 e.n. 4).
Într-o zi poţi cunoaşte patru anotimpuri în Noua Zeelandă (februarie fiind încă
lună de vară în N.Z., iar martie e început de toamnă (dar aici copacii
înfloresc şi toamna). 5). Pasărea gigant Maora are cca. patru metri înălţime,
iar pasărea kiwi, de dimensiunea găinuşei la noi (simbolul N.Z. nu poate zbura)
6). Ar mai fi amănuntele despre fructul de papaya şi beneficiile miraculoase
ale mierii de manuka etc.
„Noua
Zeelandă este una dintre cele mai dezvoltate ţări din lume. Are un potenţial
economic de invidiat, dar are şi un management al guvernului coerent şi
orientat asupra oamenilor”, este invitaţia cu care ne provoacă în descrierile
zonelor pitoreşti pe care le vizitează: Grădina Trandafirilor (din imensa
grădină botanică întinsă pe 25 ha.); Muntele Victoria (încărcat de legende
maure, frumos prezentate de autoare); Coasta Oceanului Pacific cu oraşul Bull
şi impresionanta cascadă Huka; Oraşul Rotorua, staţiune termală renumită,
situat în zona de Foc a Pacificului (cu peste 450 de vulcani activi; zona Taupa
cu celebrul lac şi peisajele deosebite: „peisajul Noii Zeelande, reprezintă un
areal potrivit, o zonă propice pentru realizarea de filme fantastice, după cum
a considerat şi regizorul trilogiei „Stăpânul Inelelor”. Hobbiton a fost filmat
în zona din centrul Insulei de Nord, în regiunea Waikato, în apropierea
orăşelului Matamata”. Nu mai puţin impresionante: Cascada Rere; Lacul Victoria.
Descriind lacul Victoria scriitoarea afirmă: „Dacă aş fi încercat să-mi
imaginez raiul, aş putea spune că astfel arată”.
Pe măsură ce ajunge în locuri cât mai
fascinante ochiului, Vasilica Grigoraş îşi simte buna dispoziţie crescând. Noua
Zeelandă o vrăjeşte. Dar când intră în zona gheizerelor cu apă fierbinte
aruncată la peste douăzeci de metri, ori zona vulcanilor clocotind (ceva
asemănător vulcanilor noroioşi din Buzău, dar ai noştri nu se compară ca
dimensiuni şi intensitatea clocotului cu ai lor etc.) şi parcul termal,
trăieşte încântare după încântare. Aici iese la iveală altă latură
temperamentală a autoarei: nu o dată peisajul acesta mirific i se pare de o
frumuseţe ireală, dar o bucată din sufletul ei generos o transpune în
descrierea făcută dansurilor tradiţionale maore (excelând cu dansul războinic),
precum şi în prezentarea amănunţită a obiceiurilor populaţiei băştinaşe. Se
întrece printr-o poetizare textuală atunci când vizitează expoziţia păsărilor
de la Opossum, sau când descrie spectacolul pescăruşilor care îşi învăţau puii
să zboare pe plaja de la Porerere.
Experienţa trăită timp de trei luni în Noua
Zeelandă îi prilejuieşte cunoştinţe noi, prieteni noi cu care îşi fac vizite.
Continuând lectura Jurnalului de călătorie intitulat „Odă prieteniei”, începi
să înţelegi că astfel priveşte cu admiraţie lumea, numai omul estetic, cel care
având suflet şi „armură” de artist îşi poate stăvili, când vrea, pornirile
contemplative, aplecându-se asupra scrierii şi îi transferă din pulsul
trăirilor sale focul în care se modelează creaţia. Astfel, Jurnalul devine o
necesitate prin a se rosti în cam tot ceea ce gândeşte ori, prin scris, spune
lucrurilor pe nume: „Ultimele trei zile au fost mai terne, mai domestice, fără
să mai mergem undeva. Am reuşit să citesc mai mult, să scriu”. Fiecare oraş
vizitat, cu tot ceea ce a surpins în el autoarea, are de transmis cititorului
câte ceva. În oraşul Gisborne (unde şi faimosul căpitan James Cook şi-a ancorat
nava Endeavour în 1796), cititorului i se prezintă informaţia că „populaţia
băştinaşă formată din maori a fost intrigată când a văzut Endeavour, crezând că
este o pasăre uriaşă, cu aripi de mari dimensiuni şi de o frumuseţe
nemaivăzută”. Urmează oraşe (minuţios descrise cu frumuseţile lor), ca o
provocare pentru cititorul dornic de astfel de călătorii: Pahiatua, Napier,
Wellington, Dannevirke, Hastings, Whanganui, Auckland etc. Toate aceste
însemnări de călătorie, îi sugerează autoarea Vasilica Grigoraş cititorului,
i-au fost date pentru a le transfera şi, apoi, transforma în materie epică
pentru a le da un sens şi o morală, pentru a ţine întins firul vieţii către
veşnicia părţilor frumoase şi trainice din existenţa fiinţei omului. Paginile
curg lămurind, ele însele, că sentimentul e bine surprins în cuvinte, iar
cuvintele vin, se înşiră unele după altele, sugerându-ne ideea că lumea este
făcută din corespondenţe între trăirile prezente şi reverberaţiile sufletului.
Cu alte cuvinte nimic nu trebuie să-ţi scape
aici, atât aparatului de fotografiat, cât şi carnetului cu însemnări, fiindcă
ar fi păcat să se întâmple aşa ceva
·
Cronică apărută
recent în revista IMPACT (a Societății Scriitorilor Târgovișteni)/nr. 401-402
din 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu