Pe urmele Genezei
vechi și noi *
Când pe urmele
întâmplărilor din Vechiul și Noul Testament (al Bibliei) își pornește un
umorist căutările, trebuie să te aștepți să-ți spună pe undeva, ici-colo
strecurat în scriere, că omenirea are mare nevoie în aceste vremuri grele de
speranță, de povești, fie și „învăluite” într-o ceață mistică și amestec de
credințe și fapte, de povești despre bine. „Stadionul tuturor sfinților”
(declarat de către autorul ei, Dan Norea, ca „romanul unui bibliofil”), a
apărut la ed. Ex Ponto, în 2021, nu neapărat numai pentru „cei fascinați de
textele biblice” (după propria mărturisire), dar construit pe structura
basmului, în nota ușoară de umor a stilului său, autorul separă ontologic și
geografic tărâmul mitizat al Bibliei și îi oferă și cititorului un câmp deschis
studiului și aprecierilor a ceea ce Lumea
de dinainte și după Hristos s-a făcut imagine
prin biserica Lui. Umorul este o armă puternică
dar riscantă şi se spune despre epigramistul/fabulistul etc (creatorul de umor)
neîndemânatic, că se poate răni singur. Posibil ca fluxul câmpurilor magnetice ale unui creier inspirat (fie și
al unui umorist) să multiplice şi să deformeze realitatea, dar visul și
căutările lui nu-i încearcă imaginaţia la cine ştie ce iscodiri ale minţii,
deși sunt semne că autorul îşi asumă acel coeficient de risc în a nu strivi
legătura lăuntrică a unui „eu reîncarnat” într-un personaj biblic viețuind în
ființa sa. Biblia este o carte rară și prețioasă.
Povestirile atâtor autori, scrise de-a lungul timpului (care nici azi n-au
încetat a scrie după textele canonice), și lucrate după texte și vieți ale unor
personaje biblice din Vechiul Testament, sau Noul Testament din Sfânta
Scriptură, fac parte din procesul fiului lui Dumnezeu la care au contribuit și
scriitorii.
Contrastul cu textele biblice este complet, nu doar sub raportul de
fabulos ori mitic, ci este, mai ales, despre semnificația acestor destine
biblice, în scopul de a oferi răspunsuri la întrebările ce preced povestea și
suficient de a oferi înțelegerea unor lucruri din Facerea acestei lumi așa cum a gândit-o Creatorul ei. De aici
deducem că pentru toți, lumea poveștilor biblice a fost și este o redută
formidabilă a rezistenței, chiar dacă pentru povestea aia, ca să fie înțeleasă,
trebuia străbătut un labirint încâlcit. Făcând proiecții cu trăirile și viețile
noastre, petrecute în timp, descoperim variante nenumărate în care poveștile oamenilor
s-ar fi putut transforma în adevărate istorii de viață. Dacă la autorii care au preluat din Biblie diverse teme, în naraţiunea lor,
nucleul mitic era situat în plan central iar elementele de basm sau de
mitologie pătrundeau nestingherite în cadrul obişnuit al prozei, la Dan Norea
personajele din capitolele (Facerea, Îngerii, Raiul și Iadul, Patriarhii;
Frații, Regii, Profeții; Femei ad-mirabile etc), capătă pe parcurs o identitate
firească în această continuă fugă narativă din real în areal şi au o taină a
percepţiei informaţiei primite. Înlăuntrul nostru (pare a transmite autorul),
sălășluiesc o mulțime de vieți neîncercate: „V-am spus de mult că poveștile din
Biblie, mai ales cele ale Vechiului Testament, seamănă uneori cu cele din 1001
nopți” (pag. 112). Pe parcursul desfășurării scrierii sale, autorul nu ezită să facă judecăți de valoare literară și
evaluări, uneori ironice la percepția unora despre societate, alteori severe,
dar juste, iar aceste judecăți venite doar să completeze profilul unor lumi în
oglindă, când învăluindu-le în propriile lor veșminte mitice. În cuvântul înainte, însuși autorul ne face
următoarea mărturisire: „Sper pentru noi toți că secolul în care ne aflăm deja
va fi religios și umoristic. Că cele zece porunci și alte pasaje din Biblie vor
fi citite și recitite nu cu încrâncenare, ci cu zâmbetul pe buze”. Trezit (cu imaginația) în Rai, autorul constată nu
numai că băutura și mâncarea este la discreție, dar „dacă voiai să compui un
sonet petrarchian, venea muza potrivită”. Peste tot erau ecrane uriașe unde
vedeai cam tot ce se petrecea pe Pământ. Ajuns și în Iad, constată că nu e o
prea mare diferență de ceea ce văzuse pe Pământ, întrucât toți primeau cam
„ceea ce au oferit altora în timpul vieții”. Pornind pe urmele personajelor din
Vechiul Testament, viețile primilor patriarhi ai Bibliei (Avraam, Isaac,
Iacov...), au trebuit să fie evidențiați, mai degrabă, ca primii strămoși ai
Mariei, mama lui Iisus, apoi sigur, urmărind riguros genealogia copiilor lui
Adam și Eva, puțin umor nu strică și cititorului să afle câte ceva „nespus încă”
despre Abel și Cain. Fiindcă, mai întodteauna, fie că e vorba de cei doi frați,
ori de fiul risipitor, „pilda se vrea un exemplu de dragoste, toleranță și
iertare”. Tot în aceeași notă de umor citim cu uimire despre soarta unor copii
aruncați pradă râului și salvați prin nuștiu ce miracole, și ele aflate sub
oblăduirea lui Dumnezeu (e povestea copilului lui Danae făcut cu Perseu,
povestea celor doi gemeni Romulus și Remus „aruncați” în Tibru, ca și salvarea
copilului Iisus de la furia lui Irod cel Mare, regele Iudeei). Ca în basmele
noastre cu Făt-Frumos urmează la rând poveștile regilor celebri din vechiul
testament (Saul, David, Solomon). Nu lipsesc din aceste povești, profeții:
Ilie, care a intrat și în tradiția noastră populară cu celebra expresie „A
venit Sfântul Ilie, ne-am... în pălărie”; Isaia, cel care a prezis cel mai
precis nașterea, minunile și patimile lui Hristos; Ieremia; Iezechiel, Daniel,
Iona – cel din burta balenei; apoi viețile unor femei „ad-mirabile” din Sfânta
Scriptură: Estera, Susana, Maria Magdalena, Dalila, Iudita, Irodiada și
Salomeea etc. Un capitol despre ultima cină a lui Iisus (cina cea de taină), cu
ceea ce s-a întâmplat în acea noapte în Grădina Ghetsimani și mai apoi în
palatul marelui preot evreu cu tot procesul lui Iisus ținut cu ușile închise.
Iar în cele două milenii care au urmat răstignirii lui Iisus (acesta știind că
„doar prin sacrificiul Lui se putea naște noua credință”), cu intermitențe,
linșajul teologic s-a împletit, nu arareori, cu linșajul sângeros al
apostolilor lui Iisus și al multor altor credincioși, capitolul al 13-lea din
cartea lui Dan Norea devenind o filă nouă la cartea-document care se tot scrie
despre procesul fiului lui Dumnezeu.
Filtrând doar
ceea ce-i hrănește punctul de vedere, Dan Norea surprinde în romanul său „bibliofil”
o imagine captivantă, incisivă, capabilă să stârnească curiozitatea.
Povestirile sale sunt creatoare de poveste, de ficțiune (ca în cazul lui Thomas
Mann, Dan Brown, Irving Stone, Vergilius etc... la care face uneori trimitere).
Finalul care îl pune și pe cititor în fața unei provocări a citirii
calendarului ortodox, cu toți sfinții adunați ca „pe un stadion imens... numit Stadionul
Tuturor Sfinților”, se parcurge ca și cum fiecare om/sfânt este o lume... Viața, moartea, culorile
iubirii, sunt pentru fiecare ființă umană noi și irepetabile, însă o nouă geneză pare a se ivi la orizont: a altui
Adam și o „nouă Eva” în postura unui robot pozitronic. Și cititorul
se amuză, nu se amuză, dar înțelege că dincolo de tonul ironic/de umor al
naratorului, aproape nimic din ce se narează nu ține de senzațional, deoarece
el vede totul derulându-se cotidian sub ochii lui, chiar dacă i se conturează
la orizont o lume bizară care reprezintă imitația burlescă a unei lumi
imaginare. La scriitorul
constănțean Dan Norea există o uşurinţă de a mânui epicul, liricul, ironia,
suprarealismul, jocul ludic al unei imaginații fără margini... că toate sunt
stări ale prozei umoristice subtil stăpânite într-o cheie care i-au pecetluit
şi cimentat stilul său inconfundabil.
Tudor Cicu * cronică apărută în revista LITERE/ nr. 263, februarie 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu