Despre cărțile primite de juriu...

 

Despre cărțile primite de juriu la Concursul Național de proză V.Voiculescu/Buzău, 2026 – în 2 octombrie va avea loc și manifestarea la Pârscov..

1.     1.     Ileana Vlădușel /„Lentila spartă”

     Cititorul poate privi romanul „Lentila spartă” de Ileana Vlădușel nu numai ca pe o poveste a regăsirii sinelui și a multiplicității identităților unui personaj, ci și ca pe o introspecție în viața unui om. Cartea nu inovează cu nimic tehnicile romanești, însă își câștigă cititorul prin diversitatea palierelor pe care poate fi citită: roman biografic, roman odiseic etc. Avem, totuși, în față un roman suprarealist, în același timp metaforă și călătorie de introspecție în viața lui Iov pictorul, personajul romanului.

     Deodată vedem cum toate amintirile și toți cei dragi se năpustesc asupra lui să-l judece. Iov se trezește, ca într-un vis ireal, într-o piațetă pe care n-o mai văzuse vreodată. Se simte rătăcit în ea, singur, doar cu aparatul de filmat a cărui lentilă era și ea spartă. Asediat din toate părțile de umbre în întunericul pieței, Iov le răspunde provocator pentru a-și aminti cine a fost: își rememorează copilăria, își aduce în fața ochilor părinții și felul în care a ajuns singur pe lume.

De aici începe călătoria odiseică: se trezește într-o cameră cu oglinzi, multe dintre ele sparte. Umbrele oglindite în acele cioburi îl privesc ca niște judecători aflați într-o sală de judecată. Este asaltat cu întrebări de genul „Unde ți-ai pierdut mințile?” etc. În ele, Iov își vede copilăria și scene de familie în care se lepădase de Dumnezeu. Fiecare ciob din acele oglinzi păstra câte un fragment din viața lui ratată, care acum i se întorcea împotrivă și-l acuza.

Odată ieșit din camera oglinzilor, Iov se pierde într-un culoar orb, unde alte umbre îl asaltează iarăși cu întrebări despre rostul vieții sale. O foaie albă pusă în mâna lui urmează să fie acoperită cu rândurile unei scrisori scrise pe loc mamei. În ea își cere iertare pentru toate rătăcirile sale în viață.

     Lentila spartă de la aparatul de filmat, singura care i se mai lăsase pentru a privi prin ea, îi arată doar că lumea lăsată în urmă nu mai are formă și că este privit de toți cu un ochi părăsit: așa îl privește preotul care-l pusese să picteze biserica, la fel și femeia care-l aștepta zadarnic să vină și care încă mai ținea ferestrele deschise ca să-l vadă venind, la fel fratele ori copilul pe care îl certase spunându-i că nu va ieși nimic din el.

     Dar era timpul să se întoarcă, fiindcă înțelesese unde greșise și știa că ai lui îl vor aștepta. Întoarcerea nu poate fi decât o purificare, pentru că acum știa să-și ceară iertare, să recunoască în sinea lui unde a greșit. Iar întoarcerea înseamnă izbăvire și asta îl va salva. Nu trupește, ci în spirit. O barcă îl va aștepta pe Iov la marginea unui lac, ca să-l ducă în „pacea” acelui loc de dincolo.

     Romanul poate fi interpretat și ca un roman-parabolă, între pilda fiului risipitor și cea a talantului îngropat și nepus la treabă, totul încheindu-se ca o întoarcere a fiului de împărat care își părăsise tinerețea fără bătrânețe și se întorsese acasă să moară lângă ai lui.

 

2.     Gabriela Stanciu Păsărin/ „Alexandrescu 63”

 

     Povestea din acest roman ne vorbește despre iubire și despre calea către împlinirea în dragoste, chiar și atunci când pare că totul s-a terminat. Vorbește, de asemenea, despre reconstrucția unei vieți aflate la răscruce, astfel încât iubirea nu este niciodată la sfârșitul unor existențe trecute, ci, dimpotrivă, reprezintă întotdeauna un nou început. Romanul Gabrielei Stanciu Păsărin este unul psihanalitic, despre viața unei femei care își pierde perechea și, odată cu moartea soțului ei, Costin, pierde și lumea în care credea că își va găsi liniștea.

     Emilia Tișu, eroina cărții, trecuse în adolescență printr-o cumpănă grea. La cutremur își pierduse mama sub dărâmături. Chiar ea fusese prinsă cu părul sub o grindă prăbușită a blocului în care locuia împreună cu mama sa, dar fusese salvată după câteva zile, timp în care stătuse blocată sub dărâmături.

     Se îndrăgostește de doctorul Costin, cel care avusese grijă de ea în spital, apoi se căsătorește cu acesta și are o viață liniștită în propriul cămin. La 61 de ani însă rămâne singură, după decesul soțului, în urma unui accident. Singura speranță care o mai ține în viață este Tincuța, femeia care, trei zile pe săptămână, făcea menajul în casa lor. Dar și Tincuța o părăsește: mai întâi pentru a pleca la fiica ei din Italia, apoi definitiv, în urma unei boli de ficat, deși exista soluția unui transplant, prin cedarea unei părți din ficat de către una dintre fiicele sale. Cum acest lucru nu se produce, întrucât fiicele își abandonează mama, moartea Tincuței survine în spital. Rămasă singură, Emilia se pensionează de la liceul unde fusese directoare și se apucă de traduceri. La prima ei lansare de carte îl reîntâlnește pe Manu Crioveanu, nimeni altul decât fostul ei elev, un tânăr care locuise cândva în apropierea blocului ei și pe care îl meditase la literatură, pe vremea când ea era încă studentă. Acum, acesta devenise cel mai faimos critic literar al urbei.

     Lucrurile iau o întorsătură neașteptată în momentul în care Emilia descoperă o antenă GSM vizavi de blocul ei, îndreptată chiar spre apartamentul său. Realizând efectele nocive ale antenei, Emilia se hotărăște să-și părăsească apartamentul și să se mute.

Un agent imobiliar o înștiințează că i-a găsit un apartament așa cum și-l dorise, cu vedere la grădină și la pomi, undeva pe strada Alexandrescu, la numărul 63. Emilia rămâne uluită, fiindcă la această adresă locuiseră cândva, într-un bloc de garsoniere, un unchi și o mătușă de-ai ei și chiar ea copilărise mult timp acolo. Între timp, fostul locatar unise două garsoniere și o debara, noua locuință devenind astfel un apartament spațios.

Prin această mutare, Emilia își regăsește copilăria și o nouă identitate, în persoana Emei, de data aceasta.

     Cu Manu Crioveanu se întâlnește tot mai des la revista literară pe care niște prieteni de-ai ei o înființează și în care publică, în primul rând, chiar ei. Manu, care în timpul meditațiilor se îndrăgostise sincer de studenta care îi preda cândva literatura, o invită acasă în ziua în care mama lui împlinește 85 de ani. După moartea mamei sale, Manu se îmbată și vine la Ema, căreia îi mărturisește că viața lui pare deja distrusă, mai ales că proprietarul locuinței în care stătea cu chirie îl soma să o părăsească. Ema ia o decizie: îl va lua „chiriaș” pe Manu, în apartamentul ei cu mai multe camere de pe strada Alexandrescu, numărul 63.

     De aici încolo, romanul intră într-o nouă dimensiune: aceea a unei iubiri regăsite în doi. O nouă abordare trepidantă a acțiunii, o dimensiune încărcată de suspans, deschide drumul unei povești în care doi oameni, care au pierdut fiecare câte ceva în viață, descoperă ceea ce îi poate uni trup și suflet. Este o nouă încleștare pentru a-și trăi fiecare viața, fără să mai permită destinului să le răpească și ultima speranță. Doar moartea îi mai putea despărți.

Singurătățile celor doi se recunosc acum într-un nou început de iubire.

Finalul, cu perioada pandemiei care cade ca un trăsnet, iar Ema se îmbolnăvește de COVID-19, este dramatic.

     Cartea este o nouă meditație pe care autoarea ne-o sădește în suflete, de parcă ar fi scris-o special pentru tristețile noastre. În fapt, este un roman scris în manieră autobiografică despre încredere, iubire și șansa unei femei de a lupta pentru o nouă împlinire.

 

 

3.     Paul Negoiță /„Augustin”

 

     Aflat la debut cu această carte, Paul Negoiță (știm că publică ocazional și în Ziarul Lumina) scrie acest roman despre Fericitul Augustin, unul dintre cei mai mari părinți ai Bisericii și gândirii creștinătății care s-a născut în 354 după Hr., în Thagoste, Numidia. Avem dinainte o carte scrisă după procedeul autobiografic la persoana I. Născut din tată păgân și mamă creștin practicantă Augustin a primit educație creștină în Thagoste, apoi a studiat la Madaura și Cartagina. Copilăria și începutul educației școlare ale Fericitului Augustin ne atrage, prin sinceritatea scrierii și amprenta acelei epoci descrise de autor, încă de la primele pagini. În tinerețe Augustin a dus o viață dezordonată, cum mărturisește el (mai târziu) în „Confesiuni”, cartea lui de căpătâi. A avut și un fiu din flori, Adeodatus, care din păcate s-a prăpădit de tânăr. Augustin a studiat retorica și a devenit profesor de retorică în Cartagina, dar o părăsește din pricina necuviinței care începuse să domnească în școli. Pleacă din Africa să se perfecționeze și să profeseze în Roma, și mai târziu, la Milano. A fost, după cum frumos relatează Paul Negoiță, în stil „autobiografic”, un neobosit căutător al adevărului. Augustin se dovedește un bun orator și se află mai mereu în polemici cu cei mai distinși reprezentanți ai vremii: când în domeniul maniheismului, al scepticismului, al neoplatonismului (care l-a și pregătit pentru creștinism). A fost apoi botezat de Sf. Ambrozie și, în cele din urmă, a fost făcut preot. Din Roma se întoarce înapoi în Africa și înființează o comunitate monahală la Thagoste, în mănăstirea construită și cu ceva forțe proprii. După cinci ani de preoție este ridicat la rang de episcop. A scris peste 90 de cărți, printre care fundamentale sunt „Confesiunile” și „Cetatea lui Dumnezeu”. Toată viața a căutat adevărul cu toată ființa. Discursurile sale ținute în comunitate n-au fost întotdeauna primite cu inima sinceră, dar a răzbit și și-a învins potrivnicii în credință. Metamorfozat, cu har scriitoricesc, într-un harnic cercetător al scrierilor vechi, autorul Paul Negoiță se dovedește și un bun povestitor. Volumul cuprinde, pe lângă o biografie amănunțită și documentată a Fericitului Augustin, aspecte din viața și concepția gândirii sale, documentate din cele două cărți fundamentale amintite, țesând o narațiune menită să întregească o memorialistică atractivă la lectură. Punând în pagină capacitatea sa de analiză și de sinteză, aducând firesc mărturii ale scriitorilor-martori ai vremii, pentru a le topi în propria narațiune, Paul Negoiță își dezvăluie cititorului talentul de povestitor. Fiind o carte plină de învățătură și noțiuni teologice, lămuritoare cititorului, volumul de față, prin claritatea expunerii, ar merita să devină subiect de analiză și prezentare în Facultățile de teologie pentru a fi cunoscută de cât mai mulți. Introdusă în acest circuit de studiu, cartea ar căpăta, așa cum o și considerăm, anvergura unui roman memorialistic de analiză critică și psihologică.

                                        (va urma: într-o serie de câte 3 x 3 cărți prezentate)