Istorii vechi la vremuri noi, în pamflet

 

Dracul e aşteptat la bal

 (istorii vechi la vremuri noi, în pamflet)

 

     ...Dinainte de 1700 şi până la revoluţia lui Tudor Vladimirescu (spune, în Hronograful Ţerei Româneşti, Dionisie Eclesiarhul), fanarioţii intrau în palatul domnitorilor români, trăgând ca Nastratin porţile Orientului după ei: „în obiceiuri, apucături, limbă, politichie”. Când interesul sultanului (în lăcomia sa) nu mai coincidea cu al supusului său, îl pedepsea, culmea!, pentru… gura-i prea lacomă. Dionisie cronicarul ne spune cum (tocmai, la un astfel de caz), un capugiu şi un arap buzat a descins în palatul lui Vodă Hangerli, au sărit repede în spinarea lui Vodă, „puindu-i” laţul de gât şi, vârând hangerul în pântecele lui Vodă, strigau să-i audă şi ciohodarii lui Vodă - „dur bre ferman!” - ca să nu intervină. Tot de la Dionisie mai ştim cum venea căpitan-paşa cu solia sultanului la curtea lui Vodă şi acesta aşternea, pline, mesele cu bunătăţi în cinstea „musafirilor” şi muzica şi cucoanele erau printre plăcerile oferite de linguşitorul Vodă. Că, mai aşa pe la sfârşit, zicea căpitan-paşa să oprească pe una mai aleasă, că ştie el că româncele sunt iubitoare de împreunări, şi aşa s-au şi făcut şi cu celelalte domniţe ajunse, la semnul din degete al lui Vodă cel îndatoritor,  prin paturile agalelor (…)

    Stând pe divan, Basareus al nostru, cel din fruntea țării, mai că ațipise la ceea ce îi depăna sfetnicul său de la curtea domnească. „ÎNSEAMNĂ, aceasta, că epoca fanarioţilor a fost o eră de fericire a bietei ţărişoare române?” - întrebase așa într-o doară, dar în același timp făcu semn paharnicului care moțăia lângă ușă să-i mai toarne nițel vinars în cupa de cristal.

- Câtuşi de puţin! îl auzi pe istoricul sfetnic care-i citise din acele îndepărtate cronici.

     În Trachodakia lui Basareus era tocmai timpul când toată lumea se pregătea, după alegerile victoriase, de marele bal anunţat de Unicul Stăpân, ce-i drept un pic spân, dat în aşteptarea Zilei Marii Înşelăciuni. Fericită mai era împărăteasca spiţă de la curtea lui Basareus, fiindcă se aştepta ca însuşi Basareus să bată gongul şi să anunţe deschiderea balului. La grajdurile lui Basareus, slugile îşi împiedicau caii, cu boturi de urşi şi ţapi, abia strunindu-i în frânghie de rafie şi tei, căci, până şi caii nu mai aveau răbdare şi făceau larmă, cu tropăitul lor, în aşteptarea semnalului. Caleştile rânduite în curte aveau să le fie precum carele de luptă dinapoia mândrelor picioare. Cel mai grăbit era însuşi Basareus, să ajungă, cât bate clipa, la marele bal. Acum se afla în cetatea de refugiu strategică a Flamurii de Atac şi se oglindea în cereasca icoană a oglinzii din camera secretă, când un chip angelic, cel mai frumos cu putinţă, întrezări în apele ei, tulburi. „Există o asemenea făptură, pe pământ?”, se întrebă. Socoti că totul putea fi posibil. Doar Dumnezeu, întâi, vreo şase zile se căznise, frământând din lut o fiinţă, ca să aplaude, la sfârşit, el însuşi, dinaintea minunii zămislite. Aceea era însă minunea lui Dumnezeu. Dar asta? „De ce n-ar fi a mea!” oftă Basareus. Faust doar făcuse un pact cu diavolul, vânzându-şi sufletul lui Mefistofel pentru cucerirea Margaretei. Tocmai gândise toate astea, când i se înfăţişă dinainte, pocitania gheboasă, dracul în persoană.

- E limpede, Stăpâne, că astfel de isprăvi sunt şi astăzi cu putinţă! auzi Basareus, chiţcăitul pocitaniei de alături. Tocmai îi întindea o cupă cu licoarea diavolească.

- Cine mai eşti şi tu? De unde ai apărut, pocitanie? O, nu! Am din nou vedenii. Simt că înnebunesc de-a binelea.

- Priveşte, Stăpâne! Satură-ţi ochii bine şi plânge de-un ochi şi de-un ochi râde, că Dracul în persoană e la picioarele tale, gata de a-i porunci, fiindcă o mândră ca aceasta, pe unde mă învârtesc eu, s-o găsi, şi cu vorbele mieroase ţi-o voi împinge în braţe. Lasă tu ţara pe mâna mea şi frumoasa jună... a ta va fi. Am zis!

     Se ciupi Basareus de coapse, fiindcă o asemenea amăgire voi a-şi lua de pe ochi, fireşte!

- Daţi-mi un scaun, cad de pe picioare! porunci, cu faţa la uşi.

     Sosiră curtenii, de-i făcură vânt cu evantaiele şi-i stropiră obrazul, ciupit de vărsat, cu apă de trandafiri.

- Ce s-a întâmplat, Unicul nostru Stăpân? strigară cu toţii în cor.

- Pe uşa aceea, îl văzui ieşind. Simt că un plumb rece îmi trece prin glezne şi-n picioare. Aici, lângă oglinzi, îmi ceru sufletul în schimbul ei. Şi eu… eu…

- (!!!?).. Măria ta?!

      Se întrebau, în tăcere, dacă stăpânul lor mai era în toate minţile.                                                      

- … Nu mai ţin minte. Din cupa lui băui cu sete, mi se pare. Spunea că-i Dracul.

- Stăpâne, Doamne?! Să iertaţi rostirea. Nu vedem copita, deşi ochii noştri nu sunt orbi.    Fantomă să fi fost, în a apelor oglinzi? Dar gata, acum! Nimic din toate astea: gheare, coarne, coadă; au ieşit din modă. Vrăjiţi stau caii la caleşti afară. Totul e pregătit, e timpul să mergem, Stăpâne!

     Porni alaiul. Cât ţine teritoriul lui De Unde-Până Unde, până-n pragul Lunii, alergară caii, ca dinaintea treptelor să rânduiască una după alta, caleştile. Zice cronicarul vremii: cuvintele, de nu-s simţite, rămân reci; nu putem face ca, din suflet, vorbele să crească şi să-nduplece pe cititori, cu privire la furtuna ce-n inimă i se iscă lui Basareus, de-a lungul drumului. Dorinţa de a întâlni angelicul chip, şi a o avea la piept pe aleasă, era ca dorinţa ce i se contopea cu natura înconjurătoare, când arunca ochii, prin cupeu, a visare. Simţea nişte forţe latente ale sufletului, trezite într-o dualitate cu promisiunea Satanei. „Aşa să fie – cedă el, gândului – vedea-voi în curând marea bucurie. Ce dau în schimb? O ţară! Pe mâna cui, că tot eu fi-voi Dracul. Nebune vrăji, cum vă cunosc secretul! Acum şi ţara va trebui atrasă în jocul acesta. O sancta simplicitas! Singuri, sărmanii creduli, îşi vor căra vreascurile la rugul ce-l voi aprinde. Ce supliciu!”. Se frecă pe burtă, cu o poftă nebună. Privi lumea strânsă de-o parte şi alta a treptelor care duceau către sala de bal. „De-acum poate să înceapă!”. Prinse curaj şi se avântă înainte.

- „Eritis sicut Deus, scientes bonum et malum” – auzi la stânga sa stridentul chiţcăit, dar nu zări pe nimeni. Lumea ovaţiona cu sfeşnicele şi flăcările aprinse la feştile. Mulţimea dorea câteva cuvinte. Basareus se opri pe ultima treaptă şi privi, dominant, cu-n ochi scrutător, până departe. În turnul alăturat, clopotul îşi începu rugăciunea cu primul sunet scos. „Voi bea şi această cupă, cea din urmă. Să văd, ce-mi ziceţi? Nu sunteţi de părere c-ar fi bine să înceapă balul? Să ne grăbim. Sărmane diavol, ce vrei tu să-mi dai, îmi trebuie mie. Arată-mi fructul şi te arată. Să meargă totul cum şi mie-mi place. A ta să fie ţara, în schimb!”. Ridică o mână în sus, poruncitor:

- Dracul e aşteptat la bal. Să-nceapă!

     Mulţimea nu înţelese desluşit ce i se urase. Nu zări, în afară de Basareus, pe nimeni stând de-o parte. Vacarmul se porni, cum ar fierbe cazanele-n iad, cum ar da în clocot vulcanii la capătul pământului. Speriate, păsările de pe acoperişul clădirii fugiră printre crengile copacilor din împrejurimi. Gata cu liniştea lor, gata cu odihna şi tihna lor toată. N-aveau, sărmanele, să le mai afle, niciodată. Şi clopotul cheamă, dă semn că nebunia a început din toate părţile. Este destul de riscant să analizezi istoria (de pe atunci, dar şi de pe-acum), din punct de vedere literar. O facem însă cu vorbele umile ale unuia care face parte din popor. Fiindcă, am fost și noi martori când poporul pornise deja, în frunte cu prohodul din Catedrala Mitropoliei, odată cu țara pornită la vale, pentru a cerși mântuirea Celui care își întorsese fața de la noi toți.

       „Păi noi... mai avem încă de urcat, Doamne!” m-am auzit strigând.

     Și abia atunci mi-am amintit că pasărea cu spinul înfipt în piept, din cartea lui McCullogh, nu ştia ce legi implacabile o condusese la sinucidere, dar, îşi începea, pentru noi, călătoria pe care avea să o sfârşească aruncându-se într-un spin, ştiind că va muri cântând. Dar noi, noi, cei care ne implantăm singuri spinii în piept, cu fiecare zi în care nu ştim să trăim, noi înţelegem de ce ni se întâmplă, pentru că ni se şi întâmplă?... Și am tăcut brusc, de parcă mi se pusese pumnul în gură. Nu mai puteam gândi în vacarmul zilei.

     ...La palat, muzicanții dăduseră semnalul de începerea balului. Venise timpul!    

 

 

aceste cuvinte vor veni prea târziu

 

 aceste cuvinte vor veni prea târziu 

 

mai devreme sau mai târziu

aceste cuvinte ți se vor strecura înăuntru

prin fereastra deschisă;

și ele sunt un strigăt de avertizare

ca soarele coborât în spatele culmii

fără mișcare, fără gânduri pe un țărm amândoi

aveam mari speranțe,

dar am lăsat mai devreme sau mai târziu norocul

târât în volbura nopților

și mult încercat de galopul singurului căluț sălbatic

care mai aleargă în poezie.

numai impresia că-mi zboară gândul la ea

ori noaptea își cântă isprăvile

am îmbrăcat eu în cronici poveștile mele

sub aceste ramuri dezgolite de furtună.

vezi?... așa zboară cocorii

înainte de a se roti și lăsa la pământ

ca loviți de trăsnet prin plumbul iluziei.

am mândria mea că te-am născut într-o carte

și acum când e plină miriștea cîmpiei de ciulini

când aud cucul cântând în parul de la vie

sau marea e fântâna mea de năzăriri,

ca un lup flămând ridic ochii

să te văd de niciunde vâslind

în marea pe care nici pescărușii n-au reușit

cu strigătele lor în ultima noapte de dragoste

să cheme ploaia

să ridice punți de viscol și nesfârșite plecări

peste acel anotimp de întâmplări nemernice.

O carte de pamflet spumos. (Dan Dinu)

 

Oglinda în care ne privim*

      Într-un pamflet este atâta sarcasm, câte „ghiulele” sunt în praful de pușcă, ne sugera Balzac, vorbind despre pamflet. La urma urmelor, pamfletul este un text de cuvinte „nevinovat”, dar care te poate târî „în drojdiile și poșircile purulente” ale momentului, cum zicea Tudor Arghezi. Ca formă de exprimare artistică, ori gen literar, pamfletul este unul dintre punctele în care scriitura literară și cea jurnalistică se intersectează. DEX-ul ne explică și el, cum „pamfletul este o specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care scriitorul înfierează anumite stări morale, concepții politice, aspecte negative ale realității sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc.” Dar în pamflet, făcând o radiografie cu umor și ironie a societății, cu cât inspiri o simpatie mai generală pentru o anumită cauză, cu atât inspiri o „bunăvoință” mai puțin înțeleasă din partea susținătorilor acelei cauze. Și asta, pentru că ironia, caracteristica de bază a pamfletului, a constituit, încă de la începuturile acestei specii literare, un mijloc eficient (speculând cu violență aspectele negative ale realității) de atragere a atenției asupra anumitor probleme sociale și politice, anumite vicii ale unor persoane sau grupuri de persoane etc, în unele situații, de eradicare a acestora. Cu „Pamfleții de marț' ... și alte Cele, Triste și Vesele” (apărută la editgraph Buzău, 2020), autorul ei, Dan Dinu, ține să ne precizeze că „aceasta este o nakazanie, adecă învățătură și certare celor mari și puternici”, un fel de scut iluzoriu al scrierii în „ordinea” unei societăți plecate pe arătură - „pe care pamfletarul vine să o tulbure cu zurba lui de vorbe, pe care oricum nu le bagă nimeni în seamă”. Dar, vorba latinului, râzând îndreptăm moravurile, așa că „luând faptul divers la trântă și prezentând-ul precum în oglinzile de bâlci, deformat, hazliu, dar reconoscibil, identificabil, gata de arătat cu degetul...”, să pornim și noi la drum. Nu de alta, dar în această carte cititorul va găsi un autor tot mai stăpân pe poveste, degajat și dezinvolt, alteori malițios și un fin moralist ironic pus pe glume. Pamfletarul își extinde cu dezinvoltură sfera investigațiilor în spațiul politic vorbindu-ne cu umor despre starea actuală a națiunii noastre cu drept de vot: „după deziluzia Iohannis, și nu a am fost singurul cuprins de lehamite, absenteismul a fost marca ultimelor alegeri”. Despre starea spitalelor în democrația mult slăvită, după o documentare ce nu ține de senzațional ci de un firesc al nefirescului ce frizează absurdul arată că „într-o săptămână de spitalizare am strâns material cât să scriu un roman...”, pentru că peste tot, în spitale, „,e un haos sanitar, în loc de măsuri țintite s-a procedat la ascunderea gunoiului sub preș”. Astfel, sunt luate la țintă mai toate domeniile infestate de corupție și nedreptate: un prim șoc, când intri în urbe dinspre Valea Buzăului, este strada Transilvaniei, întrucât „cum vii de pe Valea Buzăului, în zdrăngănit de osii și bielete, de-ți behăie mașina precum o târlă de ovine”, te și trezești la realitatea cotidiană, vrând-nevrând. Apoi, sunt fixate ca într-un insectar poliția, mascarada alegerilor („te vaiți de șvaițerul din buget și mai promulgi o salvă de speciale, ia la mită electorală, neamule!”), clientela politică ( ca în cupletul lui Tănase: „pleac-ai noștri, vin ai noștri, noi rămânem tot ca proștii”), pușcăriile „devenite pentru unii hotel de lux”etc. Prudent, autorul dă și un răspuns indirect întrebării „de ce fug românii din țară?”, evocând povestea unei familii a unei gimnaste buzoiene, „care nicio clipă n-au fost tentați, chiar în momente de disperare, să revină la sânul țării mamă” (fugiseră din Siria, unde încropiseră o afacere, după războiul civil adus de primăvara irakiană, undeva prin Islanda). Realitatea din care mușcă autorul, ca una alterată și care ne privește pe toți, este prezentată cu umor, dar unul de natură specială, iar râsul nostru devine un rictus de lehamite și disperare: „românii aruncă resturile alimentare pe marginea drumurilor, fără să folosească pubelele de gunoi. <Merg, mănâncă, aruncă > a spus premierul bulgar despre vizitatorii ce contribuie alminteri la PIB-ul Bulgariei”. Și la un moment dat îți și pui întrebarea, odată cu autorul acestor pamflete: Oare chiar s-a dorit o Românie fără apărare în toate domeniile? și care să poată fi controlată de alții știind că noi tot „votăm răul mai mic, punem ștampila emoțional, visceral, sau la nimereală”?

    Câteva titluri ale textelor cuprinse în această carte de pamflete atrag, firesc, prin caricatura, anecdoticul, poanta și alte artificii literare atenția cititorului. În pamfletul „Rățușca lui Andersen și Simona Halep”, șarzează grotesc și monstruos la adresa unor politicieni ai momentului: „s-a lăcomit madam Firea să ia caimacul și s-a fript ca Moromete cu mămăliga fierbinte!” A dispărut poiliticianismul și a răsărit propagandismul unora, că trebuie să mănânce și gura lor ceva pe seama victoriei lui Halep, nu? Cum știm că s-a și exagerat cu spectacolul de pe Arena Națională: „Țiriac s-a apucat de analize tehnico-tactice în public... despre Iohannis ce să zic, el chiar nu putea rata ocazia de vreme ce au stârnit alții valul... dar de cde s-a băgat și Patriarhia pe felie, mai greu de înțeles”. În altele, cum este schița „Drăcilă, Docilă și Somnorilă, basm de adormit naivii”, autorul face portrete, fixează situații și comportamente, înfierând oportunismul, naivitatea sau chiar prostia devenită de poveste. Și astfel, ca în orice poveste, aflăm despre Orbănilă „că e mai bun la zdrăngănit cobza decât la potcovit purecii”. Și asta în plină desfășurare a basmului, că „era pe vremea de se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, se înghesuiau destui la păcinte... și mulți strigară să se ducă Drăcilă de-a berbeleacul unde a înțărcat mutu iapa”. Și nu avem cum să nu ne oprim oleacă și pe la proza semiscurtisimă și satirică, chipurile fără intenții moralizatoare, dar parcă scrisă în colb de cronici vechi: „Iohaneus Vodă Reînscăunatul, vătaf Drăgnilă Zăbrelitul, Orbilă Mână-Seacă, și de restul norod”. Parodiind cu excelență o lume în degradare, când malițios, când îngăduitor, autorul pudrează discret cu armele pamfletului de moravuri, reflecția morală în corpul narațiunii cu accent satiric pentru că „fu însemnat anulu de această mărire, care unora le tulbură mințile și se crezură mai presus, pe atât avea să se sfârșească prost, de ziceai că s-a întors mașina lumii, s-a întors cu susul în gios...”. Și ce mai aflăm noi: că „biv vel logofătul Drăgnilă a luat calea ferecată a temniței, și a lăsat pe mărirea lui o paiață Dăncilă ce râdeau oamenii ca la comedii, că numai cu oiștea-n gard mergea...”. Iar la după cum bătu vânt de vremuri noi, alții veniți (musai hămesiți) „înțeleseră că tot noi, adecă dânșii au acum pita și brișca, iară de norod uită toți...”

     Și cititorul se amuză, dar înțelege că dincolo de tonul grav al naratorului, aproape nimic din ce se narează nu ține de senzațional, deoarece el vede totul derulându-se cotidian sub ochii lui și chiar dacă i se conturează o lume bizară care reprezintă imitația burlescă a unei lumi fanariote, mai există undeva „o Românie, aia aparent tăcută, de care uită mai mereu politicienii, aceea foșgăită, colbuită, șuie/amăruie, țara omului cu grijă pentru pâinea pe care trebuie să o pună pe masa familiei!”. Că parcă românului, atât îi mai lipsea „tichia de mărgăritar”, dar umorul, hazul de necaz, în vremuri de „schimbare, reformă, meritocrație, alea alea”... „râsul, fie el și străveziu pică mai bine la fiere decât rictusul înghețat în colțul gurii”. Mai ales când și tu, cititorule, ai fost contemporan cu aceste personaje care s-au umplut de penibil „precum Făt Frumos fiul Iepei”, iar „Baba Cloanța se crede zână și joacă șotron”, asta ca s-o dăm și pe povești, fiindcă oglinda în care ne privim cu toții, prin această frumoasă carte de pamflete, nu-i deloc confortabilă.    

 * cronica a apărut recent în nr. 72 al revistei SPAȚII CULTURALE        

 

acum e târziu

 

acum e târziu

 

n-am să-ți spun dacă te-am iubit,

cât te-am iubit...

era vară și visam fiecare

greierii-n iarbă, necontenit

cântau care de care

poestea unei iubiri, nesfârșit.

 

n-am să-ți spun și cât am sperat

tu, eu... separat

că-n seara furtunilor întețite

care dintre ursite-a trădat

răsucind doar cuțite

„pentru ce, Doamne?”- mai știu c-am urlat.

 

acum e târziu, prea târziu

chiar nu mai știu

am tot rătăcit înspre tine pe drum

vântul mării, acest zurbagiu

în luntrea mea de acum

talazuri mari încă bat a pustiu.

imaginează-ți

 imaginează-ți

 

spuneai...

iată, nu există nici un rai

și nici un iad sub noi.

dar astăzi ești plină de mistere

și uite câtă lumină e afară,

dar m-ai învățat să cred că venind de departe

nici acel buchet de liliac alb

la dragostea mea târzie nu mai putea adăuga nimic.

chiar atunci am simțit

ca o piatră tăcerea după ce ai plecat.

imaginează-ți că nimic nu ne poate aștepta înainte

ori poate sunt doar un visător

și retrăiesc o scenă demult petrecută,

dar nu sunt singurul

care ascultă doar gânduri mult tulburate

de mă întrebam: ce le-or fi venit să cânte celor doi,

strânși unul într-altul și ghemuiți

șezând la o masă de unde îți scriu zâmbind...

că lumea va fi alături de noi

ori închipuirea mă înșelase

cu primele nopți care au fost înspăimântătoare

și singur?

Destinul nu trimite niciodată vestitori

 

Destinul nu trimite niciodată vestitori

     În singurătate, spunem că povestea fiecărei vieţi este povestea unei înfrângeri. Atunci, fiecărui  om îi apare lumea întreagă ca o deşertăciune şi viaţa lipsită de orice fel de înţelegere. Cândva, pe o tarla în plină arşiţă, tata mă mângâia cu gândul că numai prin părţile acelea lipsea o fântână pe care oamenii uitaseră să o ridice, dar că în alte părţi oamenii nu uitaseră să sape alte fântâni. O fântână lipsă, iată un gând care-l mai răcoreşte pe cel care moare de sete; închipuiţi-vă atunci o lume fără fântâni! În locurile în care m-am născut trăia cândva un bătrân fântânar. Trecusem odată pe lângă casa bătrânului, m-a zărit de pe prispa casei şi m-a strigat să vin o ţâră, că are să mă întrebe ceva. M-a poftit alăturea de dânsul şi pe sub sprâncenele mari, albe ca neaua, a prins a-mi cerceta îndelung înfăţişarea. „Era straşnic om, Cozma Răcoare! Când zic: Cozma, parcă văd, iată, parcă văd înaintea mea un om întunecat...”, îşi începe M. Sadoveanu povestirea celebrului haiduc; însă eu m-am simţit pe atunci, lângă bătrânul fântânar ca lângă un stejar răcoros, protector.

   - „Nu cumva oi fi fiind tu, ăsta... şi mi-a zis pe nume. (Am dat din cap, că da, eu eram ăla).  Am auzit că vrei să pleci de acasă, undeva pe la oraş, să înveţi oleacă mai multă carte, aşa-i?”. Pe atunci, aşa avusesem de gând, n-am zis că nu, dar nici că da, adică aşa e. Cu chipul la fel de întunecat ca al personajului amintit, şi-a întors faţa de la mine spre zări îndepărtate, ştiute pesemne numai de el. Prin ochii lui vedea cum viaţa curge înainte, cum oamenii se zbat în aceleaşi drame stupide şi toţi aşteaptă un om ca el, care să le întindă găleata legată de lanţul fântânii, plină ochi cu apă rece şi să le spună: luaţi de beţi şi vă răcoriţi, viaţa nu-i chiar atât de parşivă, ehei! L-am auzit vorbindu-mi cu ochii ţintă către cele zări:

   - „... în tinereţe am învăţat şi eu ceva, acolo cât să pot buchisi în psaltire mai târziu. Hei, grozav a mai fost! Pe unde treceam, toţi mă puneau să le buchisesc când cădeau sfinţii, prin călendare. Grozav mai citeam. Mă uitam odată şi gata. Apoi m-am tovărăşit cu unu¢ de săpa fântâni. Bine am mai făcut noi doi pe unde treceam. Terminam o fântână, nu apucam să ne răcorim setea bine sub lespezi, că gata, hai cu lucrurile în spinare să săpăm alta. Bună treabă am mai făcut noi doi... în toate satele, pe unde treceam era nevoie de apă. Setea trebuie potolită. Numai să ai cu ce măi nepoate... înţelegi tu ce spun acilea? De-acum, la bătrâneţe, am căzut în ispită, m-am cam dat cu ţuiculiţa, mi-a trecut setea de apă. Proastă treabă! Se pare că m-am născut într-o zodie rea.... de, ispita e ca diavolul.” A tăcut o vreme, după care şi-a adus aminte de ţoiul pitit după un chirpic ieşit din zidăria prispei coşcovite, şi m-a uitat. Am înţeles că trebuia să-mi iau rămas bun, să plec, dar m-a oprit în loc, lăsându-mi pe umeri palma lui cât o lopată.

   - „Şi zici că vrei să pleci nu-i aşa?- nu spusesem nimic- aşa, asta este bună treabă. Dar să ştii că dacă vei cutreiera multe ţinuturi şi nu-ţi va fi de folos la nimic, înseamnă că ţi-ai irosit viaţa zadarnic. Acum du-te!”.  Peste ani, tata a ţinut să-mi spună:

   - „Îl ştii pe moş Gheorghe ăl de săpa fântânile prin părţile astea? Bietul moşneag! A căzut într-o fântână. S-a prăpădit. Se vede treaba că s-a născut într-o zodie rea.” De câte ori încerc să povestesc despre toate acestea, mi se usucă buzele ca de-o arşiţă cumplită. Destinul, însă, nu trimite niciodată vestitori dinainte.

     

 

  

    

                                                           Tudor Cicu

 

 

O recucerire a copilăriei

 O recucerire a copilăriei

  

      Multe poveşti ale copilăriei se aseamănă între ele; pecetea o poartă nu numai timbrul specific al autorului ci şi dorinţa de a-şi „găzdui” cititorul în lumea fantastică şi fermecată a acelui colţ de rai din lumea de poveste a copilăriei, rostită însă, „cu frumoasa lor îmbrăcare în cuvinte” - cum rostit-a, cândva, N. Iorga. În cartea cu numai trei povestiri „2 lei spiriduşul 3 lei drăcuşorul”, Fănuş Neagu îşi deapănă nostalgia şi veşnicia unor clipe ale copilăriei, risipind din cufărul magic al metaforei, fragmente de basm desprinse din tencuiala unei proze cu care ne-a familiarizat odată cu apariţia romanului „Îngerul a strigat”. Povestind despre copilărie „ca şi cum s-ar fi suit cu adevărat la ceruri” cu suculenţa luminii; ca şi cum ar locui „într-un tril de priveghetoare” – cum ar fi spus poetul Nichita Stănescu -, mai că nu te întrebi: nu cumva o fi şi Nică a Petrei, pitulat pe undeva? – şi, râzând cu chicote de toată această harababură a întâmplărilor: „ieri l-a suit pe frate-su în spinarea câinelui, i-a legat picioarele cu o sfoară şi a luat câinele la bice, vrând să-l facă să se strecoare, cu povară cu tot, printr-o spărtură a gardului livezii”. Şi, uite aşa, trecem din poveste în amintirea unei zile, în care ne-am regăsit, iarăşi, copiii de odinioară, strânşi roată în jurul fusului care toarce ca un spiriduş, caierul din furca înfiptă la brâul bunicii, care – iată cum! – „s-a înscris în noi ca o recucerire a timpului, pe care o datorăm mereu celor bătrâni”. Fănuş Neagu scria „cu tâmpla sprijinită-n lună” – şi pentru cei mici, chemaţi să se întoarcă la copilărie (Ţara minunilor), adică mai precis spus, sunt la vârsta când “sar pârleazul”; dar, şi pentru cei aflaţi la senectute“, acolo unde-şi scapără amnarul tristeţea” - şi toate astea, numai“ ca să îndulcească eternitatea”. Cine va susţine, ca şi acel scriitor englez de care aminteşte Fănuş Neagu (al cărui nume, îmi scapă) – spunând că: "toată lumea minte când e vorba de trecut…”, va cunoaşte prompt replica scriitorului: “Înseamnă că n-a umblat niciodată prin stepă şi prin ecourile ei. Înseamnă că n-a văzut fauni jucând în jurul tufelor de busuioc din grădinile de pe malurile Buzăului şi ale Dunării”...

      Mi-am adus aminte de „cărțulia” pentru copii a lui Fănuș Neagu, în timp ce eram cu finul Sorin și fratele meu Niculae, la Negoșina, unde ridicam un gard de plasă la grădina de jos, din vale de casa socrilor mei.  Le-am povestit cum prin 1971 am fost cu prietenul meu din liceu, Tudor Mihai, la casa Mihail Sadoveanu din București, unde au citit poeții Valeriu Pantazi și Nicolae Lupu, poezie, iar Ioan Bledea, proza „Stan, vânătorul de cai sălbatici”. Acolo, m-am ridicat de pe scaunul din sală (unde mă aflam) și i-am spus lui Fănuș Neagu, așa: „Am venit cu marea în suflet și n-aș vrea să plec de aici cu bărăganul sub pleoape...” Am dat să continui ceea ce credeam eu că m-a adus acolo, dar Fănuș Neagu a ridicat o mână în sus și m-a oprit: „Cum? Cum? Ia mai repetă o dată... ca să-mi notez!” Era, se vede, mare amator de metafore spuse în direct. Am repetat cele spuse și Fănuș Neagu m-a mai pus încă odată să repet. Îndrăzneala mea, spusă cu o vorbă de tâlc, îi atrăsese atenția și, cum își notase pe o coală de hârtie, era mulțumit și cu atât. Ai mei (finul Sorin și fratele Niculae) erau curioși să îmi asculte, spusă mai departe, istoria acelei întâlniri dintre un elev licean și acel Greuceanu al Literaturii Române. Am preferat să trecem la alte amintiri, întrucât acea intervenție a scriitorului în discursul meu a însemnat totul pentru cei de față, iar ce am reușit să spun mai departe nu a mai contat. Asta era înainte de  1 Mai. A doua zi după 1 Mai, cum ne și aflam la casa socrilor mei (de sub „poalele” Penteleului  - Vârful Penteleului, se vede din ograda casei, ca şi cum s-ar afla la o aruncătură de băţ -, mai exact, în grădina mare, ridicând un gard din plasă de sârmă), cei doi au tot încercat să mă provoace la rememorări de genul celei mai sus povestite. Ca să „o scald” cum ar fi zis un șmecheraș, l-am întrebat pe fratele meu, dacă a văzut fauni jucând în jurul tufelor din grădina sa de la ţară.

- Fazani, ai vrut să zici!, m-a corectat fratele Niculae.

- Nu, fauni…, cum zice, undeva, Fănuş Neagu. În mitologia greacă li se spun, satiri, întruchipări omeneşti, cu coarne de ţap şi coadă, am completat eu, voind a-i arăta că n-am greşit cu nimic.

- Păi, ăştia-s draci, naşule!, m-a privit mirat, Sorin, finul meu, sperând că am dat-o pe glumă.

     Dar numai de glume nu-mi ardea mie. Mi-am amintit de cele citite, undeva, sub forma unei schiţe, scrise de prietenul de la Piatra Neamţ, Nicolae Ciobanu, despre o anumită capră, din aceea umplută de râie şi rugămintea celor doi nepoţi gemeni drăguţi, şi poznaşi ca nişte ieduţi, şi puşi pe fapte mari încă de mititei. Atât de frumos descrisese cunoştinţa mea, scena, că-i şi vedeam (în postura celor mari, de lângă mine) pe cei doi prichindei rugându-se, cu foc „moşului” să li se spună povestea. „Hai, Buni, spuni-ni Povestea Caprii Râioase, tehehe ruhuhugăhăhămi!...” . Şi, parcă mă vedeam, prin ceţurile vremii, pe mine însumi, rugându-mă de tata să ne spună şi el povestea Lui Cioc-de-Sturz, că, întotdeauna, ne-o spunea mai altfel, decât în povestea mamei. Tata, chiar îşi juca, când avea chef de băsnit, rolul de personaj participant la povestea pe care o „broda” cu miorlăituri, behăituri, şuşoteli, codeli şi momeli pe dinaintea noastră, ca să folosesc câteva expresii ale lui Nicolae Ciobanu.

- Draci, capre râioase ori ţapi…, ia-le cum vrei, finule! – am adăugat, renunţând la alte explicaţii. Şi, am continuat să mă opintesc asupra ţevii ce nu se lăsa, cu una cu două, convinsă să „înţepenească” în groapa făcută.

- Unu’ de pe la noi din sat… Auzi, naşule!?! Cică, lega botul caprei cu sârmă, să nu zbiere taman pe la prânz, când îşi făcea şi omul, somnul de frumuseţe… Tocmai atunci, se găsea capra să behăie ca apucata!, începu finul, o istorisire de la ei din sat.

- Şi, altă metodă, n-avuse şi acela?, îl întrebai, curios, să aflu ce se mai întâmplase cu capra românului nostru, deranjat de la somnul lui „de frumuseţe”.

      Și vorbele ar fi mai continuat, dacă nu intervenea mătușa Sultana, vecină cu gardul grădinii noastre. Mătuşa Sultana, vecina de peste drum de gard, pesemne, ne văzuse trebăluind la gard şi se apropiase venind din spatele nostru. La cei 84 de ani ai ei, mătuşa Sultana, arată ca umbra unei lumânări, care abia mai pâlpâia, în candela vieţii.

- V-am auzit vorbind despre capre… (Se opri şi admiră lucrarea începută cu plasa ceea de sârmă zincată care strălucea în razele soarelui.) E bine că aţi început gardul la grădină, spuse ea, neştiind ce să admire mai întâi. Că-i zisei lu’ Sile al meu, pune mă oameni şi repară cu nişte cătină, gardul dinspre răzoarele noastre, că uite, mai deunăzi o nenorocită de vulpe, se strecură printre lăstăriş şi ne fură cloşca cu pui din saivanul oilor şi a celor două capre. O ţineam acolo, se învăţase cu oile şi caprele. Era cloșca aia, dintre primele care căzuse pe ouă. El nu şi nu, că pune el un laţ, în spărtura gardului... şi are să cadă vulpea.

      Ajunsă aici, îşi mai ostoi biata femeie, sufletul.

- Ei, şi a prins nenea Sile, vulpea!, întrebai eu.

      Două lacrimi se prelinse pe obrazul mătuşii Sultana.

- Da, de unde?... Am găsit una din capre spânzurată în laţ. Fugise de pe izlaz, din turma ciobanului şi, învăţată acasă, dăduse să se întoarcă la saivanul ei. Şi, taman prin laţul lui Sile a dat să intre... Să mor de ciudă, na! Tocmai capra aia roşcată şi frumoasă... Vai şi amar!... Se şterse cu colţul baticului, de cele câteva dâre cu lacrimi.

      Mi-am amintit de mieluţul de care povestea soţia, tot aşa, unul care se prinsese în laţul lui nenea Sile. Pe vremea aceea, soţia avea şapte-opt ani, dar, ţinea minte scena aceea, căci mieluţul acela era jucăria ei. Unde se ducea ea, venea şi mielul. Erau nedespărţiţi, ca doi copii de joacă. Nenea Sile punea laţuri pentru blana vulpilor, pe vremea aceea. Ce necaz mai fusese! Acum, de, pentru o cloşcă şi puii ei. Nu se învăţase minte nenea Sile. O păţise şi el.

- Păcat de capră, mătuşă Sultana, s-a dus după mieluțul din copilărie al soției..., arunc şi eu, o vorbă.

- Bine că faceţi gardul. Poate, n-o mai veni, afurisita de vulpe. Şi, o vedem cum îşi şterge din nou lacrimile, şi porneşte încet, la fel cum venise, ca umbra unei lumânări, de această dată, pieptiş cu panta dealului, spre poarta de la ieşire.

     Privind în urma ei, parcă mă și vedeam precum micuțul Petea din romanul lui Tolstoi. Vorbele mele eșuaseră într-o rană mai veche. Nu mai mă întreb, ce ar fi spus Petea Rostov, despre o nouă eşuare. „Prost e cine plânge pentru toate nimicurile”, îi reproşa soră-si, Nataşa. Bănuiam că sufletul şi voinţa omenească, nu e înconjurată de ziduri de netrecut, că, oricât de grea e calea spre Fericire şi Împăcare sufletească, în cele din urmă, omul tot goneşte şi alungă toate incertitudinile, şi redevine stăpân peste toate. Că așa ne-a lăsat Dumnezeu.