Gânduri despre lectură*
De mic copil (citindu-l pe H C Andersen) am înțeles că
poveștile nu vor muri niciodată. Dacă are cine să le scrie și va intra cu ele
în sufletul și conștiința celor mici, lumea poveștilor va fi salvată. Pentru că
într-o societate în care oamenii nu mai scriu povești lumea copilăriei e tristă
și magia, cu adevărat, nu are la cine să vină. Și iată că nu m-am înșelat,
fiindcă am tot avut pe mână cărți scrise de autori, despre lumea copiilor, cu
acele întâmpări prin care cel care scrie își propune să amplifice
posibilitățile copilului de a intra în contact cu regulile, normele și
rosturile lumii acestea prin intermediul unor povestiri cu tâlc și morală. Cel
care scrie pentru copii, înțeleg eu, se apleacă asupra sufletelor celor mici,
iese în evidență prin ușurința și
acuratețea frazei scrise, prin firescul dialogului purtat între eroii
povestirilor, prin observația sa dublată de sentimentul de iubire, înțelegere
și morala pilduitoare din finalul întâmplărilor. Cum înțeleg eu că trebuie să
aibă în vedere cel care scrie pentru copii:
1.
Să aibă imaginație
și scriitura firească a unui povestitor oral.
2.
Să se adreseze preșcolarilor
(clasele 1-4) cu astfel de cărțulii ajutătoare, pentru imaginația lor.
3. Povestea scrisă
(produsul rezultatat al scrierii) să aibă ca scop atragerea spre lectură prin
frumusețea textului și a întâmplărilor narate, dar și mesaj ca finalitate la
orice lecție de viață.
Îndeplinește aceste criterii micuța povestire „Prințesa
Demnitate”? – sau – „Povestea celor trei surori?”, din „Fantastia”? Să vedem:
1. Cum poveștile
încep cu „a fost odată ca niciodată”, autoarea nu uită să ne spună că era „o
Prinţesă mică, frumoasă, isteaţă, bună şi mai ales modestă”. Fiind o poveste,
(din lumea Fascinației) spre deosebire de celelate surori: Aroganța, Nesimțirea
și chiar verișoarele ei Lăcomia și Prostia, firesc ca întâmplările prin care
trecea prințesa Demnitatea, în lumea fascinației, și a avea din ele orice copil
să tragă învățăminte, trebuie ca acestea să pară cât de cât și ele reale. Și
întâmplările prin care trece prințesa Demnitate, da, sunt dintre astfel de
istorioare, care se încheie cu povața redată (mai târziu) de regele Soare Ra,
fiecărui copil în viață. Ne bucurăm că prințesa a ieșit în lume, că vede, că
aude, că-i curioasă. Ce înțeleg copiii mici, din ce îi povestește prințesa,
tatălui, Mare Rege Ra? Că întotdeauna sfatul oamenilor mai mari e de folos
tuturor. Dar în povestea celor trei surori, autoarea nu mai recurge și la un
vicleșug (o întâmplare prin care să treacă una dintre surori): ex.
Superficialitatea; ori Simplitatea, pentru a ne îndrăgi personajul și a
transmite copiilor dragostea pentru povești. (Voiam ca Superficialitatea să
propună orășenilor ceva, fie și un joc de societate, din care oamenilor să li
se întâmple ceva neplăcut. Fiindcă nu toate jocurile sunt nevinovate și
binevenite pentru oameni/sau copii.) De exemplu, joaca cu chibriturile e una
din cele periculoase ale oamenilor/sau copiilor. Vedem și astăzi ce se întâmplă
în unele părți ale globului cu focul necontrolat. Puteai improviza ceva ca să
nu rămână „Povestea celor trei surori” doar o dare de seamă searbădă. Spre exemplu, când eram mici aveau mare
grijă părinții pe unde lăsau chibriturile. Dar dacă doamna Superficialitate
i-ar fi sfătuit că acest lucru nu are importanță în educarea copiilor lor, poate
ar fi aflat și ei (unii) cât de periculos și nociv e acest joc cu focul. (E
doar un mic sfat). Dintr-o astfel de întâmplare, care e urmată și de o povață, ar
veni și morala poveștii. Dar la „Povestea celor trei surori”, morala nu mai
vine, ci doar povața finală. Iar copilul nu prea poate să facă legătura între
ce a fost greșit/urât și ce e bine. Fiindcă tâlcul poveștii este despre
încrederea și neîncrederea celor mari, în cei din jur, dar și învățămintele
trase de copiii care citesc povestea, din aceste boroboațe... și asta nu pare a
fi remarcată de autoare în a doua poveste parcă neterminată ori forțată... Spre
deosebire de prima, care are astfel de peripeții ale eroinei din care se pot
trage învățămintele, propăvăduite/redate și de regele tatăl.
2. Fiindcă e o
poveste care trebuie să atragă copiii mici, în intuiția autoarei și farmecul
acestei povești a prințesei, copiii sunt puși să ghicească ce e bine și ce e
rău din comportamentul eroinei ieșite în lume. Și e OK! Câștigul celor mici,
cărora li se va citi toate aceste povestiri, e singura speranță că tot ce a
gândit autoarea se poate înfăptui în izbânda binelui. Pentru că atâta timp cât
e povestea biruitoare în viața noastră, apare și speranța că va aduce un câștig
în viața copiilor. Scopul acestor povești ar fi să-i stimuleze copilului imaginația și
creativitatea prin diversitatea situațiilor și a puterii lor de imaginație. Fără
întâmplări și peripeții la care să participe și copilul care citește, nu avem
nici imaginație, nici creativitate de stimulat. Deoarece, spunem noi: „Copii au
nevoie de povești pentru o creștere frumoasă!”.
3. Așa cum vârsta copilăriei include un fapt
estetic care exprimă la modul sublim lumea magică și frumosul artistic care
trebuie să existe în preajma copilului, mesajul autorului de carte pentru copii
(cred eu) trebuie să le trezească sentimente și informații care vor determina
în preșcolari un anume comportament. În special: reguli de conviețuire a omului
cu natura și animalele, cu cei de seama lor, cu oamenii mari etc. Și dacă,
dincolo de lumea mirajului și imaginației, componenta morală (pe care neapărat
trebuie să o aibă în vedere un autor de carte pentru copii) e cea care se
ridică mai presus de toate atributele cărții, faptul că micile „năstrușnicii
narate” îi învață pe cei mici despre iubirea de familie, de natură, despre
încrederea în forțele proprii, despre ocrotirea viețuitoarelor și desprinderea
răului de bine, acesta e cu certitudine harul scriitoricesc și ilustrativ al
acestor cărți.
* „Fantastia” (trimis în manuscris)- de Ramona Neculae Danciu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu