din balansoar
ne mirăm cât de puține gânduri au rămas
să se tragă dintr-o umbră a flăcării
din opaiț;
minuni ce m-ar transforma într-un prinț
peste măsură de îndrăgit draga mea
aveam să te lămuresc eu ca într-un vis.
din balansoar
dând mirată din mâini
tu râdeai și din tabloul luminat de flacăra puțină
pătrundeau la tine fluxurile și refluxurile,
povești de care îți spuneam în acel poem.
știai că scriam cu ploaia curgând la streșini
fără încetare
că da,
credeam.
pe urmă au fost nopți când în orașul meu
emoțiile ți se cuibăreau între sâni
ca pitulicele prin lanul de rapiță...
să te fi întrebat, ori
să fi încercat să găsești răspuns
câte ploi vor mai aluneca grăbite între noi?
iată cum
mi-am făcut mari iluzii
din tabloul acelui poem citit la opaiț
Maica Fecioară te privea nedumerită
Dumnezeu știe de ce,
nici n-ai răspuns
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu