Cronica de familie și „judecata dreaptă” a soartei, în
compoziția armonioasă a romanului realist. (* cronică apărută în revista CALIGRAF nr. 235 din decembrie/2021)
În structura romanului realist și obiectiv, alta decât cea a romanului
de analiză, ori a romanului psihologic, în care
prozatorul să facă în așa fel încât detaliile epice să împingă și cititorul în
a plonja, analizând textul, când într-o direcție, când în alta, receptarea narațiunii
unui astfel de roman este în strânsă legătură cu starea de fascinație a celui
aflat în actul creației. Ori scriitorul Adrian Nicola, în Lazaretul demagogilor (431 pag./ apărut la ed. Ex Ponto – 2021), știe să trezească nu numai interesul, ci și plăcerea
cititorului, de a descoperi adevărul însoțit de frumusețea unor trăiri firești,
trăiri care să-l emoționeze. În Cuvânt înainte,
cele câteva rânduri lămuritoare, autorul ne informează că romanul face parte dintr-o proiectată trilogie, din care a apărut
volumul Prizonierul, dar „fiecare
dintre romane are înțeles de sine stătător”, având și o continuitate de
personaje, în primul rând pe cel principal, Iorgu Tănăsache, zis Prizioneru. Prin acest personaj (numit
când Prizioneru, când Iorgu), Adrian Nicola a reconstruit, în plan realist,
parabola celui care, călcând cu moartea pe moarte a dat viață unui personaj de
talia Victoriei Lipan din Baltagul lui M. Sadoveanu. Această dominantă a
scriiturii reliefează o imagistică a Sinelui și vine să fixeze, în mintea
cititorului, un personaj care trăiește într-un scenariu psihanalitic, în care
fraza că „viața nu este un loc sigur” îl va urmări pe eroul romanului până la
capătul vieții. Acesta, întors din prizonierat din Uniunea Sovietică,
după 10 ani, nu mai este recunoscut de nimeni, deși lăsase acasă pe soția sa,
Victorina, și pe cei doi copii, Nicu și Ana. Însă, după cum îi fusese declarat
oficial decesul pe front, cei din familie, împreună cu soția, îi făcuseră și o
înmormântare formală în cimitirul satului Segarcea din ținuturile Olteniei. Cum
Victorina, curtată asiduu de Petrache Barabulea, se măritase cu acesta și aveau
împreună un copil, pe Mihai, Iorgu Tănăsache se retrage în pustietatea unor
locuri, la câmpie, cu Mitrana, nepoata grecului Spiros. „Ieșind din lume”
aceștia își fac un bordei în pământ cam pe locul unde grecul Spiros încercase
să ridice o casă. Și acolo, la locul numit Caraiorgu, vin și cei doi copii ai
săi, Cora și Tudorel. Iorgu Tănăsache („despre care mulți nu credeau că este
el, fostul lor consătean, bănuind că după fața schimbată de război și suferințe
s-ar putea ascunde vreun spion al rușilor sau al Securității”), este un
personaj bine individualizat, un caracter puternic, domină printr-o
înțelepciune socratiană, dar și prin talentul narativ, mereu dublat, în graiul
neaoș, oltenesc, de Mitrana și de către avocatul Alexandru Blănaru, alt
personaj cheie al romanului. Prin prezența sa, legătura între secvențele
romanului, ca narator prim, este asigurată. Adrian Nicola aparține categoriei
scriitorilor realismului care creionează o psihologie a țăranului român, cu
secvențe și întâmplări asemănătoare unui puzzle, oglindind episoade din viața
personajelor creionate, ce duc o luptă inegală cu dictatura care se întinde ca
un nou cerc al infernului, cu frica, trădarea, dezumanizarea și prăpastia
creată între oameni. El îmbină diegeza scrierii cu introspecția și cu analiza
psihologică, pentru a surprinde romanului subtilitățile sufletului unui
personaj ca Prizioneru, ce își
păstrează până la sfârșit luciditatea și spiritul de om de neînfrânt, sporind
și dramatismul acțiunii. Chiar dacă autorul are o nestăvilită voluptate a
povestitului, incitându-şi personajele să-şi dea de o parte tensiunea trăirilor
şi să-i dea siguranţa cititorului că se află pe un balansoar la capetele căruia
se află viaţa reală, atât cu cele rele, cât și cu cele bune. Autorul întruneşte toate calităţile unui prozator care nu-şi
torturează cititorul cu alambicate construcţii literare, are mai curând, ca
trăsătură, acea tendinţă sau dorinţă de a istorisi firesc şi a puncta doar
frumuseţea narării directe, de a oglindi o realitate din care cititorul, cu
siguranţă, îi va descifra şi „cheia” unei căi decise pentru eroul romanului, în
planul ticluit numai şi numai de
Cel-de-Sus.
Construcția romanului ne amintește de acea contopire a
planurilor pe linia sondării intime de tip proustian cu o mare capacitate de
sincronizare între romanul modern psihologic şi romanul epic de acțiune. În fapt, în
timbru pregnant autoreflexiv, autorul aspiră spre o contopire a contrariilor în
rostirea intimă, vădind o grijă aproape pedantă pentru o competiție browniană a lumii întrebărilor hamletiene despre
oferta destinului. Dar plonjarea sa confesivă, în trecut/prezent, îşi are drept
coordonate carteziene, atât pe abcisă cât și ordonată: iubirea cu durerile,
micile bucurii ale sufletului cu victoriile sale și temniţa împovărătoare a
gândurilor cu viaţa provocatoare, trăirile şi pârjolul ei. Lazaretul
demagogilor este și povestea înfruntărilor surde
între oamenii aflați pe trepte sociale diferite, cu lovituri „pe la spate” (loviți de drame în
fața cărora cei mai mulți ar fi clacat fără drept de apel...), în care se amestecă
vinovăția și răzbunarea. Astfel, romanul se construiește armonios din registre
diferite și complemetare pe o gamă largă de intrigi, montând în fluxul
memorialistic, fluidul epic al unor întâmplări desfășurate aparent „la cald”. Este o carte
despre autoexilarea omului la singurătate din cauza răutăților celor din jur,
despre suferință, apologia iubirii, un roman ancorat în realitate, îndemnând și
cititorul la propria reflecție despre „marile mistere” ale vieții: dragostea,
moartea și timpul care nu are răbdare cu niciunul dintre noi. Romanul evocă
într-un stil cursiv și „tranzitiv”, aproape cinematografic, despre acele
vremuri ale unui început de eră a socialismului în țara noastră, urmând firul
vieții de zi cu zi a celor din familia lui Iorgu Tănăsache, mai exact, drama
existenței umane marcată de suferință a două familii din câmpia Olteniei, în
acei ani de după Cel de-al II-lea Război Mondial, dar și creează atmosfera unei țări sufocate moral, justificându-și titlul. Țara
însăși devine un lazaret al demagogilor (vezi situația copiilor din internat,
ori a celor din pușcărie și conturată de spusele lui Petrache Barabulea).
În acest
roman, scris când la persoana III-a, reconstituind cronica de familie a celor
din neamul Tănăsache, din întâmplări auzite de avocatul Alexandru Blănaru de la
copiii lui Iorgu (din prima și a doua căsătorie), dar și fapte și acțiuni
relatate la persoana I-a petrecute de avocat în preajma lui Prizioneru, accentul cade pe construcția
celor două personaje centrale (Iorgu și Mihai) și evoluția lor, din punct de
vedere mental și sufletesc. Talentul autorului, axat (în narare) cu precădere pe
adâncimea impresionantă şi incomensurabilă a Fiinţei Umane, de a pune ideile în
pagină (cu alte cuvinte, simțul lui epic) este remarcabil. Viața celor doi
eroi, în contextul social, istoric și politic de la începuturile socialismului
„importat” din Est, este grea: „...între oamenii urbei s-au născut în ultima
vreme mulți lupi flămânzi de putere, hiene perfide” – îi argumentează Mihai
iubitei sale. Ajuns pedagog la Grupul Școlar S.D.V. într-un internat de băieți
adunați de regimul care voia să facă din ei „viitori constructori ai
societății”, deci să modeleze conștiințe, caractere, dar siliți să trăiască
„sub umbrela spaimei”, Mihai observă că spre deosebire de externi, internii
sunt timizi, retrași și triști: „Parcă nu știu ce trebuie să facă atunci când
este vorba de o fată, de o melodie la modă... Când ajung de poarta internatului
sunt debusolați, nu știu încotro să o apuce.” Într-o discuție avută de Mihai cu
avocatul Alexandru, aflăm că la internat copiii aceia sunt tratați mai ceva ca
deținuții sau internații din lagăre. Odată cu sosirea lui Mihai la internat,
elevii interni „păreau că și-au găsit eroul, privindu-l pe acesta cu mult
respect și cu admirație, căutându-i apropierea”. La internat se întâmplă multe
lucruri urâte, iar asocierea internatului cu „republica ideală” a lui Pitagora,
nu-i departe de adevăr. Când republica lui a eșuat, oamenii „l-au considerat
mai mult demagog, ca toți demagogii din vremea noastră” – vine explicația unei
bibliotecare din internat. Lui Mihai încep să i se însceneze diverse
„vinovății”, dar la timpul acela se întâmplau multe „iar oamenii nu erau proști
să nu-și dea seama că nu trebuia să fii vinovat de ceva ca să sapi o grămadă de
ani la canal”. Iorgu, la rândul lui,
este spionat și turnat „cât mai sus” de chiar omul cules de pe drumuri și ținut
ca îngrijitor pe simbrie și mâncare sub acoperișul său. Ca în cele din urmă,
acel Dumitru cules de pe drumuri, să fugă de la Iorgu cu o parte din turma de
oi și un măgar. Până și „tovarășul Gheorghe”, un cineva aflat la conducerea
statului, sosit pe acele meleaguri iarna, la o vânătoare, ospătat și primit să
se odihnească de vitregiile iernii în bordeiul lui Iorgu, se dovedește „omul
din umbră” pus să-i zdrobească sufletul și să-i ruineze familia. Victorina,
prima soție a lui Iorgu, după căsătoria cu Petrache Barabulea (care pentru o
crimă avea să înfunde pușcăria), avea să moară „de inimă rea, de supărare
adică.” Scena morții Victorinei și sosirea lui Iorgu la căpătâiul ei este de un
dramatism nemaiîntâlnit, așa cum e relatat de Nicu (copilul lor): „Când a
intrat el pe ușă, mama, care până atunci, de multe zile, stătea numai cu ochii
în tavan, s-a uitat la el și fața i s-a luminat. – Victorino, i-a zis tata
prinzând-o de mână, ce a făcut, fa, câinele ăsta de Dumnezeu cu noi? Mama a
închis ochii pentru totdeauna ținându-l de mână pe tata, iar zâmbetul și lumina
au rămas pe chipul ei. Nu s-au luat de acolo nici când gorniștii îi cântau
„Despărțirea”, iar groparii băteau în cuie capacul tronului, la cimitir.” Ca
peste ani, întors de la București, unde plecase, de blagoveștenii, să ducă o
traistă cu pește tovarășului Gheorghe „binefăcătorul” său, să asistăm și la
moartea celei de a doua soții, Mitrana. Și să ne urmărească strigătul de om mult
încercat de soartă: „- Mitranăăăă! Mitranăăăă! Ridică-te, fa femeie, că-mi îngheață
sângele fără tine. Scoală-te, fa muiere, doar nu te apucași să mori! Stelele
mamii ei de viață!” Scena din final, cu cei doi cai, care „trăgeau cu sârg
carul mare, încărcat cu lucrurile de o viață și pentru o viață, peste care se
odihneau două trupuri, pe drumul albastru, știut, către o lume spre care
fuseseră mereu mânați”, este apocaliptică.
Iubirea, această ferestruică prin care
oamenii pot comunica cu inima, devine „tărâmul” care salvează personajele de
fălcile distrugătoare ale concasorului unei istorii din care aparent nu se
poate evada și doar în acest tărâm s-a putut crea o fantă de lumină, de
claritate și sudare a fisurilor sufletești, într-o epocă întunecată și ambiguă.
În prim plan se află povestea romanțioasă de dragoste dintre Mihai și Lutmila,
în celălalt plan, să-i zicem tot al întemeierii unei
familii, avocatul Alexandru Blănaru este un fel de umbră tăcută a întâmplărilor
din preajma lui Iorgu, cu iubirea
adevărată pentru Cora, pe care, într-un fel de ceremonial simplu, emoționant o
va cere de soție, spre surprinderea, dar și încântarea tuturor, acasă, la
Caraiorgu. Așadar, în roman se prefigurează două planuri narative care au ca
țintă căsătoria. Este vorba de evoluția lui Alexandru pentru Cora, dar și a lui
Mihai pentru frumoasa Lutmila. Mihai, fratele vitreg al Corei, e un flăcău cu
armata făcută, lucrător conștiincios în fabrică, al cărui destin avea să se
schimbe din momentul când i se propune să devină, peste noapte, membru de
partid, ca să poată fi „avansat” pe postul de pedagog în internatul S.D.V. al liceului
fabricii, unde au fost aduși tineri de pe la sate, din familii sărace și cu
probleme „pentru a învăța o meserie, mai puțin carte”. Aici, Mihai în calitate
de pedagog, avea să se întâlnească în fiecare zi cu o lume pestriță, abjectă
moral, în funcționarea căreia dominau reaua credință, delațiunea, suspiciunea
din rândul colegilor, cărora încerca să le opună altfel de educație dată
elevilor interni, bazată pe principiile morale sănătoase pe care și le însușise,
atât în familie cât și în armată.
Originalitatea
și modernitatea acestui roman complex și tulburător în același timp, scris cu
talent narativ și descriptiv nu mai pot fi puse la îndoială, dacă avem în
vedere că, în paginile romanului cititorul descoperă numeroase scene realizate
parcă de un mare artist plastic. Vezi: cap.6 – „Scos din fiare”, despre datina
alungării soartei nefaste la lunatici; cap.8 – „Cine pe cine a iertat?”, despre
pețit; cap.10 – „Iadul alb”, despre iarna „ca un vis alb și urât”, mai ceva ca
moartea; cap.11– „Recrutarea”, despre recrutarea de informatori făcută de
organele Securității Statului; cap.14 – „Tudorel”, despre sârba încinsă de
Iorgu și Mitrana, în târgul Dăbulenilor; cap.16 – „Iadul deportării”, despre
necazurile deportării forțate a celor incomozi regimului, tocmai în inima
Bărăganului; cap.29 – „Focul și apa”, despre incendiul „pus” la Caraiorgu.
Cu acest mit al învierii și
revenirii acasă, ori al morții celor două soții, pe care îl trăiește Iorgu
Tănăsache, în această pendulare ludică, cu tot clocotul sufletesc, autorul va lăsa loc şi
altor cuante de timp care să lărgească, mereu şi mereu, alte orizonturi de
interpretare unui virtual cod al tragediei, și unde imaginaţia sa se va
cristaliza în alt orizont al unor scrieri viitoare.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu