Cheia unor lecții
de viață
Cititorului
îi este dat să parcurgă (cu ochii, mintea și inima) o carte de eseuri (19 la
număr), într-o carte de suflet: Depinde de noi (de Elena Căpățînă/
ed. Alchimia cuvântului, 2021), în care autoarea acestei cărți despre „niște”
lecții de viață, își propune, în fiecare din articole, o „decodificare a
informațiilor primite de-a lungul veiții” – după cum ne mărturisește în Jurnalul imaginar ce ține loc de
„cuvântul înainte” semnat de către autoare. „Numai rostit, cuvântul își poate
împlini rostul adânc, acela de a fi vehicul al revelației”, spunea Matei
Călinescu. Și ca un bun „observator cu ochii sufletului”, autoarea cărții de eseu se pune și în fotoliul
comod al povestitorului de basm, și care, ca la o șezătoare apare în fiecare dintre noi nevoia
imperioasă de a spune adevărul nostru. Şi nu-l putem spune oricui. Şi nici
ascunde în noi la nesfârşit: „Așa mi-am descoperit biserica din inima mea,
templul Duhului Sfânt. Și toate acestea, să le descoperi, să te descoperi,
depinde doar de tine”. Cartea se adresează celor aflați pe băncile școlii,
tinerilor care pășesc cu neîncredere în viață (și nu numai lor) „spre a-i ajuta
să-și descopere propria inteligență, pentru a-și cultiva darurile, talanții din propriul suflet”.
Descoperiți-vă singuri, adevărata valoare! - e mesajul autoarei. Fiindcă (și o
spune în stil socratian): „Așa cum Creația începe cu noi înșine, tot așa și schimbarea pe care și-o dorește fiecare dintre
noi, să înceapă cu noi înșine: cunoscându-ne, (scoțând întâi bârna din propriul
ochi și apoi paiul dintr-al celuilalt), descoperindu-ne tainele și
talanții...”. Povestea parabolă, care îmi vine acum
în minte, spunea așa: „cine dă, lui își dă, cine face, lui își face!”. Ea spune
cum un cerșetor bătrân, întorcându-se acasă, la coliba lui din pădure, după
ceva drum prin lume, obosit și flămând s-a oprit la poarta unor case mari,
arătoase. A simțit că acolo stau niște oameni înstăriți și-i vor da o bucată de
pâine să o pună în traistă și să aibă acasă ce mânca. A bătut în acele porți și
când s-a înfățișat (intrigată de arătarea în zdrențe a cerșetorului), dar și
auzise ce îndruga moșul: „cine dă lui își dă, cine face, lui își face!”,
aceasta a izbucnit: „Aha! Deci tot un cerșetor e la ușa mea, nu mai scapă lumea
de voi!”. Și a ieșit intrigată la porțile unde se afla cerșetorul. „Ceva de
mâncare, un colț de pâine, ceva!”... a zis moșul. „Așteaptă aici până coc
pâinea și-ți voi da!” – i-a răspuns cu țâfnă, femeia. S-a dus în casă, a
plămădit o pâine din aluat (după ce a turnat în făină și un pumn de otravă), a
copt apoi pâinea în cuptor și i-a adus-o proaspătă cerșetorului de la poartă.
I-a băgat-o în traistă, spunând printre dinți: „Să ai de la mine, iar „moartea” n-are să te mai aducă din nou
la poarta mea!” A plecat moșul, a ajuns acasă la coliba lui de la marginea
pădurii și tocmai se pregătea să scoată pâinea din traistă să mănânce, când din
pădure a apărut un tânăr fercheș, cu arma de vânătoare la umăr și un câine după
el. „Moșule! – i-a zis, cum l-a văzut. De două zile rătăcesc drumul prin
pădurea asta și sunt mort de foame. Dacă ai ceva, fie-ți milă de un rătăcit la
vânătoare și dă-mi ceva că nu mai pot”. Moșul a privit pâinea abia scoasă din
traistă și a zis: „Tocmai am primit-o acum o oră din sat, am bătut la porțile
mari ale unei vile și o femeie... așa și așa, mi-a dat pâinea asta. Ia-o și
mănâncă sănătos tinere, ești tânăr și oi fi având nevoie, eu oi mai găsi câte
ceva prin bordei”. A luat tânărul, pâinea și a mâncat-o toată cu poftă. Ajuns
acasă, la mama lui, tânărul a căzut lat jos și se văita de stomac. „Ce e, ce
e?” - se văita mama lui în jurul copilului ei, neștiind ce să facă mai întâi.
Acesta i-a povestit ce și cum, apoi de moșul care i-a dat pâinea tocmai primită
de aici din sat de la o femeie. „Aoleu?” – a început femeia să se vaite...
realizând că nenorocirea tocmai ea o provocase. Așadar: „cine dă, lui își dă.
Cine face, lui își face!”
Am spus pilda asta ca să înțelegi, cititorule,
că tot astfel, cu ajutorul pildelor, al proverbelor și zicătorilor populare
autoarea se face plăcută și urmărită cu mult interes pe tot parcursul lecturii.
Fiindcă povestea-parabolă e un îngrășământ al spiritului, iar autoarea o face și
ea, călătorind „cu gândul” și privind viața „cu ochii sufletului”, dar lăsându-și
imaginația să zburde nestingherită. Despre tainele din cărțile citite de-a
lungul vieții, și descoperite „...ca pe miriadele din Cuvântul de la început”, nu
tăgăduiește să ne transmită, cam ceea ce stă scris și în
cartea sfântă: „Ci
în legea Domnului e voia lui şi la legea
Lui va cugeta ziua şi noaptea” (Psalmi cap. 1/v.2). Mesajul
care se desprinde din aceste eseuri, e ca tinerii să ia din când în când BIBLIA
și să citească câte ceva din ea, pentru că frica de Dumnezeu (cum spune un
proverb) este începutul înțelepciunii. Și să nu creadă cineva că numai dacă
cerem ajutorul lui Dumnezeu și-l chemăm prin rugile noastre, el vine să ne
acorde ajutorul. Chemat sau nechemat, Dumnezeu va fi de față în toate momentele
vieții noastre. Într-un prim eseu „Proverbe
și ziceri românești”, Elena Căpățînă face o pledoarie pentru limba vorbită,
cotrobăind, ici-colo, pe tărâmul din lumea basmelor, acolo unde fiecare copil
pătrunde în lumea frumuseților create de popor în limba graiului său: „M-am
regăsit între cei care confecționau buzdugane din cuvinte pure, românești, iar
acestea loveau, cu putere, atunci când trebuia să ne atenționeze că ne depărtăm
de Cale.” Fiindcă proverbele, zicătorile, pildele noastre populare au acea
frumusețe care „a fost pusă de Dumnezeu la vedere” și sunt „adevărate reguli de
conduită”, care au o morală desprinsă din viață. Un oarecare
filosof, Kretschmer, afirma că pentru oamenii normali morala e prețuită ca
sarea în bucate. E necesară, dar să nu abuzăm de ea. În analiza factorilor care
intervin în construcția psihismului superior al oamenilor, Kretschmer a ales
numai unul: „dinamismul vieții instictive”. Instictiv își începe autoarea căutările
despre iubire și mulțumire sufletească în următorul eseu „La pomul lăudat”, pornind de la ideea că și un pom, ca să crească
frumos, în armonie, trebuie stropit „cu atenția mea, cu iubire, cu mulțumire,
ar fi fost la fel de frumos ca pe vremea copilăriei mele”. Și asta, dacă „vrem
să învățăm ceva sau să schimbăm o stare cu una mai armonioasă”. În „Cinstește-i pe bătrâni, căci și tu vei fi
bătrân”, lecția de viață a bătrânilor noștri sună ca în acel motto la eseu:
„Cine n-are bătrâni, să-și cumpere!” Bătrânii, acești necunoscuți care suferă în tăcere,
închiși între patru pereți fără posibilitatea de a ieși pentru a cere ajutorul
cuiva, sunt oameni singuri, suflete căzute în depresie. Loviți de drame în fața
cărora cei mai mulți dintre noi ar claca fără drept de apel. Ce putem reține
din acest interviu interesant cu un bătrân?... 1) „Lasă-ți intuiția să zburde și să-ți
decodifice informații cu care intră în rezonanță sufletul”. 2) Un bătrân este
iubit de copii „prin poveștile pline de tâlc din care poți învăța istorie
adevărată”. 3) Un dar de preț: „iubirea (lor) necondiționată” 4) „Mulți citesc,
dar puțini înțeleg și deslușesc misterul din spatele cuvintelor” – scrie
autoarea. Totuși, mă îndoiesc că mulți citesc, întrucât statisticile recente
spun că peste 90 la sută dintre români nu cumpără nicio carte într-un an. Iar
scriitorul român, fără partenerul de dialog, cititorul, pare a fi o Cassandră
care vorbește în pustiu. Dacă ne gândim că oamenii citeau, în loc de altceva,
într-un timp în care toate lipseau? Alte statistici arătau că 38% din cei care
totuși, au citit o carte, nu înțeleg nimic din ce citesc, iar 31% din români
n-au citit vreodată o carte. Iar dacă e să ne raportăm la țările în care
cititorii au citit măcar o carte pe an, suntem pe locul 27 din 28 de țări ddin
Europa, continentul în care s-a făcut statistica. Că doar 16% din tinerii
noștri spun că au citit lunar câte-o carte, să înțeleg că e mulțumitor?... În
fine: 5) Despre cele „șapte științe fundamentale (muzica, matematica, chimia,
fizica, astronomia, biologia și filosofia), aflăm din acel interviu cu un
bătrân, că nu întâmplător au fost ele gândite, ci sunt desprinse din lucrarea
„Facerea Lumii” în cele șapte zie de creație ale lui Dumnezeu. Așadar, să-i
cinstim „pe cei bătrâni și de sfat să le mulțumești”. Dintr-un alt eseu
intitulat ”Matematica” înțelegem că
această știință este limba cu care Dumnezeu a scris Universul, și după Platon
„cea mai înaltă formă a gândirii pure”. Autoarea face o pledoarie pentru
puterea unui punct care are curajul să se miște și din mișcarea lui „să ia
naștere o nouă REALITATE”. Ca învățătură (scrie autoarea), „depinde de noi dacă
suntem curioși, manifestându-ne intenția de a ne lărgi Calea” spre cunoaștere. Ușor,
ușor, eseurile încep să se construiască armonios din registre diferite și
complementare. Cum e și următorul eseu: „Cel
fricos îi înfricoșează și pe alții”, scris ca povestea unui ținut cu
„oameni-copaci”. Pornind în căutarea unei păduri vrăjite, autoarea găsește o
lume în care, privindu-ne ca într-o oglindă, putem descoperi în fiecare
adevărul după care alergăm de-o viață.
Kafka
ne atrăsese atenţia, că „nu putem vedea adevărul, dar putem fi adevăr”, în
lupta noastră cu acel raţionament care râvneşte să aducă lumină într-o ceaţă de
mistere. După ce-ai gustat din înșelăciunile vieții, aceste sfaturi ale
înțelepților ți se par că au venit prea târziu. Sau poate că are dreptate
Socrate: „Dacă nu acum, atunci când?”. (Se spune că Socrate, care a ales să
moară bând cucută, după ce alții dăduseră infama judecată ce-i hotărâră soarta,
a chemat un profesor de muzică să-l învețe să cânte la harpă. Când unul dintre
jurați s-a mirat că un om care mai avea doar câteva ore de trăit are o astfel
de dorință, Socrate ar fi spus ceva de genul „Dacă nu acum, atunci când?”. Are
o logică dorința filozofului? ne întrebăm noi. Are. Pentru că filosoful își credea
sufletul nemuritor). Lecții de viață găsim și în eseul „O mână spală pe alta și-amândouă obrazul”, unde suntem purtați prin
copilărie, punctând pe însemnătatea cuvintelor din popor: „cei șapte ani de-acasă”
și învățămintele care se desprind de aici. În „Ascultă cu urechile, vezi cu ochii, dar tacă-ți gura!”, avem de reținut fraza: „Am pierdut măsura, vorbind verzi și
uscate, luându-ne gura pe dinainte, lungind vorba, având, de multe ori, piper
pe limbă.” De unde și zicala: „Cine seamănă vânt, culege furtună!” Cu o
trimitere la pilda semănătorului din Biblie, eseul „Cultura este ceea ce rămâne când ai uitat tot ce ai învățat”, are bucuria frumosului mesaj literar, că doar prin
cultură „sămânța căzută în teren bun, rodește înmiit”.
Întrebarea e: cât îi reușește autoarei să descopere
gândurile cititorului aflat dincolo de fereastra la care stă la pândă cel care
scrie? Așa cum viața celui care scrie este chiar lumea firească și nu tânguirea
sa într-o icoană, uneori paginile scrise devin un soi de jurnal al clipei;
trăire, extaz, meditație, revelație... într-un prezent etern al trăirii în
poveste (vezi și „Cu furca-n brâu, cu gândul
dus...”). Cunoașterea de sine ( frumos spus!) „este un prim
pas spre însănătoșire”, iar „valul vremii ne coboară dacă uităm de valul vieții
care ne ridică”. Confucius ilustra această idee prin pilda țăranului neliniștit
de faptul că holdele sale de grâu nu creșteau de la o zi la alta, văzând cu
ochii: el s-a dus să le smulgă pe jumătate, să le tragă în sus, ca să le facă
să crească mai repede.
Atunci, unde să găsească un copil aflat pe
băncile școlii, ori un tânăr căruia i se adresează autoarea, cheia înțelegerii
fericirii? Îndemnul acestor lecții de viață este: citind cât mai mult,
descoperind în hățișul acestor întâmplări ale vieții toate aceste taine ale ei,
fiindcă „a venit timpul să ne maturizăm! Să fim conștienți de mediul
înconjurător și de faptul că noi influențăm totul”. Cu toate acestea iluzia
realității dorite e atât de puternică, încât senzația de teamă a existat
permanent în viața copiilor lipsiți de busola unor cunoștințe temeinice. Și da!
Viața planetei depinde de noi. Primul gând în scrierea acestor articole au
trimis-o către acel copil care nu știe cum să treacă peste un eșec, cum să-l
„administreze” (ar spune psihologii), cum să învețe din aceste experiențe de
unul singur. Articolele din această carte îi oferă un răspuns, acela unde să
caute el răspunsuri. Nu căuta să înțelegi
totul (decodificăm noi efortul autoarei), dar măcar ține minte unde trebuie să cauți când vei avea nevoie de
un sfat, de o pildă ajutătoare, cândva. Iar cea mai bună educație este să îi
amintești mereu și mereu copilului tău despre
învățăturile BIBLIEI. Să cauți Biblia, și când se ivește ocazia deschide
cartea cărților și citește-i din învățăturrile lui Iisus. Fiindcă, în viață, ca
simbol al credinței, trebuie să crezi în ceva. Unii cred în Dumnezeu, alții în
știință, fiecare crede ce crede, dar esențial este să crezi în ceva, să poți
iubi curat și să ierți întotdeauna. Dacă ne vom lăsa pradă unui drob de sare
creat de fricile care anulează rațiunea (ca-n povestea lui Creangă), copiii vor
ajunge să nu mai găsească, niciodată, „talanții
din propriul suflet”. Aceasta E CHEIA
pentru taina lumii; pășind peste FIINȚĂ, în adâncul tuturor lucrurilor. Adică,
o nesfârșită căutare a singurului lucru care există în lume, mai bine zis,
chiar LUMEA ascunsă într-un cuvânt magic, povestea scrisă.
Tudor Cicu
(membru USR Filiala Dobrogea)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu